De multe ori auzim oameni spunând: ”A, puţin îmi pasă de pace!” Ei îşi imaginează că, pentru că lor nu le “pasă”, totul va fi bine şi vor fi fericiţi… Dar ce este această pace? E uşor să ai pacea şi să fi fericit? Nu, nu avem o idee clară despre ce este pacea, şi de asemenea nu avem o idee clară despre ce este fericirea.

Cât timp omul e subjugat naturii sale inferioare, instinctelor, poftelor sale, ambiţiilor sale, el nu poate trăi în pace. Cât timp elemente ca ura, gelozia, cupiditatea există în inima, intelectul sau voinţa sa, nu va avea decât ciocniri şi necazuri. Chiar dacă apare un moment de repaus când omul crede că necazurile s-au sfârşit, foarte repede problemele încep şi s-a sfârşit cu “pacea” sa.

Pacea, nu înseamnă să fi liniştit câteva ore sau câteva zile, găsindu-ne în condiţii agreabile singur sau la munte.

Pacea, pacea adevărată, acea de care vorbesc Iniţiaţii, e o stare de conştiinţă superioară care necesită cunoaşterea structurii omului şi universului. Da, Iniţiaţii vă spun că nu veţi gusta cu adevărat pacea până în ziua când elementele corpurilor voastre (fizic, astral, mental, cauzal, budhic) vor fi purificate, armonizate între ele şi vor vibra la unison cu regiunile cele mai înalte din univers.

Pacea e deci o stare de conştiinţă la care ajungem după o lungă muncă de stăpânire de sine şi armonizare interioară. Până atunci, veţi avea, fără îndoială, câteva momente de linişte, dar până nu veţi îndeplini această muncă, nu veţi avea pacea, şi în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, se pot produce incidente susceptibile să vă deranjeze! Când aţi obţinut pacea adevărată, chiar dacă aveţi de înfruntat dificultăţi, dureri, nu vă veţi clinti; desigur, veţi fi îngrijorat şi supărat, dar numai la suprafaţă. În profunzime, pacea nu vă va părăsi, veţi simţi că ea e mereu cu voi…Ca şi fundul mării: nici o intemperie nu îl deranjează. Există în pacea adevărată ceva imens, vast, inalterabil pentru ca ea este o cucerire a sufletului şi spiritului.

Pacea adevărată se situează deci foarte sus: ea e un acord, o sinteză, o armonie a tuturor elementelor din noi. Şi la fel pentru fericire: ceea ce iau oamenii drept fericire nu sunt, adesea, decât mici satisfacţii de scurtă durată. Veţi spune că sunteţi fericiţi pentru că aţi petrecut o vacanţă agreabilă de unde veniţi odihniţi şi plini de energie, pentru că un bărbat sau o femeie pe care o (îl) iubiţi şi-a manifestat dragostea, pentru că aţi fost felicitat pentru inteligenţa şi competenţa voastră…

Evident, nu putem nega că e important să fim sănătoşi, de a ne simţi iubiţi şi să fim cunoscuţi pentru capacităţile noastre, dar e insuficient pentru a spune că suntem fericiţi, pentru că adevărata fericire este deasupra corpului fizic, inimii şi intelectului.

Ne imaginăm că dacă avem o casă, o femeie, vom fi fericiţi, că dacă avem gloria, ştiinţa sau frumuseţea vom fi fericiţi…nu! De mii de ani, istoria arată că fericirea nu e acolo, sau poate pentru puţin timp. Obţinem aceea, obţinem cealaltă, dar rămânem nesatisfăcuţi şi în interior e vid, vidul larg, gata să înghită tot.

Dacă fericirea e greu de obţinut şi menţinut, este pentru că trebuie să o căutăm foarte sus, într-o regiune unde materialele sunt inalterabile; ceea ce cere omului mari calităţi şi mai ales puritate, pentru că numai ce este pur e inalterabil şi poate să dureze. Această regiune există în spaţiu, dar şi în noi înşine şi toţi acei care au descoperit-o se străduie să gândească, să iubească, să acţioneze şi să muncească în aşa fel încât să trăiască în această regiune unde nimic nu îi poate deranja. Orice s-ar întâmpla, oricare ar fi condiţiile, ei sunt fericiţi pentru că au găsit elemente stabile, imuabile, eterne.

Adevărata fericire,ca şi pacea, e o stare care se caracterizează deci prin stabilitate. Veţi spune: ”Dar viaţa nu e decât o succesiune de schimbări: succese şi eşecuri, abundenţă şi sărăcie, pace şi război, boală şi sănătate…şi omul e obligat să îndure aceste schimbări!” Nu, războiul poate să izbucnească, puteţi să vă îmbolnăviţi, puteţi fi ghinionist, puteţi fi abandonaţi de soţul vostru, de soţia voastră, de copiii voştri, de prieteni toate acestea fără a înceta să fiţi fericţi.

De ce?

Pentru că conştiinţa voastră nu stagnează la nivelul evenimentelor: pentru fiecare dificultate, pentru fiecare încercare, veţi găsi o explicaţie, un adevăr care vă calmează, vă consolează pentru că aţi mers prea sus şi ştiţi cum să vedeţi lucrurile. Puteţi fi dezgolit, persecutat, dar pentru că ştiţi că toate astea sunt trecătoare, că
sunteţi nemuritor, că nimic nu vă poate atinge cu adevărat, aici unde toţi scot strigăte, voi zâmbiţi.

Fericirea, o purtaţi, deci, în voi. Dacă nu sunteţi conştienţi, înseamnă că rămâneţi la suprafaţă, la periferia fiinţei voastre şi la periferie nu sunt decât iluzii şi schimbări: de abia aţi sesizat câteva particule de bucurie, că ele sunt înlocuite cu multă suferinţă, ca şi cum ar fi o pedeapsă că aţi furat un pic de fericire.

Iată de ce, faceţi eforturi pentru a intra în voi înşivă şi aici începeţi să căutaţi ceea ce e imuabil, etern, Dumnezeu, spirit. Astfel veţi găsi fericirea. Odată ce aţi găsit-o, încercaţi să-i rămâneţi aproape, şi atunci nimeni n-o să vă mai facă necazuri. Oricare ar fi situaţia voastră, fie că sunteţi bogat sau fără bani, glorios sau dezaprobat, că sunteţi iubit sau urât, sunteţi deasupra schimbărilor, trăiţi în eternitate.

Acesta nu e, poate, decât un limbaj pe care toată lumea îl poate pricepe. Ce vreţi? Un băiat îi spune unei tinere fete: ”Iubito, te voi face fericită.”  El nu ştie nici ce este fericirea, nici el nu e fericit, dar vrea să o facă fericită pe ea!… Sau, invers, fata îi spune băiatului: ”Te voi face fericit.” Dar cum o fac? Cu imperfecţiunile, nervozităţile, furiile, gelozia lor, ei se fac fericiţi! Cam aşa…au mulţi copii, ca în poveşti.

Să mergem mai departe: eu nu cred prea mult în acest tip de fericire. Desigur, ei trec prin momente agreabile, dar sunt ca şi prizonierii cărora li se dau în fiecare zi câteva minute de destindere pentru a respira un pic, şi apoi “înapoi în beci!“ Sau, ca o durere de dinţi: se opreşte un moment, şi apoi reîncepe!

Pentru a fi fericiţi, trebuie să găsiţi un punct de neclintit de care să vă agăţaţi, fără ca ceva să vă facă să pierdeţi acestă poziţie de echilibru: ceea ce în fizică se numeşte echilibru stabil.

Priviţi pendulul: îl facem să oscileze la dreapta, la stânga, dar revine în poziţia de echilibru pentru că e ataşat de un punct fix. Ei bine, omul trebuie să găsească acest punct în el însuşi şi să se prindă de el. Atunci poate să spună ca şi Iniţiatul vechiului Egipt: ”Sunt stabil, fiul cuiva stabil, conceput şi născut în teritoriul stabilităţii.”

O. M . Aivanhov 

Omraam Mikhaël Aïvanhov (1900-1986), este un maestru spiritual francez, filozof si pedagog, de origine bulgara; din 1937 traieste in Franta, unde incepe sa explice esenta invataturilor sale, sub toate aspectele care dau cont de desavarsirea psiho-spirituala a omului.

Recomandarea sa este urmatoarea: ”Fiecare trebuie sa lucreze pentru propria sa dezvoltare, cu conditia sa nu o faca numai pentru sine insusi, ci pentru binele colectivitatii. In acel moment, colectivitatea devine o fraternitate. O fraternitate este o colectivitate in care domneste adevarata coeziune, fiindca lucrand pentru sine insusi, fiecare individ lucreaza totodata constient pentru binele tuturor.”

Pentru clarificarea tuturor aspectelor surprinse in extrasele publicate pe internet, va recomand din tot sufletul sa cititi cartile acestui maestru spiritual, publicate de Editura Prosveta.