Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Părinţi şi profesori

Părinţi şi profesori

Adevărata educaţie începe cu aceea a educatorului. El trebuie să se înţeleagă pe sine însuşi şi să fie eliberat de modurile stereotipe de gândire. Căci ceea ce predă este după chipul pe care‑l are el însuşi. Dacă instruirea pe care a primit‑o n‑are o bază de adevăr, ce poate el preda, dacă nu cunoaşterea mecanică pe care o are? Problema deci nu este copilul, ci părinţii şi profesorul. Problema este educaţia educatorului.

Dacă noi, care suntem educatori, nu ne cunoaştem pe noi înşine, dacă nu înţelegem relaţiile noastre cu copilul, ci doar îl îndopăm cu informaţii, pentru a‑l face apoi să treacă examene, cum putem pune bazele unui nou învăţământ? Elevul se află aici pentru a fi călăuzit şi ajutat; dar dacă educatorul, călăuza, este el însuşi confuz, mărginit, naţionalist, plin de prejudecăţi, elevul va fi asemenea lui, iar educaţia pe care o va primi va fi un nou izvor de conflicte.

A vedea acest adevăr înseamnă a începe să înţelegem cât de important este să începem opera noastră educativă cu noi înşine. A ne îngriji de propria noastră reeducare este cu mult mai necesar decât a ne face griji pentru bunăstarea viitoare şi pentru siguranţa copilului nostru.

Instruirea educatorului, adică a‑l face să se înţeleagă pe sine însuşi, este o sarcină dintre cele mai grele, căci de obicei suntem împietriţi într‑un anumit sistem de gândire sau într‑o anumită linie de acţiune; suntem deja legaţi de o ideologie, de o religie, de o normă de conduită. Iată de ce învăţăm copilul „ce” să gândească şi nu „cum” să gândească.

Pe lângă asta, părinţii şi învăţătorii sunt preocu­paţi de propriile lor greutăţi. Bogaţi sau săraci, ei sunt prinşi de griji, de greutăţi de tot felul. Nu sunt preocupaţi de actuala destructurare socială şi morală, ci se mulţumesc ca fiii lor să fie bine pregătiţi pentru a se putea descurca mai târziu. Se îngrijesc de viitorul lor şi de o educaţie care să le permită să aibă o situaţie stabilă sau să se căsăto­reas­că bine.

Contrar credinţei generale, cei mai mulţi părinţi nu‑şi iubesc copiii, deşi vorbesc mult despre dragostea lor pentru ei. Dacă i‑ar iubi cu adevărat, n‑ar da atâta importanţă familiei şi naţiunii în opoziţie cu restul lumii; n‑ar crea acele discriminări sociale şi rasiale care produc războaie şi foamete. Este cu adevărat ciudat cum oamenii, în timp ce se pregătesc temeinic pentru profesiile de avocat sau de medic, devin părinţi fără să fi primit mai înainte o instruire adecvată pentru această sarcină de primă importanţă.

Adesea, familia, cu tendinţele ei de a se particula­riza, încurajează procesul de separare şi devine ea însăşi un factor de descompunere în societate. Numai iubirea şi inteligenţa dărâmă zidurile de izolare şi atunci familia nu mai e un cerc închis, nu mai este o închisoare, nici un refugiu, iar părinţii sunt în comuniune nu numai cu copiii lor, ci şi cu vecinii lor.

Preocupaţi fiind de propriile lor probleme, mulţi părinţi aruncă răspunderea bunăstării copiilor lor asupra educatorilor, şi din acest motiv e important ca educatorii să se ocupe deopotrivă de educaţia părinţilor. Ei trebuie să le vorbească, să le explice că haosul care domneşte în lume reflectă propria lor stare de confuzie; trebuie să lămurească faptul că progresul ştiinţific în sine nu poate produce o schimbare radicală în valorile moştenite; că pregătirea tehnică, numită azi educaţie, n‑aduce omului nici libertatea, nici fericirea; şi că a condiţiona copilul pentru a‑l face să accepte lumea actuală, nu trezeşte inteligenţa lui. Ei le vor explica părinţilor ce încearcă să facă pentru copil şi cum speră să rezolve acest lucru. Vor deştepta încrederea părinţilor, nu folosind autoritatea specialistului care are de‑a face cu un ignorant, ci vorbindu‑le despre temperamentul copilului, despre dificultăţile lui, despre aptitudinile lui etc.

Dacă educatorul este interesat cu adevărat de copil ca individ, părinţii vor avea încredere în el. Acest contact va îngădui învăţătorului să instruiască părinţii, instruindu‑se el însuşi şi lăsându‑se instruit. Adevărata educaţie devine astfel o sarcină reciprocă în care este nevoie de răbdare, de consideraţie şi de bunăvoinţă. Într‑o comunitate luminată, corpul didactic ar trebui să cerceteze problema educaţiei din acest punct de vedere; experienţe pe scară mică ar trebui întreprinse în acest scop de educatori şi părinţi.

Se întreabă oare părinţii pentru ce au ei copii? Doar pentru a le perpetua numele, pentru a le păstra bunu­rile? Îi doresc cumva pentru propria lor plăcere, pentru a‑şi satisface nevoile lor sentimentale? În toate aceste cazuri, copiii nu sunt decât proiecţia dorinţelor şi a temerilor părinţilor lor.

Pot părinţii să pretindă că‑şi iubesc copiii dacă, dân­du‑le o rea creştere, întreţin invidia, animozitatea, ambiţia? Iubirea este aceea care stimulează antago­nismele naţionale şi rasiale din care se nasc războaiele, distrugerile, ruinele? Iubirea îl ridică pe om împotriva omului, în numele religiilor şi al ideologiilor?

Numeroşi părinţi îşi îndrumă copiii către conflicte, nu numai prin faptul că îi îndeamnă să se supună unei educaţii greşite, dar şi prin modul în care‑şi conduc propriile vieţi. Şi pe urmă, când copilul creşte şi suferă, se roagă pentru el sau găsesc scuze pentru conduita lui. Suferinţa părinţilor pentru copiii lor este o formă posesivă de îngăduinţă faţă de ei înşişi, care există doar atunci când nu e iubire.

Părinţii care îşi iubesc copiii nu sunt naţionalişti, ei nu se identifică niciodată cu vreo ţară; căci cultul statului naşte războiul care va îi ucide sau îi va schilodi pe fiii lor. Părinţii care‑şi iubesc copiii ştiu cum să se poarte în raport cu posesiunile; căci lăcomia a dat posesiunilor o enormă şi falsă semnificaţie, care este pe cale să distrugă lumea. Părinţii care‑şi iubesc copiii nu aparţin niciunei religii organizate; căci dogmele şi credinţele au dezbinat pe oameni în grupuri vrăjmaşe; ele au născut duşmănia între om şi om. Părinţii care‑şi iubesc copiii resping invidia şi certurile, şi‑şi iau sarcina de a schimba radical structura socială actuală.

Vrem ca fiii noştri să fie puternici, să aibă situaţiile cele mai influente şi cele mai bune, să obţină din ce în ce mai mult succes; astfel nu există iubire în inimile noastre, deoarece cultul succesului stârneşte conflicte şi suferinţe. A‑ţi iubi copilul înseamnă a fi în deplină comuniune cu el; înseamnă a‑i asigura o educaţie care să‑l ajute să fie sensibil, inteligent şi integru.

Primul lucru asupra căruia trebuie să te întrebi dacă te hotărăşti să te consacri educaţiei este ce se înţelege mai exact prin învăţare.

Vor fi predate materiile obişnuite în modul obişnuit? Vrei să condiţionezi copilul pentru a face din el o rotiţă în maşinăria socială sau, dimpotrivă, vrei să‑l ajuţi să fie o fiinţă omenească integrală, creatoare şi un pericol pentru valorile false? Iar dacă elevul trebuie ajutat să examineze şi să înţeleagă valorile şi influenţele mediului care‑l înconjoară – şi din care face parte – nu trebuie ca tu însuţi să fii conştient? Poate orbul să‑i ajute pe ceilalţi să ajungă pe celălalt ţărm?

Este evident că educatorul trebuie să înceapă prin a se situa mereu în prezent, intens conştient de gândurile şi de sentimentele sale, lucid cu privire la modul în care este condiţionat şi a înţelege sensul activităţilor sale. Din această observare atentă se naşte inteligenţa şi o dată cu ea o radicală transformare în raporturile cu oamenii şi lucrurile.

Inteligenţa n‑are nimic în comun cu destoinicia de a trece examenele; ea este o percepţie spontană, care îl face pe om puternic şi liber. Pentru a o trezi la un copil, trebuie să începem prin a şti în ce constă ea; căci cum am putea cere unui copil să fie inteligent dacă noi suntem limitaţi în mii de moduri? Problema nu stă doar în dificultăţile elevului, ci şi în ale noastre – precum fricile noastre adânci, durerile noastre, frustrările acu­mulate în noi şi de care nu ne‑am eliberat. Pentru a fi în stare să ajutăm copilul să devină inteligent, trebuie să sfărâmăm în noi înşine aceste bariere care ne fac lipsiţi de vlagă şi incapabili de a gândi.

Cum îi putem explica elevului să nu caute siguranţa personală dacă o căutăm noi înşine? Ce speranţă poate avea copilul, dacă noi, părinţii şi profesorii, nu suntem în întregime sensibili la viaţă, dacă ridi­căm ziduri protectoare în jurul nostru? Pentru a descoperi adevăratul sens al acestei lupte pentru siguranţă, care provoacă întreg haosul în lume, trebuie să începem cu trezirea propriei noastre inteligenţe, conştienţi fiind de procesul nostru psihologic; trebuie să începem prin a pune la îndoială toate valorile care ne închid în cercul nostru.

Nu trebuie să continuăm adaptarea nechibzuită la tiparul în care s‑a întâmplat să fi fost crescuţi. Cum poate exista armonie în individ – deci în societate – dacă nu ne înţelegem pe noi înşine?

Cum poate fi trezită inteligenţa copilului de către acel educator care nu se înţelege pe sine, care nu percepe condiţionarea sa şi care nu se eliberează de valorile existente? Şi dacă nu o poate trezi, atunci ce rost mai are el?

J. Krishnamurti – Despre Educatie, Editura Herald

Iti recomand cu caldura sa citesti si aceasta carte, oferita de Editura Herald. O carte adresata profesorilor, elevilor si parintilor, oricarei persoane interesata de educatie.

 

0


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente.
Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa.
De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.

Add a Comment