Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Adevarata Fericire se caracterizeaza prin Stabilitate

Adevarata Fericire se caracterizeaza prin Stabilitate

De multe ori auzim oameni spunând: ”A, puţin îmi pasă de pace!” Ei îşi imaginează că, pentru că lor nu le “pasă”, totul va fi bine şi vor fi fericiţi… Dar ce este această pace? E uşor să ai pacea şi să fi fericit? Nu, nu avem o idee clară despre ce este pacea, şi de asemenea nu avem o idee clară despre ce este fericirea.

Cât timp omul e subjugat naturii sale inferioare, instinctelor, poftelor sale, ambiţiilor sale, el nu poate trăi în pace. Cât timp elemente ca ura, gelozia, cupiditatea există în inima, intelectul sau voinţa sa, nu va avea decât ciocniri şi necazuri. Chiar dacă apare un moment de repaus când omul crede că necazurile s-au sfârşit, foarte repede problemele încep şi s-a sfârşit cu “pacea” sa.

Pacea, nu înseamnă să fi liniştit câteva ore sau câteva zile, găsindu-ne în condiţii agreabile singur sau la munte.

Pacea, pacea adevărată, acea de care vorbesc Iniţiaţii, e o stare de conştiinţă superioară care necesită cunoaşterea structurii omului şi universului. Da, Iniţiaţii vă spun că nu veţi gusta cu adevărat pacea până în ziua când elementele corpurilor voastre (fizic, astral, mental, cauzal, budhic) vor fi purificate, armonizate între ele şi vor vibra la unison cu regiunile cele mai înalte din univers.

Pacea e deci o stare de conştiinţă la care ajungem după o lungă muncă de stăpânire de sine şi armonizare interioară. Până atunci, veţi avea, fără îndoială, câteva momente de linişte, dar până nu veţi îndeplini această muncă, nu veţi avea pacea, şi în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, se pot produce incidente susceptibile să vă deranjeze! Când aţi obţinut pacea adevărată, chiar dacă aveţi de înfruntat dificultăţi, dureri, nu vă veţi clinti; desigur, veţi fi îngrijorat şi supărat, dar numai la suprafaţă. În profunzime, pacea nu vă va părăsi, veţi simţi că ea e mereu cu voi…Ca şi fundul mării: nici o intemperie nu îl deranjează. Există în pacea adevărată ceva imens, vast, inalterabil pentru ca ea este o cucerire a sufletului şi spiritului.

Pacea adevărată se situează deci foarte sus: ea e un acord, o sinteză, o armonie a tuturor elementelor din noi. Şi la fel pentru fericire: ceea ce iau oamenii drept fericire nu sunt, adesea, decât mici satisfacţii de scurtă durată. Veţi spune că sunteţi fericiţi pentru că aţi petrecut o vacanţă agreabilă de unde veniţi odihniţi şi plini de energie, pentru că un bărbat sau o femeie pe care o (îl) iubiţi şi-a manifestat dragostea, pentru că aţi fost felicitat pentru inteligenţa şi competenţa voastră…

Evident, nu putem nega că e important să fim sănătoşi, de a ne simţi iubiţi şi să fim cunoscuţi pentru capacităţile noastre, dar e insuficient pentru a spune că suntem fericiţi, pentru că adevărata fericire este deasupra corpului fizic, inimii şi intelectului.

Ne imaginăm că dacă avem o casă, o femeie, vom fi fericiţi, că dacă avem gloria, ştiinţa sau frumuseţea vom fi fericiţi…nu! De mii de ani, istoria arată că fericirea nu e acolo, sau poate pentru puţin timp. Obţinem aceea, obţinem cealaltă, dar rămânem nesatisfăcuţi şi în interior e vid, vidul larg, gata să înghită tot.

Dacă fericirea e greu de obţinut şi menţinut, este pentru că trebuie să o căutăm foarte sus, într-o regiune unde materialele sunt inalterabile; ceea ce cere omului mari calităţi şi mai ales puritate, pentru că numai ce este pur e inalterabil şi poate să dureze. Această regiune există în spaţiu, dar şi în noi înşine şi toţi acei care au descoperit-o se străduie să gândească, să iubească, să acţioneze şi să muncească în aşa fel încât să trăiască în această regiune unde nimic nu îi poate deranja. Orice s-ar întâmpla, oricare ar fi condiţiile, ei sunt fericiţi pentru că au găsit elemente stabile, imuabile, eterne.

Adevărata fericire,ca şi pacea, e o stare care se caracterizează deci prin stabilitate. Veţi spune: ”Dar viaţa nu e decât o succesiune de schimbări: succese şi eşecuri, abundenţă şi sărăcie, pace şi război, boală şi sănătate…şi omul e obligat să îndure aceste schimbări!” Nu, războiul poate să izbucnească, puteţi să vă îmbolnăviţi, puteţi fi ghinionist, puteţi fi abandonaţi de soţul vostru, de soţia voastră, de copiii voştri, de prieteni toate acestea fără a înceta să fiţi fericţi.

De ce?

Pentru că conştiinţa voastră nu stagnează la nivelul evenimentelor: pentru fiecare dificultate, pentru fiecare încercare, veţi găsi o explicaţie, un adevăr care vă calmează, vă consolează pentru că aţi mers prea sus şi ştiţi cum să vedeţi lucrurile. Puteţi fi dezgolit, persecutat, dar pentru că ştiţi că toate astea sunt trecătoare, că
sunteţi nemuritor, că nimic nu vă poate atinge cu adevărat, aici unde toţi scot strigăte, voi zâmbiţi.

Fericirea, o purtaţi, deci, în voi. Dacă nu sunteţi conştienţi, înseamnă că rămâneţi la suprafaţă, la periferia fiinţei voastre şi la periferie nu sunt decât iluzii şi schimbări: de abia aţi sesizat câteva particule de bucurie, că ele sunt înlocuite cu multă suferinţă, ca şi cum ar fi o pedeapsă că aţi furat un pic de fericire.

Iată de ce, faceţi eforturi pentru a intra în voi înşivă şi aici începeţi să căutaţi ceea ce e imuabil, etern, Dumnezeu, spirit. Astfel veţi găsi fericirea. Odată ce aţi găsit-o, încercaţi să-i rămâneţi aproape, şi atunci nimeni n-o să vă mai facă necazuri. Oricare ar fi situaţia voastră, fie că sunteţi bogat sau fără bani, glorios sau dezaprobat, că sunteţi iubit sau urât, sunteţi deasupra schimbărilor, trăiţi în eternitate.

Acesta nu e, poate, decât un limbaj pe care toată lumea îl poate pricepe. Ce vreţi? Un băiat îi spune unei tinere fete: ”Iubito, te voi face fericită.”  El nu ştie nici ce este fericirea, nici el nu e fericit, dar vrea să o facă fericită pe ea!… Sau, invers, fata îi spune băiatului: ”Te voi face fericit.” Dar cum o fac? Cu imperfecţiunile, nervozităţile, furiile, gelozia lor, ei se fac fericiţi! Cam aşa…au mulţi copii, ca în poveşti.

Să mergem mai departe: eu nu cred prea mult în acest tip de fericire. Desigur, ei trec prin momente agreabile, dar sunt ca şi prizonierii cărora li se dau în fiecare zi câteva minute de destindere pentru a respira un pic, şi apoi “înapoi în beci!“ Sau, ca o durere de dinţi: se opreşte un moment, şi apoi reîncepe!

Pentru a fi fericiţi, trebuie să găsiţi un punct de neclintit de care să vă agăţaţi, fără ca ceva să vă facă să pierdeţi acestă poziţie de echilibru: ceea ce în fizică se numeşte echilibru stabil.

Priviţi pendulul: îl facem să oscileze la dreapta, la stânga, dar revine în poziţia de echilibru pentru că e ataşat de un punct fix. Ei bine, omul trebuie să găsească acest punct în el însuşi şi să se prindă de el. Atunci poate să spună ca şi Iniţiatul vechiului Egipt: ”Sunt stabil, fiul cuiva stabil, conceput şi născut în teritoriul stabilităţii.”

O. M . Aivanhov 

Omraam Mikhaël Aïvanhov (1900-1986), este un maestru spiritual francez, filozof si pedagog, de origine bulgara; din 1937 traieste in Franta, unde incepe sa explice esenta invataturilor sale, sub toate aspectele care dau cont de desavarsirea psiho-spirituala a omului.

Recomandarea sa este urmatoarea: ”Fiecare trebuie sa lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu conditia sa nu o faca numai pentru sine insusi, ci pentru binele colectivitatii. In acel moment, colectivitatea devine o fraternitate. O fraternitate este o colectivitate in care domneste adevarata coeziune, fiindca lucrand pentru sine insusi, fiecare individ lucreaza totodata constient pentru binele tuturor.”

Pentru clarificarea tuturor aspectelor surprinse in extrasele publicate pe internet, va recomand din tot sufletul sa cititi cartile acestui maestru spiritual, publicate de Editura Prosveta.

2


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

  1. Manuela  November 6, 2011

    Mizează pe iubire –
    sau Scara pe care trebuie s-o urci

    E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune,
    zice inspirat poetul, Eminescu, pe-al său nume ….
    Criticilor mei, le mărturisesc că, nici măcar poet nu sunt.
    Mi-e greu, în rime să aşez degrabă, ce voiesc, în amănunt.

    Nu te gândi c-unui străin nu-i e permis a-ţi dărui
    Puţină apă înainte de, greul drum a ţi-l croi;
    Suntem cu toţii picături de univers
    Ce, din a lor iubire simplă şi pură, se unesc.

    Nu e ceva cu vreo valoare explicită
    ci numai apă, ce cu puterea-ţi dăruită
    să o preschimbi tu singură în vin,
    chiar ca în Cana, la-ntâia nuntă plină de divin.

    Lumea-ţi urează fericire,
    Eu îţi doresc să dobândeşti iubire.
    Fericirea nu e, ceva pe care să îl cucereşti,
    Ea e prezentă-n fiecare clipă, când iubeşti.

    Lumea-ţi urează casă de piatră – afirmaţie bizară
    Căci casa de piatră-i adevărată închisoare
    În care nu se poate creşte-o floare
    Cum e iubirea; de-aceea-i tot mai rară.

    Lumea aleargă după fericire,
    Nimeni în schimb nu vrea, după iubire
    Iar fericirea – ei nu văd c-o au deja
    dar, numai alergătura lor le-o ia.

    Fericirea nu e, ceva misterios pe care să-l atingi
    Ea e aici, acum, de poţi cu sufletul, să vezi, să-ţi strigi
    Iubirea, pentru tot ce te-nconjoară, pentru bătaia inimii,
    şi aerul, care îţi intră şi îţi iese-afară.

    Fericirea nu e dorinţa de-a ajunge Cineva
    Şi nu e plină de mister, ca precolumbienii maya
    De îţi doreşti s-ajungi în vârf, pe Himalaya
    Cu stupoare se poate constata că, fericirea e altundeva.

    În ascensiunea sa, Cineva se aştepta
    să o găsească-n priponită-n vârf, dar ea nu e acolo
    Pierduta-o pe drum, în tulburarea sa.

    Lumea-ţi urează copii frumoşi să ai
    Pe care bucuroasă societăţii să îi dai,
    Tribut de sânge, de mii şi mii de ani
    În respectarea miilor de reguli, fani.

    În loc, cu fel de fel de reguli, inteligenţa să le-o-ngheţi
    Ci mai degrabă de la ei – copiii tăi – să reînveţi
    Cum ei se joacă, şi cum o fac cu competenţă
    Cu toată fiinţa lor, nu doar din complezenţă.

    Bătrâni nu sunt aceia datori a educa,
    Doar cei care renunţă voit, a se juca.
    Joaca nu este numai de copii,
    Râvnita fericire se află doar în ea.
    Că-nveţi, că mergi, că suferi, nu contează
    Joacă e, dacă inima-ţi vibrează.

    Copiilor când, jocul de le tulburi, îndrăzneşti,
    se supăra şi ţipă, dar de cum, tu le zâmbeşti,
    pe dată se înseninează şi uită, cât clipeşti!
    Nici un copil micuţ nu ai să-l vezi că are
    Rea ţinere de minte primită din născare.
    El uită tot, ce mai devreme l-a durut,
    Iară tristeţea, ca prin farmec i-a trecut.

    Doar astă joacă aduce fericirea
    Şi un duet făcând cu ea, iubirea;
    Nu este altă cale de-a ei înfăptuire,
    Nici titluri şi nici faima, nu aduc împlinire.

    Iubirea, atunci când va veni, de-o vei primi la tine
    Precum şi bucuria jocului în sine,
    Astea, le vei putea lua cu tine.
    Restul sunt fum, doar amăgire
    Pentru – loviţi ce sunt – cei, de orbire.

    Aşa că, niciodată să nu cauţi fericirea,
    Ea e aici, acum – e joaca de-a viaţa – să afli doar iubirea!
    Iar lumina ce-i urmează, şi-o ascunzi adânc în tine
    De o găseşti, îţi luminează calea, doar la bine.

    Lumina nu o vei afla, de-ţi vei căra cu conştiinciozitate mapa
    plină cu titluri şi cu faimă, şi mari abilităţi,
    Trebuie să te decojeşti foaie cu foaie, precum ceapa,
    De caracter, de personalitate, şi de prejudecăţi.

    Debutul şablonat, unanim acceptat
    E necesar, e-adevărat, dar mult prea înfrumuseţat
    De jurăminte pân’ la moarte, făcute doar să fie încălcate.
    Căci orice vis se risipeşte, de nu se vrea trăi iubirea;
    şi în tristeţe te-adânceşte, rămânând doar cu amintirea.

    Nu-s decât vorbe ipocrite, sparte,
    d-ecouri milenare, propagate doar de moarte.
    Ipocrizia lor e-o farsă , ca o trapă
    În care cad cei ce, dormind, din ele se adapă.

    Singura este voinţa, ce se cere-a fi duală
    Căci scara-nfăptuirii e numai singulară.
    Titluri şi faima şi respectul, sunt chestii secundare
    Ce îi conferă unisensul, doar unei vieţi pecuniare.

    De-alegi doar astă scară, te va duce doar în jos.
    Încă din timpul vieţii, devii un om prea găunos.
    Impropriu e să crezi că urcă, fiindcă verticalitatea
    Trucată ca pozitivă, i-a dat-o doar societatea.

    Căci la fine, pe când dreapta, ţie ţi se va trasa
    Matematic ţi se-arată: nu pe-acestea le poţi lua;
    Singura este iubirea, ce-ţi permite ca să zbori
    Să n-o pierzi pe drum, din ea, aripe dăltuieşte-ţi, apriori.

    De darul ţi se pare deplasat, mă iartă
    Dar…carta ce ţi-am dedicat, e-un fel de hartă
    Pe care, de vei vrea, în inimă a o păstra,
    Prin labirintul vieţii, te poate îndruma…

    (reply)
  2. Mona Georgescu  November 9, 2011

    Manuela, mizam pe Iubire 🙂
    O zi minunata in continuare!

    (reply)

Add a Comment