Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Tratează ce e frumos, bun şi adevărat, întocmai ca pe o sămânţă

Tratează ce e frumos, bun şi adevărat, întocmai ca pe o sămânţă

Tao spune să ascunzi tot ceea ce ai frumos în tine, să nu-l manifeşti niciodată; tot ceea ce e adevărat în tine, de valoare, ascunde-l, căci ori de câte ori un adevăr e ascuns în inimă, el creşte asemenea unei seminţe ascunse în pământ. Nu-l arunca la vedere. Dacă arunci o sămânţă pe stradă, ca toţi s-o vadă, ea va muri, şi va muri degeaba. Va muri şi-atât, din ea nu va purcede nicio renaştere.

Tratează tot ceea ce e frumos, bun şi adevărat, întocmai ca pe o sămânţă. Oferă-i solul de care are nevoie, un loc ascuns în inimă; nu-l expune. Însă toată lumea face tocmai pe dos: ascunde ceea ce e rău, nu vrea ca ceilalţi să ştie de existenţa sa.

Voi ascundeţi tot ceea ce e urât, iar când vine vorba de ceea ce e frumos, chiar dacă acesta nu se regăseşte în voi, încercaţi să-l trâmbiţaţi, îi daţi proporţii exagerate, faceţi paradă.

De aici vine toată nefericirea, fiindcă urâtul se dezvoltă, iar frumosul se pierde. Ceea ce e lipsit de autenticitate creşte, se comportă asemenea unei seminţe încolţite, iar adevărul e aruncat afară. Planta bună e aruncată, iar buruienile cresc. În viaţa ta nu înfloreşte nimic, niciodată, din cauză că niciodată n-ai făcut ceea ce-ar fi trebuit – să ascunzi sămânţa florii înăuntrul tău. Aceasta este calea, şi vă spun că este una dintre cheile cele mai secrete din tao.

Cel care urmează calea tao rămâne un om de rând, un om cu totul obişnuit. Nimeni nu ştie cine e el, nimeni nu ştie ce comoară poartă el înăuntrul lui. El nu-şi face publicitate, nu încearcă să etaleze nimic.

Dar noi de ce ne facem reclamă? Din cauza egoului. Nu-ţi ajunge să fii tu, pentru tine, aşa cum eşti, te simţi satisfăcut numai atunci când te apreciază ceilalţi.

Poţi să deţii o piatră preţioasă, dar asta nu îţi e de ajuns: trebuie ca ceilalţi să ştie şi să aprecieze lucrul acesta. Părerea celorlalţi e preţioasă, nu fiinţa ta. Te uiţi în ochii celorlalţi de parcă ei ar fi oglinzi, iar dacă ceilalţi te apreciază, te aplaudă, te simţi bine. Egoul e un fenomen fals. El reprezintă acumularea părerilor pe care le au ceilalţi, nu e o cunoaştere de sine.

Sinele acesta, aşa-numitul sine care e, de fapt, egoul, nu e altceva decât o acumulare de reflecţii. De aceea e teama mereu prezentă, căci există posibilitatea ca ceilalţi să se răzgândească, iar tu depinzi de ei. Dacă îţi spun că eşti bun, va trebui să le urmezi regulile ca să rămâi bun, va trebui să faci ce cred ei că e bine, fiindcă odată ce-şi schimbă ei părerea, nu mai eşti bun. Tu n-ai acces direct la fiinţa ta; ca să te vezi pe tine însuţi apelezi la ceilalţi. Şi-atunci nu numai că îţi faci publicitate, ci şi amplifici, falsifici. Poate că ai ceva adevăr, ceva frumuseţe în tine, dar amplifici ceea ce ai şi rezultatul e ridicolul.

Îmi aduc aminte – şi n-am să uit niciodată – când mi-a fost prezentat pentru prima oară Mulla Nasruddin. Un prieten comun a fost cel care a făcut prezentările. Între altele, acesta a spus că Mulla Nasruddin e un mare scriitor. Iar Mulla a zâmbit cu un aer de cunoscător. Atunci l-am întrebat: „Ce ai scris?”
„Tocmai am încheiat Hamlet”, mi-a răspuns.
Nu mi-am putut crede urechilor, aşa că l-am întrebat: „Ai auzit cumva de un tip pe numele său William Shakespeare?”
Mulla Nasruddin mi-a zis atunci: „Ciudat, cineva m-a mai întrebat asta mai demult, când am scris Macbeth.” Şi a continuat: „Cine e acest William Shakespeare? Se pare că mă tot copiază. Tot ce scriu eu, scrie şi el.”

Ai impresia că toţi te copiază pe tine, când în realitate tu îi copiezi întruna pe toţi ceilalţi. Eşti o copie la indigo, nu eşti o persoană reală, din cauză că o persoană reală n-are niciodată nevoie să se etaleze în niciun fel.

Am auzit că odată, într-o staţiune montană, trei femei în vârstă jucau cărţi pe pajiştea unui mare hotel. O a patra s-a apropiat de ele şi a întrebat dacă li se poate alătura. Acestea i-au răspuns: „Sigur că da, eşti binevenită, numai că există nişte reguli.” Şi i-au întins un cartonaş imprimat, care conţinea patru reguli. Prima era: nu vorbi niciodată de haine din blană de nurcă, pentru că toate avem. A doua: nu vorbi despre nepoţii tăi, pentru că toate avem nepoţi. A treia: nu vorbi niciodată despre bijuterii, fiindcă avem toate bijuterii preţioase, achiziţionate din locurile cele mai bune. Iar a patra: nu vorbi niciodată despre sex: ce-a fost, a fost!

Dar fiecare vrea să vorbească despre el: despre hainele sale de blană, despre bijuteriile pe care le are, despre copii, despre sex. Şi fiecare îi plictiseşte pe ceilalţi. Iar dacă suporţi plictiseala, o faci numai din cauză că există un acord reciproc: dacă celălalt te plictiseşte, va accepta apoi să fie şi el plictisit de tine. Tu doar stai şi aştepţi: când termină el cu etalarea, începi tu. Şi viaţa toată devine o etalare falsă, neîntreruptă. Ce obţii cu asta? Numai un sentiment fals că eşti important, extraordinar.

Cum ar putea să fie cineva extraordinar pentru că are haine de blană? Cum ar putea să fie cineva extraordinar pentru că are bijuterii de valoare? Cum poate să fie cineva extraordinar pentru că face una sau alta?

A fi extraordinar nu are legătură cu ceea ce faci, ci cu ceea ce eşti. Iar tu eşti deja extraordinar, fiecare om e unic, nu e nevoie să demonstrezi aşa ceva. Dacă încerci s-o demonstrezi, nu vei face decât să demonstrezi opusul.

Dacă ceva există în mod intrinsec, în ce fel ai putea să-l demonstrezi? Dacă încerci să demonstrezi nu faci decât să arăţi că nu eşti conştient de unicitatea care îţi e proprie.

Dacă vrei să demonstrezi un lucru înseamnă că ai îndoieli în privinţa lui. Vrei să-ţi spulberi îndoielile prin intermediul părerii celorlalţi, văzându-te prin ochii lor. Nu eşti convins cu adevărat că eşti o persoană frumoasă, ai vrea ca ceilalţi să spună că eşti astfel.

Într-un sătuc era obiceiul ca preotul satului să sărute mireasa, ori de câte ori căsătorea un cuplu; era o tradiţie veche. Una dintre femei şi-a făcut multe griji din cauza acestei tradiţii, fiindcă urma să se căsătorească. Se credea foarte frumoasă, aşa cum se crede orice femeie. E ceva ce ţine de natura feminină, nu e nimic nou în asta. Toate femeile cred că sunt frumoase, chiar şi cele mai urâte. Femeia se credea foarte frumoasă şi-şi făcea multe griji. I-a spus de mai multe ori viitorului soţ, mirelui: „Du-te şi spune-i preotului că eu nu vreau să fiu sărutată după oficierea căsătoriei.”
Chiar înainte de căsătorie, l-a întrebat din nou pe mire: „Ai fost să vorbeşti cu preotul?”
Foarte trist, mirele i-a răspuns: „Am fost”.
Mireasa a întrebat: „De ce eşti aşa de trist?”
Mirele i-a răspuns: „Preotul a fost foarte fericit după ce  i-am spus. Mi-a zis: ‚În cazul ăsta am să cer numai jumătate din suma pe care o cer de obicei.’”

Poţi să crezi cât vrei tu că arăţi bine, dar nimeni nu te vede aşa din cauză că toată lumea e preocupată de propria frumuseţe, nu-i stă gândul la a ta. Iar dacă dă cineva din cap zicând că da, eşti frumos sau frumoasă, cel sau cea care spune asta o face pentru că aşteaptă ca şi tu, la rândul tău, să dai din cap afirmativ la adresa propriei sale frumuseţi. E un târg reciproc: tu îmi împlineşti egoul, eu îl împlinesc pe-al tău. Ştiu prea bine că nu eşti frumos, tu ştii bine că eu nu sunt frumos, dar îţi satisfac egoul, aşa că şi tu îl satisfaci pe-al meu. Şi se pare că toată lumea simte nevoia aceasta de unicitate, ceea ce înseamnă că nu aţi ajuns încă la fiinţa voastră – care e unică fără ca unicitatea aceasta să trebuiască a fi dovedită.

Dovezile sunt necesare doar în cazul minciunilor – reţineţi asta. De aceea Dumnezeu nu poate fi dovedit – fiindcă el e adevărul ultim. Dovezile sunt necesare în cazul minciunilor; adevărul nu are nevoie de nicio dovadă. El e – el e, pur şi simplu.

Şi vă spun că sunteţi unici, extraordinari. Nu încercaţi să fiţi astfel, e ridicol – vă faceţi de râs şi toată lumea zâmbeşte de cum vă întoarceţi cu spatele. Dacă nu eşti tu convins de unicitatea ta, atunci cine să fie? Convingerea e mai presus de orice dovadă. Şi în ce fel apare ea? Apare prin cunoaşterea de sine.

Aşadar două sunt căile: cunoaşterea directă, cunoaşterea de sine realizată în mod nemijlocit, imediat – iar aceasta este calea corectă – şi cunoaşterea realizată prin intermediul celorlalţi, prin intermediul a ceea ce spun ei – iar aceasta este cunoaşterea greşită. Dacă nu te cunoşti tu însuţi, cum te pot cunoaşte ei? Ei sunt foarte departe de tine. Tu eşti persoana cea mai apropiată de tine. Iar dacă nu-ţi cunoşti tu realitatea, cum ar putea-o cunoaşte ceilalţi?

Dar din cauză că nouă ne lipseşte cunoaşterea de sine, avem nevoie de un substitut. Substitutul acela e egoul, iar egoul e etalat în permanenţă. Eşti exact ca vitrina unui magazin. Ai devenit o marfă, ai făcut din tine o marfă expusă – în permanenţă expusă, în permanenţă cerşind ca cineva să spună că eşti bun, frumos, că eşti sfânt, măreţ, extraordinar.

Material extras din cartea ”Cand pantofii ti se potrivesc” – Editura MIX

0


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu