Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Tu stii cum sa iti motivezi angajatii? (II)

Tu stii cum sa iti motivezi angajatii? (II)

Abordari de baza ale motivarii ca proces managerial, de care cei mai multi manageri nu tin cont

Într-o exprimare cât mai cuprinzătoare, în context organizaţional, motivaţia reprezintă un factor condiţionat al performanţelor fiecărui component al organizaţiei, resortul care îl impinge să acţioneze într-un anumit mod, o stare internă a acestuia, care îi animă şi îi determină comportamentul, iar motivarea constituie procesul prin care managerii îşi determină subordonaţii să realizeze performanţe cât mai bune, dându-le temeiuri să acţioneze în acest sens.

Din punct de vedere etimologic, motivaţia provine de la cuvântul latin “movere” care înseamnă deplasare.

Referitor la definiţia de mai sus se impun câteva precizări: • Condiţiile interne care au rolul principal în motivare nu pot fi observate şi nu pot fi izolate atunci când se analizează un comportament.

Motive precum foame, securitate sau recunoaştere nu se pot vedea. Ceea ce se poate vedea sunt doar comportamentele rezultate ale acestor nevoi interne.

În general, suntem capabili să facem anumite presupuneri în legătură cu motivele şi de aceea se impune o creştere a exactităţii concluziilor ce vizează oamenii şi situaţiile analizate.

• Multe din aspectele privind motivaţia implică construirea unor modele şi utilizarea unor termeni specifici ce descriu procese neobservabile. Analizele au la bază particularităţile individului, observaţiile output-ului comportamental şi ipoteze asupra iniţierii lui. • Rezultatul unei motivaţii este întotdeauna acţiunea. Oamenii răspund nevoilor lor interne prin activităţi ce vizează atingerea obiectivelor pe care ei le consideră generatoare de satisfacţii. • Comportamentul nu se poate confunda cu motivaţia. Motivaţia este un factor important în determinarea comportamentului, dar nu este singurul. Influenţele sunt şi de natură biologică, socială, culturală, organizaţională şi psihologică.

Motivaţia este un proces cuprinzător, care acoperă multiple sensuri: preferinţa pentru o activitate în raport cu altele; entuziasmul şi vigoarea răspunsului unei persoane; persistenţa modelelor organizate de acţiune orientată spre atingerea anumitor obiective.

Managerul constată un anumit comportament. Orice comportament este, într-un anumit fel, motivat. Când managerul le oferă subordonaţilor temeiuri să realizeze performanţe mai bune, ele determină o motivaţie pozitivă; când, dimpotrivă, îi demobilizează, demoralizează, frustrează, subordonaţii vor reacţiona negativ, vor obţine performanţe slabe, ceea ce semnifică crearea de către manager a unei motivaţii negative.

Formele motivaţiei Formele motivaţiei grupează circumstanţe, modalităţi şi mijloace de natură diversă prin care organizaţiile şi, respectiv, managerii influenţează şi orientează comportamentul indivizilor şi al grupurilor. Pentru a releva, prin contrast, valenţele fiecărui tip de motivaţie, studiul teoretic le grupează în perechi cu componente opuse.

Motivaţia pozitivă şi negativă

Această primă clasificare a formelor de motivaţie pune în valoare efectele laudei şi recompenselor faţă de cele ale dojenii şi ameninţării. Motivaţia pozitivă constă în relaţionarea directă şi proporţională a rezultatelor obţinute şi a comportamentului promovat cu satisfacţiile personale. Deşi accentul se pune pe latura pozitivă a laudei, recunoşterii şi recompensei – motivarea pozitivă nu poate fi aplicată “tale quale”.

Marea diversitate a structurilor psihointelectuale umane face ca satisfacţia să fie percepută diferit de la individ la individ. Satisfacţia depinde de felul de a fi, a gândi, a concepe rostul şi valorile vieţii de fiecare în parte. Din aceste motive, managerul trebuie să-şi construiască o adevărată stuctură a motivaţiei pozitive care să ofere fiecărui individ în parte tipul de satisfacţii la care este sensibil: material-pecuniare, psihosociale, morale şi profesionale, certitudini, avantaje suplimentare şi perspective.

Motivaţia negativă este generată de folosirea unor factori motivaţionali aversivi. Deşi reprezintă un tip primitiv de motivaţie, bazat pe ameninţare, pedeapsă, blam, ea trebuie totuşi inclusă cu anumite precauţiuni în instrumentarul motivaţional al managerului.

Precauţiile în utilizarea motivaţiei negative sunt datorate cercetărilor sociometrice care relevă următoarele aspecte:

– cunoaşterea de către personal a riscului sancţiunii are un efect motivaţional mai mare decât însăşi sancţiunea;

– sancţiunile foarte aspre au un efect motivaţional scăzut, atât asupra celui vinovat, cât şi asupra restului personalului, deoarece majoritatea angajaţilor tind să refuze corectitudinea sancţiunii aspre, considerând-o mai curând un ghinion demn de compătimit;

– un sistem de motivaţie negativă cu accente de exagerare are puţine şanse de a fi aplicat deoarece între cel ce aplică pedeapsa şi vinovat se stabileşte – de regulă – un soi de complicitate morală, informală;

– numărul prea mare de sancţiuni, apostrofări, blamuri la adresa personalului poate conduce la insensibilizarea sau la solidarizarea acestuia pentru a mistifica sau a ascunde adevărul faţă de superiorii ierarhici;

– orice excepţie sau discriminare formală sau injustă, tacită sau vădită faţă de regulamentele care conţin sancţiuni conduce la multiplicarea efectelor negative de respingere, încălcare sau ignorare a regulilor şi sancţiunilor;

– efectul măsurii disciplinare aplicate unui angajat poate influenţa atitudinea şi comportamentul celorlalţi angajaţi. Astfel, o sancţiune extrem de severă în comparaţie cu faptele tinde să transforme pedepsitul în martir, atrăgând compasiunea şi simpatia celorlalţi şi refuzul colaborării. Invers, o sancţiune moderată în raport cu gravitatea faptei poate promova ideea indulgenţei conducerii faţă de abateri şi, implicit, multiplicarea lor;

– când într-o organizaţie apare concepţia că a fi sancţionat nu este o ruşine, este preferabil să nu se mai apeleze la sancţiuni înainte de a reproiecta sistemul de motivaţii.

Motivaţia intrinsecă şi extrinsecă

Aceste forme ale motivaţiei au fost identificate prin raportare la provenienţa sursei care le generează. Motivaţia intrinsecă sau directă este generată fie de surse interne subiectului motivaţiei – de nevoile şi trebuinţele sale – fie de surse provenite din activitatea desfăşurată. Caracteristica acestei motivaţii constă în obţinerea satisfacţiei prin îndeplinirea unei acţiuni adecvate ei. Cand motivatia intrinseca este solidara cu procesul muncii, izvoraste din continutul lui specific, munca nu mai apare ca un mijloc de dobindire a unor beneficii, ci isi este sie insasi scop, mobilizeaza potentialul uman de inteligenta si actiune, ajunge sa fie o trebuinta care se constituie si se dezvolta in chiar procesul satisfacerii ei.

Motivatia intrinseca a muncii are trei surse :

a. Natura muncii ca activitate – omul se realizeaza si se dezvolta prin activitatea pe care o desfasoara, munca insasi este scopul angajarii personale, genereaza placere sau satisfactie, este simbolul car il reprezinta cel mai bine;

b. Finalitatea sociala a muncii – muncind, omul vizeaza anumite reezultate suprioare calitati, mereu imbunatatite, destinate anumitor nevoi sociale ale semenilor sau sau ale altor domenii de activitate;

c. Realizarea propriei persoane – munca este domeniul cel mai recunoscut social pentru a ne realiza propriile posibilitati si capacitati

Motivaţia extrinsecă sau indirectă este generată de surse exterioare subiectului sau naturii activităţii lui. Ea poate fi sugerată sau impusă de alte persoane sau de concursuri de împrejurări favorabile sau nu. În organizaţie, motivaţia extrinsecă se întâlneşte în cazul promovării pe un post considerat doar ca sursă de venituri.

Motivaţia cognitivă şi cea afectivă sunt forme ale motivaţiei legate de unele trebuinţe imediate ale indivizilor.

Motivaţia cognitivă este legată de nevoia de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial. Se manifestă sub forma curiozităţii faţă de nou, de inedit, de complexitate, ca şi prin toleranţă ridicată faţă de risc. Denumirea de cognitivă este dată de preponderenţa proceselor de cunoaştere şi înţelegere. Prin mecanismele percepţiei, gândirii, memoriei şi imaginaţiei au loc, progresiv: explorarea, reproducerea, înţelegerea anumitor fenomene şi dorinţa de a crea ceva nou. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţia în a explica şi a rezolva ca scopuri în sine.

Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine recunoaşterea celorlalţi şi de a se simţi bine în compania lor. În organizaţie, motivaţia afectivă poate apărea, de exemplu, sub forma acceptării unor sarcini şi posturi din dorinţa de a nu fi considerat incapabil sau rău intenţionat.

Cunoaşterea acestor forme şi tipuri de motivaţii oferă managerilor posibilitatea conexării corecte a trebuinţelor, intereselor şi aspiraţiilor cu factorii motivaţionali adecvaţi.

Mona Georgescu

*Nota: Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea acestui text prin mijloace electronice sau mecanice, partial sau in intregime, este interzisa.

0


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Add a Comment