Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Solitudinea este un act de curaj

Solitudinea este un act de curaj


”Omului îi e frică de singurătate. I se face frică de singurătate din cauză că în singurătate va găsi o reflecţie a adevăratei sale stări, va întâlni reflecţia feţei sale. Şi va fi foarte înfricoşător, foarte înspăimântător. Aşa că din momentul în care se trezeşte dimineaţa şi până se duce noaptea la culcare, el foloseşte tot felul de metode ca să fugă de sine şi astfel să nu fie nevoit să stea faţă în faţă cu el însuşi. Îi e frică să nu cumva să se vadă pe sine.
Omul a inventat mii de moduri de a fugi de sine. Şi cu cât s-a înrăutăţit mai mult starea lui mentală, cu atât s-au înmulţit noile sale invenţii menite să-l ajute să fugă de sine. Dacă ne uităm la ultimii cincizeci de ani, vom constata că omul a creat mai multe tipuri de distracţie prin care să fugă de sine decât oricând până atunci în istorie. Cinematografele, radioul, televiziunea, toate sunt modalităţi de a fugi de sine. Omul e pradă unui mare neastâmpăr. Toată lumea caută divertisment; faceţi tot felul de lucruri ca să uitaţi o vreme de voi înşivă, fiindcă situaţia voastră interioară se înrăutăţeşte pe zi ce trece. În toată lumea, odată cu dezvoltarea civilizaţiei a crescut consumul de droguri.
Recent au fost descoperite droguri noi care devin foarte răspândite în Europa şi în America. Sunt droguri ca LSD, mescalina, marijuana. În toate oraşele cu un grad ridicat de cultură din Europa şi din America, efortul de a descoperi droguri noi a atins noi culmi în rândul tuturor oamenilor educaţi. Căutarea în vederea descoperirii de mijloace temeinice prin care omul să uite de sine continuă –fiindcă în caz contrar, omul se va trezi într-o situaţie foarte dificilă.
Care e motivul din spatele tuturor acestora? De ce vreţi să uitaţi de voi? De ce sunteţi atât de dornici de uitarea de sine? Şi să nu credeţi că numai oamenii care se duc la filme încearcă să uite de ei înşişi: cei care se duc la temple o fac tot din acelaşi motiv; nu e nicio diferenţă. Templul reprezintă o modalitate veche de a uita de sine, filmul reprezintă una nouă.
Dacă un om stă şi incantează: „Ram, Ram”, să nu credeţi că face altceva decât să încerce să uite de sine în incantaţia aceasta – tot aşa cum altcineva încearcă să uite de sine ascultând un cântec dintr-un film. Nu e nicio diferenţă între aceşti doi oameni.
Efortul de a te implica profund în orice altceva în afară de tine – fie că e „Ram” sau un film sau muzică – efortul de a te implica în diversele lucruri nu este, în profunzime, altceva decât un efort de a fugi de tine însuţi. Sunteţi cu toţii preocupaţi să fugiţi de voi înşivă, într-un fel sau altul. Aceasta arată că situaţia dinăuntrul vostru se înrăutăţeşte şi că vă pierdeţi chiar şi curajul de a o privi. Vă e foarte frică să vă uitaţi în direcţia aceea.
Vă comportaţi ca nişte struţi. Văzând duşmanul, struţul îşi ascunde capul în nisip deoarece el crede că e primejdios să se uite la duşman. Fiindcă duşmanul nu mai poate fi văzut, logica struţului spune: „Dacă nu se vede, înseamnă că nu există. Sunt în siguraţă.” Dar logica aceasta e greşită. Struţii pot fi iertaţi, dar omul nu poate fi. Un lucru nu încetează să mai existe doar pentru că nu se mai vede. Dacă un lucru e vizibil, se poate face ceva în privinţa lui, dar dacă nu e vizibil atunci nu există nicio posibilitate de a face ceva.
Voi vreţi să uitaţi starea care e înăuntrul vostru, nu vreţi s-o vedeţi. Se poate să vă convingeţi mintea că ceva ce nu se vede nu există, dar asta nu înseamnă că acel ceva a dispărut.
Nu există legătură între a nu fi vizibil şi a fi inexistent. Dacă ceva s-ar putea vedea, atunci poate că aţi putea să-l schimbaţi, dar din moment ce nu e vizibil, schimbarea nu e posibilă. Acel ceva va continua să crească înăuntru ca o rană, ca o bubă pe care aţi ascuns-o şi la care nu vreţi să vă uitaţi.
Mintea a devenit o rană. Dacă într-o zi se va inventa o maşină cu care să ne putem uita la ce se întâmplă înăuntrul fiecărui om, probabil că toată lumea se va sinucide imediat. Nimeni nu va permite nimănui altcuiva să vadă ce se petrece înăuntrul său. Va veni o zi când lucrul acesta va fi posibil.
Deocamdată putem fi recunoscători pentru că în capul nostru nu există ferestre prin care să ne putem uita unii în mintea celorlalţi şi să vedem ce se petrece acolo.
Ceea ce ascund oamenii înăuntrul lor e foarte diferit de ceea ce spun în exterior. Ceea ce vedeţi în afară pe faţa lor e complet diferit de ceea ce se petrece înăuntrul lor.
E posibil ca în exterior să vorbească despre iubire, dar înăuntru sunt plini de ură. Poate că spun cuiva: „Bună dimineaţa. Îmi pare bine că te văd. Mă bucur că te-am întâlnit în dimineaţa asta” – dar înăuntrul lor spun: „De ce trebuie să-i văd prostului ăstuia faţa când abia m-am trezit?
Dacă ar fi ferestre prin care să se vadă ce e în capul oamenilor, am fi într-o situaţie foarte dificilă, viaţa ar deveni foarte dificil de trăit. Am putea vorbi cuiva pe un ton prietenos, dar înăuntru să gândim: „Ăsta nu mai moare odată?” Una e la suprafaţă şi alta dedesubt – iar noi nu îndrăznim să privim înăuntru, să privim în interior şi să vedem.
O mamă şi fiica ei locuiau împreună şi amândouă erau somnambule.
Într-o noapte pe la trei, mama s-a sculat şi s-a dus în grădina din spatele casei. După câtva timp s-a sculat în somn şi fiica ei şi s-a dus în grădină. De îndată ce bătrâna şi-a văzut fiica, a strigat: „Ticăloaso! Mi-ai mâncat tinereţea. Din ziua în care te-ai născut, am început să îmbătrânesc. Tu eşti duşmanul meu. Dacă nu te-ai fi născut, aş mai fi şi acum tânără.”
Iar când fata a văzut-o pe maică-sa, a strigat: „Hoaşcă! Din cauza ta viaţa mea a fost grea, a fost o robie. Întotdeauna mi-ai stat în cale şi nu m-ai lăsat să trăiesc. Eşti o piatră de moară atârnată de gâtul meu.”
În momentul acela a cântat cocoşul şi amândouă s-au trezit. Văzând-o pe fată, bătrâna a zis: „Draga mea. De ce te-ai trezit atât de devreme? Ai putea răci. Vino, hai să intrăm în casă.”
Imediat fata a atins piciorele bătrânei sale mame. Avea obiceiul să atingă picioarele mamei sale în fiecare dimi- neaţă. A zis: „Mamă! Te-ai trezit atât de devreme. Sănătatea ta e şubredă. N-ar trebui să te trezeşti aşa devreme. Vino să te odihneşti.”
Vedeţi diferenţa între ceea ce spuneau în somn şi ce spuneau când erau treze.
Tot ceea ce spune un om în somn e mai autentic decât ceea ce spune când e treaz, fiindcă vine mai mult din interior. Felul în care vă vedeţi în vise e mai autentic decât ceea ce vedeţi la piaţă şi în mulţime. Faţa din mulţime e confecţionată şi artificială; în adâncul vostru sunteţi o persoană total diferită. Poate că reuşiţi să ascundeţi aplicând la suprafaţă nişte gânduri bune, dar înăuntru arde focul gândurilor. La suprafaţă poţi să pari absolut tăcut şi sănătos, dar înăuntru totul e nesănătos şi tulbure. La suprafaţă pari că zâmbeşti, dar e posibil ca zâmbetul doar să acopere un ocean de lacrimi. De fapt, e foarte probabil să-ţi fi exersat zâmbetele doar ca să ascunzi lacrimile din interior. De obicei asta fac oamenii.
Cineva l-a întrebat odată pe Nietzsche: „Mereu râzi. Eşti atât de voios. Chiar te simţi aşa?”
Nietzsche a zis: „Acum că ai întrebat, îţi voi spune cum stau lucrurile în realitate. Râd pentru că altfel aş începe să plâng. Înainte să-mi dea lacrimile, îmi înăbuş plânsul prin râs. Îl opresc înăuntru. Râsul meu trebuie să-i convingă pe ceilalţi că sunt fericit. Şi râd numai fiindcă sunt atât de trist încât simt o uşurare când râd. Uneori îmi aduc în felul acesta o mângâiere.”
Nimeni nu l-a văzut pe Buddha râzând, nimeni nu l-a văzut pe Mahavira râzând, nimeni nu l-a văzut pe Christos râzând. Trebuie să existe un motiv. Poate că înăuntrul lor nu există lacrimi, aşa că nu e nevoie să râdă ca să le ascundă. Poate că înăuntrul lor n-a mai rămas nicio tristeţe care să fie ascunsă prin zâmbet. Tot ceea ce era tulbure înăuntrul lor a dispărut, aşa că acum nu e nevoie să lipească florile râsului la exterior.
Un om al cărui corp pute trebuie să şi-l stropească cu parfum. Un om al cărui corp e urât trebuie să facă efortul de a arăta frumos. Un om trist înăuntru trebuie să înveţe să râdă, iar un om care e plin de lacrimi în interior trebuie să zâmbească mereu la exterior. Un om care e plin de spini pe dinăuntru trebuie să-şi lipească flori pe el la exterior.
Omul nu e absolut deloc aşa cum pare, e exact opusul. E una pe dinăuntru şi alta pe dinafară. Şi n-ar fi o problemă dacă îi păcăliţi pe alţii cu ceea ce v-aţi aplicat la exterior, problema e că şi voi vă lăsaţi păcăliţi de asta. Ar fi bine dacă numai ceilalţi ar fi păcăliţi de aparenţa voastră exterioară – şi nici n-ar fi de mirare, pentru că oamenii văd de obicei numai exteriorul. Dar voi înşivă sunteţi păcăliţi, pentru că credeţi căchiar sunteţi imaginea pe care o văd ceilalţi. Vă uitaţi la voi prin ochii celorlalţi, nu vă vedeţi niciodată direct aşa cum sunteţi, aşa cum sunteţi în mod autentic.
Imaginea formată în ochii celorlalţi vă păcăleşte şi începe să vă fie frică să vă mai uitaţi înăuntrul vostru. Vreţi să vedeţi imaginea pe care o au oamenii despre voi, nu realitatea voastră. Ce spun oamenii? – deveniţi foarte interesaţi să ştiţi ce spun oamenii despre voi. Nu e nimic altceva în spatele acestei curiozităţi de a şti: credeţi că vă puteţi recunoaşte prin intermediul imaginii formate în ochii celorlalţi.
Aşa ceva e de-a dreptul surprinzător! Până şi ca să vă cunoaşteţi pe voi trebuie să vă uitaţi în ochii altcuiva.”
Osho – Calatoria interioara, Editura Mix (partener educational al site-ului www.minunemica.eu)
1


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Discussion

  1. Csiki Juliana  August 3, 2016

    Este foarte interesant, mă pune pe gânduri Mulțumesc

    (reply)

Add a Comment