Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Schizofrenia: povestea unei boli mintale, văzută din interior

Schizofrenia: povestea unei boli mintale, văzută din interior

Schizofrenia este o tulburare psihotica deosebit de grava care poate surveni  in intervalul de varsta 13-19 ani si in prima parte a intervalului 20-29 ani, varsta la debut fiind, in general, mai mare la femei decat la barbati; tulburarea este de obicei cronica, iar simptomele clinice sunt, conform Asociatiei Mondiale de Psihiatrie:

– deliruri,
– halucinatii vizuale, tactile, olfactive si cel mai frecvent auditive: persoana diagnosticata cu aceasta tulburare aude voci care se cearta sau discuta, voci care comenteaza,
– vorbire dezorganizata,
– comportament puternic dezorganizat sau catatonic,
– tulburari ale atentiei,
– tulburari ale fluxului gandirii,
– tulburari ale trairii subiective de sine,
– sonorizarea gandirii.

Simptomele afecteaza munca, relatiile interpersonale si auto-ingrijirea, iar splitarea realitatii, disocierea mentala si discordanta afectiva, determina ruperea legaturilor, a contactului cu lumea exterioara si o repliere de tip autist.

Psihanaliza considera schizofrenia o grava regresie narcisica, in care se regasesc: ritualuri, refugiul in singuratate, conduite anorexice, refuzul alimentar, conflictul dintre inconstient si lumea exterioara explicand retragerea narcisica asociata cu pierderea comunicarii cu mediul exterior, cu exagerarea imaginatiei; bolnavului ii este afectata functia realului, iar gandirea sa are un caracter oniric, ce rataceste intre irational si subiectiv, regresand la stadiul infantil.

Incercarile de  a intelege patogeneza acestei tulburari ce duce la pierderea contactului vital cu realitatea, au scos in evidenta:

– predispozitii ereditare,
– factori biologici,
– impactul pe care relatia materna il are in declansarea acestei tulburari,
– patologia de familie si rolul pe care familia il are in declansarea, dezvoltarea si mentinerea acestei tulburari la unul dintre membrii familiei (proasta organizare familiala, influente patogene ale unor parinti psihotici).

Dincolo de cauzele care au dus la instalarea acestei tulburari, este deosebit de importanta intelegerea conflictelor si problemelor psihologice ale fiecarui pacient, experienta interna a unui astfel de bolnav constant in confuzie si senzatii coplesitoare, toate ducand la afectarea testarii realitatii.

Conform Manualului de psihiatrie clinica (Kaplan & Sadock, ed. Medicala), un astfel de pacient va avea urmatoarele mecanisme de aparare:

– proiectie psihotica – va atribui in lumea exterioara senzatiile interne de agresivitate, furie, haos, sexualitate, in loc sa le poata recunoaste ca provenind din interior; granitele dintre experienta sa interna si exterior sunt confuze
– formarea de reactie: transformarea unor idei sau impulsuri coplesitoare in opusul lor;
– negarea psihotica – bolnavul transforma stimulii neclari , derutanti, in halucinatii si deliruri.

Pe langa medicatia antipsihotica si spitalizare, pe langa suportul familiei si al prietenilor, este necesara si abordarea terapeutica prin: terapii comportamentale, de familie, de grup si individuale, terapii de redobandire a abilitatilor sociale. Spitalizarea este necesara in cazul in care persoana afectata devine un pericol pentru sine si pentru altii, daca prezinta risc suicidal sau auto-ingrijire deficitara.

La persoanele predispuse, episoadele de boala pot fi declansate de evenimente precipitante: traume emotionale, uz de substante, separari, decesul cuiva drag – vulnerabilitatea la stres durand intreaga viata; pe parcursul bolii, unele simptome pot diminua in intensitate (halucinatiile, delirurile), in timp ce alte simptome se pot accentua: igiena deficitara, ciudatenii comportamentale, raspunsuri emotionale aplatizate etc.

M-am intrebat intotdeauna ce este in sufletul si in mintea unei persoane diagnosticate cu schizofrenie si poate va amintiti si filmul ”A Beautiful Mind” (”O minte sclipitoare”) – cum si cand percepe prabusirea emotionala si mentala o astfel de persoana, cat de trista si cat de coplesita de propriile afecte trebuie sa se simta atunci cand are momente de remisie sau cand si daca incepe sa isi dea seama ca ceva este in neregula cu propria persoana. Iar pentru apartinatorii unei persoane diagnosticate cu aceasta tulburare, cred ca este nu greu … ci foarte greu.

Aproximativ o treime din bolnavii diagnosticati cu schizofrenie, duc vieti oarecum normale, o treime continua sa aiba simptome semnificative dar pot functiona bine in cadrul societatii, iar o alta treime prezinta deteriorari, avand nevoie de spitalizari repetate.

Dincolo de toate informatiile de specialitate sumar prezentate, vreau sa te invit sa urmaresti un discurs al unei persoane care este diagnosticata cu schizofrenie cronica – o persoana care se afla in prima treime, a celor care pot functiona bine in cadrul societatii. Un discurs care pe mine m-a impresionat si pe care ti-l recomand cu drag.

Sunt o femeie cu schizofrenie cronică. Am petrecut sute de zile în spitale de psihiatrie. Aș fi putut să-mi petrec restul vieții într-un salon de spital, dar n-a fost să fie. De fapt, am reușit să rămân externată de aproape trei decenii, realizare de care sunt foarte mândră. Nu înseamnă că n-am rămas cu probleme psihice. După ce am absolvit Facultatea de Drept Yale și am obținut primul job, psihanalistul meu din New Haven, Dr. White, m-a anunțat că urma să-și închidă cabinetul în trei luni, cu câțiva ani înainte de intenția mea de a pleca din New Haven. White mă ajutase enorm și gândul la plecarea lui m-a distrus.

Prietenul meu cel mai bun, Steve, simțind că se întâmpla ceva cumplit, a zburat la New Hampton să fie cu mine. Voi cita acum din scrierile mele: “I-am deschis ușa micului meu apartament. Steve mi-a povestit mai târziu, că niciun moment în care fusesem psihotică nu l-a pregătit pentru ce-a văzut în acea zi. De peste o săptămână abia dacă mâncasem. Eram numai piele și os. Umblam de parcă picioarele mi-erau din lemn. Fața îmi părea o mască. Trăsesem toate perdelele din apartament, așa că în mijlocul zilei apartamentul era în beznă. Aerul era greu, iar camera un haos. Steve, fiind avocat și psihiatru, tratase mulți pacienți cu boli mintale grave, și până-n ziua de azi spune că eram mai rău decât orice văzuse. Bună, am spus, și m-am întors pe canapea, unde am rămas în tăcere câteva momente. “Mulțumesc că ai venit, Steve. Lume, cuvinte, voci fărâmițate. Spune ceasurilor să se oprească. E timpul. A sosit momentul.” “White pleacă,” a spus Steve sumbru. “Sunt împinsă în mormânt. Situația e gravă,” m-am văitat. Gravitația mă trage în jos. Sunt speriată. Spune-le să plece.”

În tinerețe am fost în spital psihiatric de trei ori pentru perioade lungi de timp. Doctorii m-au diagnosticat cu schizofrenie cronică și prognoza lor era: “grav”. În cel mai bun caz, mă vedeau trăind într-o clinică și muncind manual. Din fericire, n-am manifestat acea prognoză gravă. În schimb, sunt prof dr. docent în Drept, Psihologie și Psihiatrie la Institutul de Drept Gould de la USC, am mulți prieteni apropiați și am un soț drag, Will, care-i aici cu noi azi.

 Mulțumesc! El e sigur starul show-ului meu.

Doresc să vă spun cum s-a întâmplat și, de asemenea, să descriu experiența mea de a fi psihotică. Subliniez, experiența mea, pentru că toți devenim psihotici în felul nostru.

Să începem cu definiția schizofreniei. Schizofrenia e o boală a creierului. Trăsătura esențială e psihoza, sau lipsa contactului cu realitatea. Închipuirile maniace și halucinațiile sunt specifice bolii. Închipuirile sunt convingeri fixe și false care nu răspund la dovezi, iar halucinațiile sunt experiențe senzoriale false. De ex., când sunt psihotică am adesea convingerea că am ucis sute și mii de oameni cu gândurile mele. Uneori am impresia că explozii nucleare sunt pe cale să se declanșeze în creierul meu. Ocazional, am halucinații. Odată m-am întors și am văzut un om cu un cuțit în aer. Imaginați-vă un coșmar în timp ce ești treaz.

Adesea, vorbirea și gândurile devin dezordonate până la incoerență. Asocieri dezlânate cauzează alăturări de cuvinte ce sună asemănător, dar fără logică, cuvintele se învălmășesc într-un “ghiveci de cuvinte.” Contrar credinței multor oameni, schizofrenia nu e același lucru cu personalitatea multiplă sau identitatea disociativă. Mintea schizofrenică nu e dedublată, ci zdruncinată.

Toți ați văzut o persoană fără adăpost, neîngrijită, poate subnutrită, stând în fața unei clădiri de birouri bolborosind de una singură sau urlând. Această persoană are probabil schizofrenie. Dar schizofrenia se manifestă într-o diversitate de statusuri socio-economice, și există oameni bolnavi care sunt specialiști cu responsabilități majore. Acum câțiva ani am hotărât să-mi scriu trăirile în jurnalul personal, și vreau să împărtășesc cu voi perspectiva văzută din interior.

Următorul episod s-a petrecut în a 7-a săptămână, semestrul I, anul I la Yale Law School. Citez din jurnalul meu: Stabilisem o întâlnire cu doi colegi, Rebel și Val, la biblioteca universității vineri seara, să lucrăm la tema de casă împreună. N-a trecut mult până când am început să vorbesc aiurea.

“Memoriile sunt pedepse divine”, i-am informat. “Fac anumite însemne. Însemnele sunt pe cap. Pat spunea asta. Ați ucis pe cineva?” Rebel și Val s-au uitat la mine ca și cum ei sau eu fuseserăm stropiți peste față cu apă rece. “Despre ce vorbești, Elyn?” “Oh, știți voi, ca de obicei. Cine-i ce, ce e cine, rai și iad. Hai să urcăm pe acoperiș. E suprafață plană. Nu-i periculos.” Rabel și Val m-au întrebat ce mă apucase. “Asta-s eu”, i-am anunțat, fâlfâindu-mi mâinile deasupra capului. Mai târziu, în acea seară de vineri, pe acoperișul Institutului de Drept am început să cânt, și încă foarte tare. “Veniți în tufiș în Florida la apus. Vreți să dansați?” “Ai luat droguri?” m-a întrebat unul. “Droguri? Eu? Nici vorbă, niciun drog. Veniți în tufiș în Florida la apus, unde sunt lămâi, unde se fac demoni.” “Mă sperii”, a spus unul dintre ei. Rebel și Val s-au întors în bibliotecă. Am dat din umeri și i-am urmat.

Înăuntru mi-am întrebat colegii dacă și lor le țopăiau cuvintele în jurul proceselor ca și mie. “Cred că cineva mi-a infiltrat copiile proceselor mele”, am spus. “Trebuie să procesez încheietura. Nu cred în încheieturi dar ele ne țin corpul într-o bucată.” — E un exemplu de asociere deșirată. “În final, m-am întors în camera mea la cămin, și odată ajunsă, nu m-am putut liniști. Capul mi-era prea plin de zgomot, prea plin de portocali și teme de Drept pe care nu le puteam scrie și omoruri în masă de care știam că sunt vinovată. Stând pe pat, mă legănam în sus și-n jos, gemând de frică și izolare.” Acest episod a dus la prima mea spitalizare în America. Mai avusesem două în Anglia.

Continui din însemnările mele: “A doua zi dimineață m-am dus la biroul profesorului meu să solicit o extensie pentru memorandum și am început să bolborosesc incoerent, la fel ca în seara precedentă. În final, m-a dus la camera de urgență. Acolo, cineva, doctorul, și echipa lui de cretini s-au năpustit, m-au ridicat în aer și m-au trântit pe un pat de metal cu atâta forță c-am văzut stele. Apoi mi-au legat picioarele și brațele de patul de metal cu curele groase de piele. Un sunet a ieșit din gura mea pe care nu-l mai auzisem: jumătate geamăt, jumătate răcnet, deloc uman și plin de groază. Apoi sunetul a reapărut, din adâncul măruntaielor, scrijelindu-mi gâtlejul. Incidentul a dus la spitalizare împotriva voinței mele. Un motiv pe care doctorii l-au invocat pentru spitalizarea fără acord a fost: “grav incapacitată”. Ca să-și susțină punctul de vedere, au scris în fișă: “incapabilă să-și facă temele la Yale Law School.” Oare ce-a spus asta despre restul din New Haven? 

În următorul an am petrecut cinci luni în spitalul de psihiatrie. Uneori mă țineau 20 de ore în cămașă de forță, cu brațele și picioarele imobilizate cu o plasă legată strâns peste piept. N-am lovit, n-am rănit niciodată pe nimeni. N-am amenințat niciodată pe nimeni. Dacă n-ați fost încătușați niciodată, poate credeți că e o experiență benignă. Nu-i deloc benignă.

În fiecare săptămână în SUA, 1-3 oameni mor în cămașa de forță. Se sugrumă, își înghit voma, se sufocă, fac atac de cord. E neclar dacă încătușarea fizică salvează vieți sau costă vieți. Când mă pregăteam să scriu un articol studențesc în jurnalul Yale Law despre constrângerea fizică, am consultat un profesor eminent în Drept care era și psihiatru. A fost de acord că legarea în cămașă de forță era umilitoare, dureroasă și terifiantă. S-a uitat la mine cunoscător și a zis: “Elyn, n-ai avea cum să-nțelegi: acei oameni sunt psihotici. Sunt diferiți de tine și de mine. Ei nu percep încătușarea ca noi.” N-am avut curajul să-i spun în acel moment: nu, nu suntem așa diferiți de el. Nu ne place să suferim legați de pat ore în șir mai mult decât i-ar plăcea lui. De fapt, până recent, sunt sigură că unii și acum susțin că încătușarea ajută pacienții psihotici să se simtă în siguranță. Niciodată n-am întâlnit vreun pacient psihotic care să fie de acord. Azi pot spune că susțin psihiatria, dar sunt împotriva forței. Forța nu e eficientă ca tratament, iar folosirea ei e un act cumplit împotriva cuiva cu o boală cumplită.

În cele din urmă am venit în Los Angeles să predau la Facultatea de Drept la USC. Ani la rând m-am opus medicației, făcând eforturi uriașe să nu le iau. Simțeam că dacă aș funcționa fără medicamente aș putea dovedi că, la urma urmei, nu eram bolnavă psihic, ci era o greșeală groaznică. Motto-ul meu era: mai puține medicamente, mai puține deficiențe. Psihanalistul meu din L.A., Dr. Kaplan insista să-mi iau medicația și să-mi văd de viață, dar am decis să mai fac o ultimă încercare în timpul facultății. Citez din text: “Am început reducerea medicației și în scurt timp am simțit efectele. Întorcându-mă dintr-o excursie la Oxford, m-am dus direct la Dr. Kaplan, m-am prăbușit în colțul cabinetului, mi-am acoperit fața și am început să tremur. În jur simțeam ființe malefice cu pumnale. Mă tăiau în felii subțiri sau mă făceau să înghit cărbuni aprinși. Kaplan a descris ulterior că ‘mă zvârcoleam în agonie’. Chiar și în această stare, descrisă de el ca psihoză acută gravă, am refuzat să iau medicamente. Misiunea nu era îndeplinită.

Imediat după consultația la Kaplan, m-am dus la Dr. Marder, un expert în schizofrenie care îmi urmărea efectele secundare de la medicamente. El avea impresia că aveam o boală psihică ușoară. În biroul lui, m-am așezat pe canapea, m-am chircit și am început să delirez. “Explozii în cap și oameni care ucid. E OK dacă-ți distrug complet cabinetul?” “Trebuie să pleci dacă simți că-ți vine să faci asta”, a spus Dr. Marder. “OK. Foc pe gheață. Spune-le să nu mă ucidă. Să nu mă ucidă. Cu ce-am greșit? Sute de mii de gânduri, interdicție.” “Elyn, crezi că ești un pericol pentru tine sau pentru alții? Cred că trebuie să fii în spital. Pot să-ți fac internarea imediat, poate fi făcută discret.” “Ha, ha, ha. Sugerezi să mă internezi? Spitalele sunt rele, sunt nebune, sunt triste. Trebuie stat departe. Sunt Dumnezeu, sau am fost.” La acest rând în text, soțul meu a notat pe margine: Ai renunțat tu sau te-au concediat?  Ai renunțat tu sau te-au concediat?  “Dau viață și iau viață. Iartă-mă, căci nu știu ce fac.”‘

În cele din urmă am izbucnit în plâns în fața prietenilor și toți m-au convins să iau medicamente. Nu mai puteam nega adevărul și nu-l puteam schimba. Zidul care mă susținuse, Elyn, Professor Saks, separată de acea femeie bolnavă, spitalizată cu ani în urmă, era strivit la pământ, în ruine.

Totul despre această boală spune că n-ar trebui să fiu aici. Dar sunt. Și sunt pentru trei motive: În primul rând, am avut un tratament de excepție. De 4-5 ori pe săptămână, psihoterapie, timp de zeci de ani și medicație excelentă. În al doilea rând, am mulți membri ai familiei care îmi cunosc boala. Aceste relații au dat vieții mele sens și profunzime, și m-au ajutat să navighez prin viață în fața simptomelor. În al treilea rând, am un loc de muncă extrem de înțelegător, la Institutul de Drept de la USC. Acest loc nu numai că îmi acceptă situația dar efectiv mă ajută. E, de asemenea, un loc stimulator intelectual. Ocupându-mi mintea cu probleme complexe a fost cea mai bună, mai puternică, mai de încredere defensivă împotriva bolii.

Cu tot suportul: tratament excelent, familie și prieteni minunați, un loc de muncă ce m-a sprijinit, nu am făcut publică boala mea decât relativ recent, pentru că stigma bolii psihice e atât de puternică încât nu m-am simțit în siguranță ca lumea să știe. Vă rog țineți minte asta: Nu există schizofrenici. Există persoane cu schizofrenie, pot fi soțul, soția, copilul, vecinul, prietenul sau colegul vostru.

Voi împărtăși ultimele gânduri. Trebuie să investim mai mult în cercetarea și tratamentul bolilor psihice. Cu cât le înțelegem mai bine, cu atât le putem trata mai bine, și putem oferi oamenilor îngrijire mai bună fără să folosim forța. De asemenea, trebuie să încetăm să-i învinovățim pe bolnavii mintali. E o tragedie națională scandaloasă că închisoarea din L.A. County e cea mai mare facilitate psihiatrică din SUA. Închisorile americane sunt pline cu oameni cu boli mintale grave din care mulți sunt acolo pentru că n-au primit tratament adecvat. Cu ușurință puteam fi eu însămi acolo sau pe stradă. Un mesaj pentru industria de divertisment și presă: Ați făcut treabă bună combătând stigma și prejudecățile de tot felul. Vă rugăm, continuați să ne arătați personaje în filme, în piese, în reviste, care suferă de boli mintale grave. Prezentați-i cu înțelegere, cu toată bogăția și profunzimea trăirii lor ca oameni, și nu ca diagnosticuri.

De curând un prieten a ridicat o întrebare: Dacă ar exista o pilulă care m-ar vindeca instantaneu, aș lua-o? Poetul Rainer Maria Rilke a refuzat psihoanaliza spunând, “Nu-mi alunga diavolii, pentru că ar putea fugi și îngerii.” Psihoza mea, pe de altă parte, e un coșmar în care diavolii sunt așa cumpliți încât toți îngerii au fugit deja. Deci, aș lua pastila? Într-o clipită! Iar cu asta, nu doresc să se creadă că regret viața pe care aș fi avut-o dacă n-aș fi fost bolnavă, nici nu doresc mila nimănui. Ce doresc mai degrabă să spun e că umanitatea pe care o împărtășim e mai importantă decât boala pe care poate nu. Ce vrem noi, cei ce suferim de boli mintale, e ceea ce vrea fiecare: în cuvintele lui Sigmund Freud, “să muncim și să iubim”.

Mulțumesc!

Mulțumesc. Sunteți foarte amabili.

Elyn Saks

SURSA: TED.com

 

7


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

  1. Opincariu Ana Maria  October 16, 2014

    Ma numesc Opincariu Ana Maria si am inceput sa am probleme psihice in urma aderarii la secte religioase si in urma credintei in Hristos Isus.

    (reply)
    • sic  January 8, 2016

      Sa stiti ca lucrurile se intampla invers si anume:
      persoanele cu debut de schizofrenie sunt fascinate de misticim, astfel cauta sa se apropie cat mai mult de diferite biserici si de aceea le gasim adesea in jurul penticostalilor, baptistilor, bisericilor ortodoxe, manastirilor, etc.

      (reply)
      • Mona Georgescu  January 10, 2016

        Sic,
        Asa este, pe o vulnerabilitate pre-existenta insa ignorata, se poate ajunge la deteriorarea grava a sanatatii psihice. De aceea, recomand intotdeauna consultarea specialistilor din acest domeniu, nicidecum din alte domenii alternative.
        Cordial,
        Mona Georgescu

        (reply)
    • Mona Georgescu  January 10, 2016

      Doamna Opincariu,
      Este important sa va adresati unui specialist din localitatea in care va aflati si sa nu mai aderati la astfel de organizatii care doar aparent raspund nevoilor emotionale ale oamenilor. Pe o vulnerabilitate emotionala severa generata de contextul particular al fiecaruia, manipularea se ”instaleaza” foarte usor. Sper ca acum sunteti bine si ca viata dumneavoastra si-a recapatat echilibrul dorit.
      Cordial,
      Mona Georgescu

      (reply)

Add a Comment