Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Putem gasi ”De Ce-ul” Suferintei noastre

Putem gasi ”De Ce-ul” Suferintei noastre


”Emoţiile reprimate din copilărie – de exemplu frica şi mânia – rămân înmagazinate în corpul nostru şi pot provoca la adult tulburări mai mult sau mai puţin grave. Putem să suferim de depresie, de accese de panică, să prezentăm reacţii violente faţă de copiii noştri, fără să avem cunoştinţă de adevăratele cauze ale deznădejdii noastre, ale fricii sau ale furiei noastre. Dacă le cunoaştem, nu vom mai cădea bolnavi pentru că vom şti că Tata sau Mama nu ne mai ţin sub puterea lor şi nu mai pot să ne bată.

În cele mai multe cazuri, nu cunoaştem rădăcinile suferinţei noastre căci – în principal pentru a proteja creierul copilului – o amnezie completă ne-a făcut să pierdem amintirea bătăilor primite.

Dar această amnezie se va dovedi a fi funestă căci va deveni cronică şi ne va fi dificil să ne găsim reperele. Deşi ne cruţă de amintirile teribile, ea nu poate să împiedice marile simptome, ca de exemplu frica, îndârjită să ne semnaleze pericole care nu mai există.

Altădată, aceste pericole erau cu totul reale, de exemplu atunci când o mamă îşi bătea fetiţa de şase luni pentru „a o învăţa să asculte” ca ceilalţi. Fetiţa a supravieţuit loviturilor, dar poate că va suferi de probleme cardiace la vârsta de patruzeci şi şase de ani.

Vom înghiţi medicamente timp de ani de zile, dar nimeni (nici bolnavul, nici medicul) nu-şi pun întrebarea: unde este pericolul pe care corpul nu încetează să-l semnaleze?

El se ascunde în istoria copilăriei, dar toate porţile care ar putea să ne permită să-l aducem la lumină par ermetic ferecate.

Nimeni nu încearcă să le deschidă; dimpotrivă, facem imposibilul pentru a nu avea să ne confruntăm cu trecutul nostru şi insuportabilele lui orori care ne-au însoţit de atâta timp.

Cum este vorba de anii în care am fost cel mai vulnerabili şi complet fără apărare, nu mai vrem să ne gândim acolo; să nu mai trăim acea neputinţă, şi cu nici un preţ să nu ne amintim de atmosfera în care am trăit când eram mici şi la discreţia unor oameni avizi de putere.

Cu toate acestea, acei ani ne-au marcat pe viaţă cu amprenta lor, şi numai confruntarea cu istoria noastră ne furnizează cheia acceselor noastre de panică, a tensiunii arteriale excesive, a ulcerelor de stomac, a insomniilor noastre şi – vai ! – a mâniei noastre aparent inexplicabile contra unui bebe mic care plânge tare. Logica acestor enigme se dezvăluie de îndată ce, în sfârşit, ne decidem să luăm cunoştinţă de premisele vieţii noastre. Începem atunci să înţelegem suferinţa noastră, şi, în paralel, progresiv, simptomele se vor atenua.

Corpul nostru nu mai are nevoie de ele căci de acum noi preluăm responsabilităţile faţă de copilul în deznădejde care am fost. Noi vrem să-l înţelegem, să-i recunoaştem suferinţa şi să încetăm să o negăm.

Vrem acum să fim alături de această mică fiinţă maltratată, absolut singură cu frica ei dacă nu a avut şansa de a întâlni un „martor salvator” pentru a-l consola şi susţine.

Oferindu-i copilului care am fost puncte de reper, creăm în sufletul lui o nouă atmosferă care îi permite să vadă că nu mai este ameninţat de toată lumea, ci că el trăia, în fiecare clipă, în teroarea din lumea familiei lui. Nu ştiam niciodată dacă, de la un minut la altul, mama noastră nu va avea o nouã criză de proastă dispoziţie şi, încă o dată, şi-ar fi vărsat-o asupra noastră. Nu ştiam, atunci, niciodată cum să ne apărăm viaţa. Nimeni nu fugea în ajutorul nostru, nimeni nu vedea că eram în pericol, de aceea am învăţat să ne-o ascundem şi faţă de noi înşine.

Mulţi oameni ajung să se ferească de amintirea îngrozitoarei lor copilării datorită medicamentelor, cum sunt de exemplu antidepresivele. Dar acestea ne deposedează de adevăratele noastre emoţii, şi reacţiile logice la relele tratamente îndurate în copilărie nu pot să se exprime. Or, tocmai acest fapt declanşează boala.

Aceasta ar trebui să se schimbe când intrăm într-o terapie căci, de atunci, avem un martor al suferinţelor noastre, cineva care vrea să ştie ce ni s-a întâmplat, să ne ajute să aflăm cum să ne eliberăm de frica de a fi, încă o dată, înjosit, bătut, maltratat: un martor care ne ajută să părăsim lumea haotică a copilăriei noastre, să găsim emoţiile noastre şi în cele din urmă să trăim cu adevărul nostru. Prezenţa lui ne va permite să renunţăm la negare şi să ajungem la autenticitatea noastră emoţională.

Cine cere să urmeze o terapie şi de ce?

În general, femeile, care au sentimentul că eşuează în rolul lor de mamă şi suferă de depresii, fără să le perceapă totuşi ca atare.

Bărbaţii vin mai degrabă la incitarea soţiei, de frică să nu-i părăsească sau când au ajuns deja în situaţia de separare.

La cei mai mulţi dintre aceşti pacienţi, se constată o idealizare absolută a copilăriei lor, şi pedepsele primite sunt declarate ca justificate. Sau povestesc tratamente crude fără să manifeste nici cea mai mică emoţie.

Se aşteaptă de la terapie ca ea să rezolve toate problemele actuale şi să aducă o stare de mai bine, dar fără să impună retrăirea, fie şi numai o singură dată, a emoţiilor profunde. De regulă, acestea sunt temute ca cel mai rău duşman.

Industria farmaceutică răspunde acestor dorinţe prin diverse produse, ca Viagra contra impotenţei sau medicamentele psihotrope pentru depăşirea depresiei, iar cauzele lor rămân neînţelese.

Mulţi psihologi propun terapii comportamentale pentru a combate simptomele pacienţilor lor, fără să caute semnificaţia şi nici originea acestora. După părerea lor, acestea ar fi de negăsit. Or nu este aşa. În fiecare caz, se pot decela cauzele tulburărilor, dar ele sunt întotdeauna îngropate în copilărie. Şi puţini oameni au dorinţa de a se confrunta cu istoria lor.

Cei care ar vrea să facă aceasta pot să ajungă acolo acceptându-şi emoţiile, de care nu mai avem a ne teme începând din clipa în care le-am înţeles originea.

După ce am recunoscut şi trăit, în cadrul terapiei, frica şi mânia faţă de părinţi, nu mai suntem obligaţi să ne eliberăm furia asupra unor ţapi ispăşitori, cel mai adesea proprii noştri copii.

În acest mod, vom descoperi, pas cu pas, istoria noastră reală. De atunci, putem înţelege suferinţa copilului care am fost, şi cruzimea a ceea ce am îndurat într-o solitudine absolută. Putem, în prezent, să simţim că aveam motive justificate să fim furioşi şi disperaţi, în acele timpuri în care nu eram niciodată înţeleşi, apreciaţi sau luaţi în serios.

Trăirea acestei emoţii, niciodată exprimate înainte, ne învaţă să ne cunoaştem mai bine.

Mulţi terapeuţi trăiesc încă într-o totală negare şi nu au trăit niciodată, fie şi numai pentru o clipă, suferinţele copilului care au fost. Scrierile lor, de asemenea, o dovedesc. Ei îmi reproşează că eu văd peste tot ceea ce eu personal am trăit în copilăria mea, dar care reprezintă o excepţie. Din nefericire, nu este numai una, ştiu aceasta din experienţa zilnică de decenii întregi. Cu toate acestea există şi o minoritate de terapeuţi conştienţi şi doritori să aducă la lumină istoria lor refulată. După ce au citit articolele mele de pe site-ul meu de pe Internet, ei îmi pun adesea întrebări, la care aş vrea să răspund mai jos:

1. Nu riscăm să ne urâm părinţii şi chiar să vrem să încetăm să-i vedem atunci când realizăm cât ne-au făcut să suferim?

După părerea mea, acest „risc” nu există, căci după ce a fost înţeleasă şi trăită, ura justificată se risipeşte şi lasă loc liber, în noi, pentru alte emoţii (cf. „Ce este ura?”, p.61) – cu condiţia să nu ne obligăm să întreţinem relaţii pe care nu le vrem. În acest caz, într-adevăr, ne închidem într-o dependenţă care reproduce neputinţa copilului maltratat. Or, tocmai această neputinţă a fost sursa urii. Totuşi, multor oameni le este frică la gândul că ar înceta să-şi iubească părinţii dacă realizează cruzimea lor. Eu nu văd aceasta ca pe o pierdere, ci mai degrabă ca pe o binefacere.

Copilul are nevoie să-şi iubească părinţii pentru a supravieţui, şi are nevoie, de asemenea, de iluzia de a se şti iubit pentru a nu-şi da seama că creşte într-un deşert emoţional.

Dar adultul este capabil să trăiască cu adevărul lui, şi corpul lui îi este recunoscător pentru aceasta.

În fapt, nu numai că este posibil, ci în anumite cazuri este absolut necesar să se piardă această „iubire” , chiar să se detaşeze deliberat, căci cineva care a ajuns, în sfârşit, să înţeleagă copilul care a fost nu-şi poate iubi torţionarul fără să se mintă pe sine însuşi.

Mulţi oameni cred că iubirea lor pentru părinţii lor este irepresibilă, dar este totalmente fals când este vorba de adulţi. Ideea de a fi înlănţuit, legat de mâini si de picioare, de această iubire corespunde opticii infantile.

Adultul este liber să-i iubească pe cei alături de care poate trăi şi exprima adevăratele lui sentimente, fără să aibă de suferit din cauza aceasta.

2. Dacă am înţeles rădăcinile comportamentului crud al părinţilor noştri, suntem mai avansaţi din acest motiv?

Eu cred că este mai degrabă contrariul. Copii fiind, noi am făcut tot ce a depins de noi pentru a-i înţelege pe părinţii noştri, şi noi continuăm toată viaţa noastră. Din nefericire, tocmai compasiunea faţă de părinţi ne împiedică să percepem propria noastră suferinţă.

3. Nu este egoist să ne gândim la noi mai degrabă decât la ceilalţi? Nu este imoral să ne ocupăm mai mult de noi decât de alţii?

Nu, căci mila copilului nu va schimba cu nimic depresia mamei, atât timp cât aceasta neagă suferinţele din propria copilărie. Unele femei au copii adulţi foarte iubitori, plini de solicitudine, şi sunt, totuşi, atinse de grave depresii, căci raţiunile durerilor lor le rămân ascunse, îngropate în copilăria lor. Iubirea filială nu poate nimic în acest sens.

Dar un copil care se consacră fără întrerupere părinţilor lui poate să-şi distrugă viaţa. Nu putem trăi o autentică compasiune pentru celălalt decât cu condiţia de a avea empatie pentru propriul nostru destin, or aceasta i-a fost imposibil fostului copil maltratat. El a fost, dimpotrivă, împiedicat să-şi simtă suferinţa.

Dacă un copil trebuie să înveţe să-şi reprime emoţiile, îşi pierde orice facultate de compasiune pentru el însuşi, şi aşadar şi pentru ceilalţi. Dintre aceste repercusiuni, această insensibilitate favorizează un comportament criminal, adesea disimulat în spatele unei terminologii moralizatoare sau religioase, sau în spatele exprimării ideilor aparent progresiste.

4. Nu este posibil, în ideal, să iubim în acelaşi timp părinţii în vârstă, neputincioşi, şi copilul care am fost?

Atunci când cineva ne agresează pe stradă, nu sărim de gâtul lui să-i mulţumim că ne-a bătut. Şi totuşi aproape întotdeauna aşa reacţionează copiii faţă de părinţii lor, pentru că sunt incapabili să renunţe la iluzia de a fi iubiţi. Ei cred că tot ceea ce le-au făcut părinţii, ca pedeapsă, a fost făcut din iubire. În terapie, adultul va trebui să înveţe să abandoneze poziţia copilului şi să trăiască cu realitatea. Aşa cum am mai spus, când am învăţat să ne iubim pe noi înşine, nu putem, în acelaşi timp, să-l iubim şi pe călăul nostru.

Accesul la istoria copilăriei noastre ne dă libertatea de a fi fideli nou înşine, adică de a recunoaşte şi a resimţi emoţiile noastre şi de a acţiona conform cu nevoile noastre. Ne vom găsi astfel sănătatea şi vom putea să legăm relaţii sincere şi autentice cu apropiaţii noştri. Încetăm să dispreţuim şi să neglijăm corpul şi sufletul nostru, să-l maltratăm chiar în acelaşi mod – nerăbdător, mânios, umilitor – în care părinţii noştri l-au tratat pe copilaşul care nu ştia încă nici să vorbească, nici să se explice. În prezent, încercăm să înţelegem raţiunile deznădejdii noastre, şi aceasta devine mai uşor pentru că am luat cunoştinţă de trecutul nostru.

Nici un medicament nu ne poate informa despre sursa deznădejdii noastre sau a bolilor noastre. El nu poate decât să acopere cu un ecran de fum şi să atenueze durerea – temporar. Dar aceste cauze non recunoscute rămân în activitate şi continuă să ne trimită semnale – până ce vom cădea din nou bolnavi şi când alte substanţe farmaceutice vin, la rândul lor, să le mascheze. Aceste cauze, totuşi, nu sunt de negăsit, începând din momentul în care individul bolnav se interesează de situaţia copilului care a fost şi îşi permite să trăiască sentimentele care vor să se exprime şi să fie înţelese.”

Martor salvator – sensul cuvântului în terminologia lui Alice Miller:

Un „martor salvator” este, pentru mine, o persoană care acordă asistenţă (fie şi numai episodic) unui copil maltratat, îi oferă un sprijin, o contragreutate la cruzimea care îi impregnează viaţa cotidiană. Acest rol poate fi asumat de orice persoană din anturajul lui: adesea este vorba de un frate sau o soră, dar poate fi şi un educator, o vecină, o angajată a casei sau o bunică.

Acest martor este cineva care îi oferă copilului bătut sau neglijat puţină simpatie, chiar iubire, nu caută să-l manipuleze sub pretextul de a-l educa, îi acordă încredere şi îi comunică sentimentul că nu este „rău” şi merită ca oamenii să fie drăguţi cu el.

Datorită acestui martor, nu neapărat conştient de rolul lui crucial şi salvator, copilul învaţă că există pe lume ceva ca iubirea.

Dacă circumstanţele sunt favorabile, el va ajunge să aibă încredere în altul, să-şi păstreze capacitatea de a iubi şi de a da dovadă de bunătate, să păstreze în el alte valori ale vieţii umane. În lipsa totală de martor salvator, copilul glorifică violenţa şi, mai târziu, o va exercita, la rândul lui, cu mai mult sau mai puţină brutalitate, şi sub acelaşi pretext ipocrit. Fapt caracteristic: nu se găseşte în copilăria marilor masacratori ca Hitler, Stalin sau Mao, nici un martor salvator.

Alice Miller – Viata ta, salvata in sfarsit (Ta vie sauvée enfin, Flammarion, Paris, 2008)

Sursa acestui material: www.ceruldinnoi.ro – un site bogat in resurse psiho-spirituale, pe care il recomand cu mult drag

3


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Discussion

  1. Casin  October 15, 2011

    Foarte interesant si util articolul. Iti ofera raspunsul la multe intrebari. Multumim!

    (reply)
    • Mona Georgescu  October 15, 2011

      Casin,
      Bun venit alaturi de noi si multumesc pentru vizita. Sa fie cu folos, orice veti gasi in acest spatiu destinat sufletului.

      (reply)

Add a Comment