Cand eram copil, la tara, mosul nu aducea daruri.,decat in seara de ajun,ne aducea produsele preparate din porc, asa ne spunea tata, ca mosul le aduce.Bucuriile si emotiile au venit in anii petrecuti la clasa, alaturi de elevii mei. Cata stralucire era in ochii lor, cand venea Mosul cu sacul! Zile intregi povesteau despre ce a adus sau ce a spus Mosul. Apoi , fiii mei ,cand aveau opt- noua ani, in vacanta de Craciun, au iesit afara la joaca. Ningea cu fulgi mari si desi! Ninsoarea se asternuse peste tot, dar pe treptele de la intrarea in bloc, erau niste urme uriase! Gatuiti de emotie au intrat in casa , au tras de mine sa merg sa-mi arate ceva. La inceput m-am speriat, nu stiam ce vor. M-au dus afara sa vad urmele. Ei nu spuneau decat: Mosul! Mosul! Se uitau peste tot dupa el. M-au trimis sa-l caut sa nu mearga de la blocul nostru fiindca a fost usa inchisa! I-am asigurat ca am sa -l caut si am sa-i spun ce copii cuminti sunt! Si sigur ca, Mosul a fost foarte darnic cu ei! De atunci , in fiecare an, mosul vine la copiii mei ,dar si la parintii lor. Eu il astept cu nerabdare si, asa cum spune un colind: “Mos CRaciun la noi soseste, niciodata n-a lipsit!

Eram in clasa a VII-a, cred, in scoala generala ori a VI-a. Nu mai stiu exact. Locuiam la bunica de pe mama de un an. Eram noi doua si un catelus. Bunica statea la curte. O casa boiereasca, veche, situata in centrul orasului natal pe o strada, care amintea frumos inca de o perioada draga sufletului meu, perioada interbelica. O casa veche, care isi pastrase din maiestria constructiei de alta data cu o curte nu tocmai mare, insa frumos amenajata de draga mea bunica, harnica ca o furnica. Catelusul se numea Bercus. Venea dupa un alt bun prieten, care plecase spre meleagurile ingerilor, Azorel. Era o piticanie blanoasa cu ochii mari, jucausi si mereu umezi de iubirea pe care o impartaseau si cereau, deopotriva, mai mereu.
Era o iarna superba. Nametii se asternusera cu simt de raspundere peste oras, luminitele de sarbatoare ajutau la crearea peisajului mirifc si eu ma bucuram de toate acestea cu acel suflet de copil, inca foarte naiv, plin de caldura, lumina si speranta vesnica. Eram insa putin trista deoarece noi nu aveam un bradut si nu stiam nici daca bunica imi va procura unul. Asa ca il rugasem pe Dumnezeu, ca intotdeauna, sa faca o minune. Asa cum facuse de atatea ori cu atata iubire. Nu stiam ce si daca va fi. Tot ceea ce stiam era ca voia LUI este mai presus de orice.
Si ca de obicei, dupa fiecare ruga profunda, imi vedeam de ale mele treburi scolaresti, gospodaresti, aducandu-mi aminte din cand in cand de dorinta mea calda, nebanuind nimic din ceea ce va urma. Nu aveam cum: Caile Domnului sunt misterioase, nu? Si asa a si fost si de data asta!
Intr-o seara, ma intorceam plian de iubire si radiind a fericire, admirand orasul imbracat in sarbatoare. Stateam cu capul plecat uneori sa imi incalzesc nasucul la pieptul prietenului nelipsit, “fularul”. Eram putin obosita, ce-i drept, dupa o zi de studiu, insa, deodata zaresc pe jos ceva, nedefinit la inceput, si inspre concret pana in momentula in care i-am ridicat de jos. Erau bani, bineinteles. Am crezut initial ca i-a pierdut cineva de prin jur, nu acceptam sa iau ceea ce nu mi se cuvine, dar nimic prin jur, care sa imi ateste asta. Asa ca i-am bagat in buzunar cu mana si sufletul tremurand de emotie si usoara vinovatie, si am ajuns acasa aproape plutind. Nu stiam sigur daca visasem sau era adevarat. Nu mai retin cand si cum i-am numarat, nici ce suma exacta era, cert e ca se invartea in jurul a 50 – 75 lei ai zilelor noastre. Si era o suma imensa pentru mine, mai ales la acea vreme. Aveam, asadar, in jur de 14 ani. Acum am 25, impliniti alalta ieri. Deci, sunt 11 ani. Acum 11 ani, suma respectiva era o suma colosala.
Si ce puteam sa fac eu cu acea suma? Am stiut din prima clipa ca Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Am simtit ca acei banuti sunt destinati bradutului, si cum bunicii mele nu aveam curajul sa ii spun adevarul, m-am dus frumusel la cumparaturi, am achizitionat una bucata bradut artificial, bineinteles, toate cele necesare ornarii lui si am venit precum un mos autentic cu ele acasa. Intrebarile au fost evidente: de unde, ce, cum? Insa, nimic nu a mai contat. Am ornat bradutul in noaptea de ajun, ajutata de bunicuta si mi-am pus sufletul sa il vegheze in fiecare clipa.
Eram cel mai fericit copil de pe planeta pentru ca stiam ca am iubirea Lui Dumnezeu. Am iesit afara in curte, bunica nelasandu-ma sa hoinaresc cu ceilalti copii, si m-am jucat toate zilele Craciunului cu al meu scump prieten, Bercus, prin gradina. Am facut ingerasi in zapada, am alergat, am ras si seara de seara am adormit sub lumina acelui dar MINUNE: bradutul.

Se intampla prin anii ’90. Aveam pe atunci nu mai mult de vreo 12 anisori. Ca de obicei imi petreceam sarbatoarea Craciunului la nasii mei, la tara, alaturi de verisorii mei. Pe atunci, ca de altfel si pana in ziua in care scriu aceste randuri, iarna – mai ales ca pe atunci ningea frumos in fiecare iarna -, era un anotimp magic, in care te bucurai de vacanta binemeritata dupa un intreg trimestru de scoala, ce mai, distractie in toata regula cu copii, la sanius, bataie cu bulgari, s.a.m.d. Ceea ce a fost deosebit in iarna aceea, fapt care a facut memorabila experienta, a fost ca am mers impreuna cu toti copii din sat la colindat. Am cutreierat satul in lung si-n lat, pornind din curtea Bisericii, vestind din casa-n casa prin frumoasele colinde traditionale romanesti, Nasterea Mantuitorului. A fost un Craciun de neuitat…..

Cea mai frumoasa amintire legata de Craciun este probabil aceea cand o asteptam pe mama sa revina acasa, mama care an de an trebuia sa plece cu serviciul, cate o luna, in Statele Unite, la New York.. Si desi noi suntem 3 fete, deci nu ne plictiseam efectiv, de fiecare data cand pleca mama, dupa doar cateva zile-o saptamana, mi se facea extrem de tare dor de ea – eu am fost intotdeauna foarte apropiata de mama si mult mai putin de tata – si tot ceea ce-mi doream era ca mama sa se intoarca acasa. Cam la fel a fost si acel an, cand mama a plecat la inceputul iernii si s-a intors inainte de Craciun. Imi era un dor nemarginit de ea si tot ceea ce-mi doream era sa se intoarca cu bine. Si s-a intors. A fost cel mai frumos cadou de Craciun pe care l-am primit vreodata… Unde mai pui ca s-a intors si cu 2 valize mari pline de haine, adidasi, dulciuri si alte astfel de bunatati.. Nu ca mai aconta cu-adevarat, mami meu era din nou acasa!