Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Mozart – transparenţă spre Dumnezeu

Mozart – transparenţă spre Dumnezeu

Muzica este o energie vibrantă prezentă peste tot şi care umple totul. De esenţă divină fiind, ea nu cere decât un ascultător pentru a intra în armonie cu el şi a-l umple la rândul ei de Prezenţa sa.

Dacă ascultătorul este suficient de transparent, muzica se propagă prin el. Aceasta se traduce printr-un simplu surâs, o privire luminoasă, un gest locuit, o prezenţă puternic aureolată sau chiar printr-o simfonie de Mozart dacă posedăm ca şi el mijloacele de a o exprima.

Dar fiecare fiinţă poate interpreta melodia după gradul ei de percepţie.

Dacă omul este după chipul lui Dumnezeu (Gen 1,26), atunci a trăi înseamnă a-l interpreta pe Dumnezeu.

Fiecare dintre noi este o manifestare divină. De aceea muzica nu se compune, ci este lăsată să transpară. Isus era transparenţă totală, interpretul desăvârşit, toată fiinţa lui, transfigurată fiind, transmitea Lumina, fiecare din gesturile lui îl exprima pe Dumnezeu.

Pe urma lui, viaţa tuturor sfinţilor cântă slava lui Dumnezeu. Şi dacă transparenţa constă în a fi un bun conductor al acestei bucurii acolo, atunci Mozart poate fi socotit printre cei mai mari pe care i-a cunoscut istoria. Vorbind despre el, gânditori iluştri şi artişti, de la Kierkegaard la Honneger, trecând prin Goethe şi Voltaire, se aprind de entuziasm şi proclamă miracolul!

Dacă muzica este, atunci măreţia muzicianului se măsoară după fidelitatea lui faţă de ceea ce este, fără a se interpune. De cum se interpune, el manipulează muzica, o face să treacă prin canalele temperamentului lui şi o orientează după multiplele date ale propriei lui personalităţi. Atunci se poate spune: este muzica lui cutare sau a lui cutare.

Îl recunoaştem repede pe Mozart, bineînţeles, dar ceea ce într-adevăr îl caracterizează este că el nu se impune şi nu se interpune. Avem convingerea, ascultându-l. că el se bucură de un acces direct la Dumnezeu, cum scria marele teolog Karl Barth, şi că ne transmite mesajul, în mod paradoxal, fără a se interpune ca intermediar. Iată transparenţa. El ne dăruieşte muzica ca pe o comoară extraordinară nefiltrată.

Cum este posibil aceasta? Cred că începem să pătrundem puţin misterul mozartian lăsându-ne antrenaţi de el în copilăria lui spirituală. Mozart este un copil. Copilaşul nu are un ego structurat, el este cu totul el însuşi , nefiind divizat interior, aşa încât el este ceea ce face: când se joacă el este jocul, când râde este râsul, când plânge este plânsul… Astfel, Mozart este muzica! Copilul nu are nimic, el lasă să strălucească fiinţa lui, precum crinii de pe câmp sau păsările cerului…

Când Isus spune: Dacă nu veţi redeveni ca nişte copii cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor (Mt 18,3), îl vedem pe Mozart nu doar intrând ci intrând din plin, iar „a fi” se confundă la el cu o izbucnire de bucurie indicibilă, o plenitudine care nu lasă decât să se ghicească ceea ce ea ascunde… Astfel Mozart zburdă în această Împărăţie interioară, se joacă şi primeşte viaţa ca pe un joc cu Dumnezeu, el este fericit, dumnezeieşte de fericit!

Numai că iată: este imposibil să fii fericit singur fiind! A-l asculta pe Mozart este ca şi cum te-ai expune la soare: el îşi împarte căldura şi îl iluminează pe cel care vine în contact cu el… Dar pentru ca razele să pătrundă şi să transforme, trebuie să ne dezbrăcăm. Tot aşa este şi cu Mozart, a ne expune lui, înseamnă a ne lăsa goliţi de „micul eu” şi a descoperi copilul care doarme încă în adâncul nostru.

Muzica lui Mozart este o naştere la această copilărie care nu este altceva decât sursa originară a fiinţei noastre, acolo unde suntem la modul real copiii lui Dumnezeu în Împărăţie, adică receptivitate totală, punct de ţâşnire a vieţii divine în noi.

Aceasta este atât de concretă încât oricine se lasă făcut de această muzică şi i se abandonează, fără a priori sau ideologie, este antrenat în această inocenţă a inimii lui Mozart; participă intim şi prin experienţa imediată a sărăciei lui interioare, a desprinderii sale totale şi a stării lui de non dependenţă pasională. Ne aflăm în simplitatea absolută şi în detaşare, pacea în plenitudine.

Această experienţă nu este evident posibilă făcând din muzică o „pânză de fond”… în timp ce ne ocupăm de altceva! Amatorismul nu este o Cale şi nu transformă pe nimeni… Pentru a accede la Înţelepciune, Mozart ne invită la o ascultare totală, la o receptivitate totală, în care toată fiinţa noastră devine o ureche uriaşă.

În această deschidere imensă, totul, puţin câte puţin, se deschide la modul real în noi, fiziologic: descoperim o capacitate auriculară altfel, mai profundă desigur, dar şi porii pielii noastre se deschid şi se dilată, percepţia coboară în carne şi în sânge, a căror „imagine” se modifică instantaneu, inima se armonizează cu sunetele şi, în mod misterios, adoptă ritmul lor.

Ceea ce se petrece atunci nu încape în cuvinte. Intrăm în comuniune cu corpul nostru subtil sau spiritual şi accedem la atingerea Fiinţei, poate în fuziune cu Ea, dar fără confundare, pentru că este vorba în acelaşi timp de o trezire tot mai profundă la sine.

Important este să atingem acest punct de intensitate a ascultării ascultând foarte des aceeaşi bucată de muzică. Aceasta acţionează ca o „mantra”, adică dezvoltă o capacitate de pătrundere în noi şi, deci, de străpungere spre Fiinţă.

Dacă repetiţia este atât de importantă, este pentru că ea creează în noi o stare de memorie care, la rândul ei, produce o concentrare puternică, în sensul unificării întregii noastre fiinţe în jurul unei aceleiaşi realităţi. Şi tocmai prin corp ne deschidem acestor secrete.

Acesta vede şi înţelege, ne dă o cunoştinţă. În această deschidere, contagiunea vibrantă a muzicii nu mai întâlneşte rezistenţă. Mantra acţionează ca o foreză, pătrunde în materie până în conştiinţa celulară unde ne face să luăm cunoştinţă de cântecul lumii, vibraţia universală de bucurie, ascunsă în străfundul fiinţei noastre. Ceea ce a fost numit adesea ca „fericirea mozartiană” îşi va găsi aici un început de răspuns?

În realitate, ceea ce contează nu este explicaţia ci experienţa, experienţa profund transformatoare, mutaţia reală la care suntem invitaţi.

Pentru aceasta, Mozart ne ia de mână, mâna copilului nostru interior, pentru a ne conduce acolo unde el este dintotdeauna. Toată muzica lui exprimă aceasta.

În timp ce Platon descifrează Legile existenţei umane şi desfăşoară un arsenal de argumente pentru a arăta că „viaţa trebuie trăită ca un joc”, Mozart ne introduce acolo dintr-odată, făcându-ne să trăim aici şi acum viaţa noastră ca un joc!

Muzica lui extraordinar de veselă operează treptat o fantastică destindere în noi, în care toate măştile egoului cad una câte una, fortificaţiile lui interioare se prăbuşesc, strategiile lui de apărare şi falsele lui sisteme de siguranţă dispar… pe scurt: tot ceea ce ne împiedică să săltăm şi să dansăm, să fim uşori ca o pană, să râdem sau să cântăm! Nimic nu mai este serios!

A lua viaţa în tragic, din contră, înseamnă a ne bate joc de ea, înseamnă a-i rezista şi a-i opune orgoliul nostru mincinos. Creaţia este un act ludic al Creatorului, de aceea jocul este la începutul tuturor lucrurilor, principiul lor chiar.

Tot ceea ce iese din mâinile Creatorului dansează, joacă şi cântă ca şi corul constelaţiilor, mişcarea planetelor şi a stelelor, sau râul care tresaltă de veselia izvorului… Omul este în continuitate organică cu întreaga natură!

Dacă Mozart ne „dă mâna lui”, de fapt el ne oferă inima şi întreaga lui fiinţă. Muzica, nefiind o ideologie sau un mesaj, cuprinde omul în totalitatea lui şi îl deschide inocenţei. Recunoaştem în aceasta pe sfânt, a cărui uimire a devenit o stare, ca şi la copil. Eliberat fiind de eu, măştile şi ecranele culturale cad, orizonturi infinite se desfăşoară apoi în faţa privirii sale de simplicitate.

Muzica lui Mozart ne spală efectiv ochii şi ne transfuzează capacitatea pe care o are copilul de a vedea dincolo de real, faţa nevăzută a lucrurilor şi a persoanelor, şi mai mult: capacitatea, prin această privire, de a transforma ceea ce este privit. De aceea nimic nu rezistă privirii copilului; intensitatea ei uimitoare şi lumina ei profundă, misterioasa ei putere de a pătrunde sunt dificil de susţinut pentru adultul adormit şi visător!

Pentru Mozart, ca pentru orice copil, nimic nu este separat, toate trăiesc într-o imensă armonie muzicală, toate sunt în rezonanţă, ca şi cum o aceeaşi conştiinţă s-ar comunica prin intermediul mai multor reflectări. Înţelegem de ce apropiindu-ne de un sfânt, căpătăm întotdeauna un şoc, înţelegem şi de ce un copil ne atrage cu atâta putere: în apropierea lor descoperim că există o altă manieră de a exista. Uimirea lor constantă este desprindere de sine şi transfigurare prin lumina care îi locuieşte, adeziune totală la ceea ce este.

Pentru copil nu există nici trecut, nici viitor, doar imediatul clipei trăieşte, rezervor inepuizabil de speranţă şi bucurie. Fiecare notă a lui Mozart ne cufundă în acest „aici şi acum” pentru a intra prin experienţă în ceea ce tocmai am spus, în această privire extralucidă a lui Mozart unde ai impresia că el ştie tot, că a privit pe deasupra zidului; nu este uimitor atunci să auzi această veselie copilărească şi atât de molipsitoare în „Regina Coeli” (opus 108) sau extraordinara fericire care se degajă din „finalul” simfoniei Jupiter!

Tocmai această abandonare încrezătoare, în bucuria indestructibilă şi frumuseţea orbitoare, face ca omul să poată rămâne în picioare şi să nu dispere atunci când Mozart ne face să coborâm în profunzimile patimilor noastre omeneşti, sau când ne face să simţim abisurile posibile ale suferinţei şi ale solitudinii. Acolo, iarăşi, ne face să intrăm în comuniune cu propriul lui destin şi ne dă mâna lui.

Copleşit de griji, pradă creditorilor, expus la monstruoase ingratitudini, doborât de boală, confruntat violent cu moartea celor mai apropiaţi, propria mamă cu ocazia unei călătorii la Paris, apoi tatăl lui care moare departe, în final propriul fiu Hans la vârsta de un an… ai impresia că este o conspiraţie a tuturor nenorocirilor împotriva lui!

Atunci Mozart plânge… El nu plânge din cauza lui sau din cauza suferinţei, ci din cauza celeilalte capacităţi din om: ruperea de Dumnezeu, sursa oricărei fericiri. Tristeţea lui Dumnezeu renegat de propria-i creatură, iată abisul care-i dă ameţeală lui Mozart. El descoperă profunzimea răului, care este numit păcat şi care este adevăratul nume al morţii.

Astfel, autenticitatea privirii lui de copil şi seriozitatea veseliei lui permanente se verifică neîncetat prin fascinaţia morţii care îl va însoţi pe Mozart până la capăt. Toată muzica lui este locuită de această uriaşă întrebare a oricărui om: putem fi fericiţi în timp ce suntem pe moarte? Cum anume merg viaţa şi moartea împreună? Cheia fericirii nu este aici coincidenţa contrariilor?

Niciodată Mozart n-a slăbit căutarea acestei experienţe fondatoare, chiar pe patul de moarte el va cere prietenilor care-l înconjoară să cânte împreună cu el începutul din „Lacrymosa” din „Recviemul”său. Ne gândim la sfântul Francisc de Assisi care, şi el, văzându-şi ucenicii plângând în hohote în clipa morţii lui, a cântat împreună cu ei „Cântarea Creaturilor”, creaţia lui.

Este vorba de această pedagogie iniţiatică care este propusă oricărui venit la toate înmormântările: să-ţi cânţi bucuria chiar şi atunci când plângi! Da, cum să transform, în această clipă chiar în care trăiesc, moartea în bucurie? Este fără îndoială singura întrebare adevărată!

Mozart nu va reflecta asupra ei, dar o va explora prin experienţă, ca întotdeauna. Acolo, în ascultare totală, el primeşte totul! Datorită muzicii aşadar, cu un picior fiind în cer, poate el coborî în infernul morţii pentru a o privi în faţă. Muzica îi permite nu numai să trăiască inacceptabilul, să vadă ceea ce este mai hidos, să traverseze spaima şi groaza, demoniacul, fie chiar şi în lacrimi, dar, suspendat în acest vid, acest „nimic”, muzica lui devine alchimie, ea transformă tenebrele în Lumină şi moartea însăşi în viaţă.

Mozart ne face să atingem propria lui dezolare şi ne comunică experienţa, interioară fiecăruia, a vidului oribil în faţa morţii, în special în Quartete (opus 589 şi opus 590). Extraordinarul „Adagio” din opus 458 cufundă în angoasă şi învaţă, prin aceasta, să privim moartea drept în ochi. Totuşi, pentru Mozart, nu este vorba să înfrunte moartea sau s-o zdrobească, ci să şi-o apropie integrând-o în viaţă.

Lupta începe deci în străfundul fiecăruia dintre noi, dezrădăcinând patimile noastre nimicitoare care împiedică această lucrare şi omoară viaţa aceasta chiar. Cuvântul „lucrare”(travail – în franceză) este luat în sensul unei femei „în travaliu”: este vorba de aducerea pe lume a fiinţei reale care suntem şi de darea la moarte a „omului vechi”.

Din acest punct de vedere, întreaga viaţă se arată a fi o clipă iniţiatică în care un lung proces de transfigurare se desfăşoară din etapă în etapă. În lucrarea sa „Muzică funebră Masonnique” (opus 477) Mozart traduce clar această Cale şi dă toată amploarea gândirii sale. El dă curs liber plenitudinii credinţei lui: Cristos, prin moartea Lui pe Cruce, face să pătrundă în moarte Prezenţa Divină, Lumina şi Bucuria Învierii.

Începând de atunci toate datele sunt inversate: moartea este eliberatoare. Mozart merge mai departe încă: Cristos Însuşi trăieşte moartea-învierea noastră în fiecare din noi. Atunci, cum spune tot teologul Karl Barth bucuria depăşeşte durerea fără a o nimici, „da”-ul răsună mai puternic decât „nu”-ul, care totuşi n-a încetat să exise.

Toate rămân la locul lor dar sunt profund metamorfozate prin abandonare în voia lui Dumnezeu. În ea, totul se unifică, prin ea toate devin cântec de iubire. Mozart, trecând prin porţile infernului şi ale morţii, care a devenit „cea mai mare prietenă a lui” nu face alegere în existenţă: el îl laudă pe Dumnezeu pentru tot şi în toate circumstanţele, fără diferenţă.

Această intenţie străluceşte peste tot în opera lui Mozart. În „Nunta lui Figaro”, eşti literalmente cuprins de o imensă fericire pământească. Acolo aflăm că viaţa are gust, trebuie să muşcăm din ea din plin, orice s-ar întâmpla.

Această descoperire de o fericire durabilă chiar în sânul vicisitudinilor existenţei cotidiene nu este posibilă decât exact celui care face din propria viaţă o ofrandă de sine. A se oferi voinţei lui Dumnezeu, a deveni una cu ea, înseamnă a consimţi morţii clipă de clipă. Pentru Mozart, nu există altă fericire pentru om decât de a fi unit cu Dumnezeu, dar este şi fericirea lui Dumnezeu aceea de a fi unit cu omul.

Şi iată: în această reciprocitate de iubire nebună se află chiar secretul pe care-l căutăm, sursa fericirii neafectată de circumstanţele exterioare, fie aceasta chiar şi moartea! Mozart face această experienţă stupefiantă în timp ce crea această capodoperă de o frumuseţe bulversantă: „Marea Mesă în do minor” (opus 427). Ceea ce ştia deja de mult timp prin credinţa sa, i se revelează aici ca o Întâlnire: Isus Cristos, plenitudine realizată a unirii omului cu Dumnezeu.

Prin muzică, contagiunea este fără limite: Mozart ne antrenează în propria sa uimire în faţa feţei strălucitoare a lui Cristos care se manifestă în „Gloria”. Melodia vă sfâşie inima şi vă cufundă într-o laudă extatică, în timp ce sfântul Nume „Jesu Christe” este repetat ca în Rugăciunea Inimii…

Pentru a ghici până la ce punct era inima lui Mozart un centru incandescent al acestei Prezenţe Divine este suficient să ascultăm celebrul „Et incarnus est”, cântec de iubire şi de adoraţie uimită în faţa evenimentului care a schimbat faţa lumii! Înţelegem astfel uimirea lui Mozart în faţa iubirii mântuitoare a lui Cristos care, prin Întruparea sa, poartă greutatea (păcatul) lumii şi coboară în profunzimile răului. „Qui tollis peccata mundi! şi „Agnus Dei” ne poartă într-un fior de recunoştinţă şi de gratitudine, dincolo de toate lecţiile de catehism!

Astfel iluminaţi în interiorul tenebrelor noastre chiar, de Cristos mort şi înviat, sesizăm amploarea răului de care suntem posedaţi şi formidabila îndurare cu care ne tratează Dumnezeu prin iertare. De aceea Faţa milostivă a lui Cristos este fără îndoială tema majoră care iradiază toată opera mozartiană. Dacă Mozart e fericit, este pentru că în această Faţă care îl priveşte, în această faţă către faţă, el găseşte sursa oricărei fericiri.

Dumnezeu îl priveşte pe om şi aceasta este un act creator continuu: El priveşte cu iubire omul, a cărui faţă de mizerie se transformă în asemănare cu Dumnezeu. Tocmai această compasiune şi această iertare îl bulversează pe Mozart.

Încă tânăr fiind, scria: ”Îl am întotdeauna pe Dumnezeu în faţa ochilor… Îi cunosc de aceea iubirea, compasiunea şi îndurarea faţă de creaturile lui…”

Mozart ştie despre ce vorbeşte, căci el însuşi era de o fragilitate extremă şi avea cunoştinţă de darurile lui Dumnezeu. Prin însăşi fiinţa lui el cunoaşte toate faţetele compasiunii şi tandreţei infinite ale lui Dumnezeu. El nu poate deci face altfel decât să fie interpretul acestei iubiri. Mozart nu face decât să asculte şi să guste aceasta. Pentru el, nu există nimic dincolo de iubire.

Copilaş fiind, nu se aşeza la claviatură decât după ce primea un răspuns la eterna lui întrebare: „Mă iubiţi, mă iubiţi cu adevărat?” Niciodată nu va renunţa la această întrebare, aşa cum toată muzica lui o arată, până la ultima lui operă, „Flautul fermecat”, cântec de iubire extraordinar dacă are parte de ea!

Dar „Ave Verum” ne-a aşezat deja în genunchi în faţa acestui loc nobil, la fel ca şi „Concertul pentru clarinet”. Mozart este atât de îmbătat de iubire încât o va lăsa ca testament în ultimul lui cântec masonic: „Proclamă cu toată puterea bucuria noastră!” (opus 623)

Cum iubirea riscă să fie un cuvânt gol sau un sentiment pios, Mozart o întruchipează în iertare şi în compasiune care sunt adevăratele ei pietre de încercare, „pâinea zilnică” a iubirii, căci aceasta se „mănâncă”, se asimilează până când devenim iubire în carne şi sânge. Numai prin muzică se poate face această intrare, ea este o cunoaştere prin vibraţie unde punerea în rezonanţă îl pune pe receptor pe aceeaşi lungime de unde. Este o cale de transfigurare.

Putem lăsa să trăiască această „lucrare” în noi ascultând cu intensitate „Răpirea din serai”, care face să izbucnească dintr-o dată şi într-un mod nesperat iertarea. Mozart arată surpriza miraculoasă în mijlocul unei situaţii omeneşte de nerezolvat. Iar când în final iertarea este acordată între protagoniştii operei, trebuie să auzi cum Mozart face să se audă muzica iertării, cum o magnifică într-o imensă gratitudine!

Dar Mozart nu uită de misterul răului şi de realitatea atroce a omului care are capacitatea de a refuza iertarea, de a se condamna pe sine însuşi deci. Este exact ceea ce pune în scenă „Don Giovanni”, unde muzica se confruntă cu insondabilul, de pe culmile iubirii până în abisurile păcatului şi ale rupturii.

Răul, sau mai degrabă Cel Rău, se poate înveşmânta în masca iubirii însăşi şi, în perversitatea lui, să o manipuleze ori să o întoarcă în derizoriu.

Această luptă între Dumnezeu şi Satan este în arierplanul Istoriei personale şi universale. Mozart ne străpunge atunci cu prodigioase acorduri şi intervale muzicale extraordinare care ne fac să presimţim ceva din acest duel.

Libertatea noastră rămâne nevătămată, ea este în mod constant solicitată: muzica o imploră, îi întinde mâna şi încearcă să o tragă din abisul infernal care o atrage…

Niciodată omul nu este mai măreţ ca atunci când se converteşte, când se întoarce spre Iubirea Divină şi descoperă libertatea extraordinară de a nu răspunde urii prin ură, de a face bine celui care-i face rău şi de a cere iertare celor pe care i-a rănit… Câteva pasaje din „Nunta lui Figaro” coboară adesea în străfundurile inimii noastre pentru a scoate cel mai bunul de acolo.

Experienţa concretă a Vieţii Divine în adâncul fiinţei noastre ne eliberează de orice condiţionare. De aceea Bucuria poate să coexiste în mijlocul suferinţei. Universul iubirii este gratuitate pură, în timp ce refuzul de a iubi şi de a ierta vampirizează persoana şi o ucide din interior.

A spune „nu” iertării înseamnă a spune „nu” vieţii care, prin esenţă, este dar fără limite, darul perfect. Persoana umană nu se realizează deplin decât prin dăruire totală. Aici viaţa şi moartea se întâlnesc din nou în actul creator la nivelul lui cel mai înalt: iertarea.

Dar această „senzaţie a eternităţii” nu îi este posibilă omului decât prin Cristos care ne-a inoculat literalmente această iubire murind pe cruce pentru noi şi vărsându-şi tot sângele. Comuniind cu El devenim carnea cărnii sale, sângele sângelui său, suflul suflului său.

Este marele şi ultimul mister revelat de către Mozart în această operă unică în istoria muzicii: „Ave verum”. Aici el ne face să pătrundem în intimitatea propriei sale convingeri şi a ceea ce înseamnă viaţa pentru el, şi deci secretul muzicii sale. Este absolutul Iubirii care ne spune câte puţin de unde vine atâta frumuseţe şi lumină.

Pentru Mozart nu există altă fericire decât aceea de a-l trăi pe Cristos. Tot ceea ce ne apropie de El ne face fericiţi, tot ceea ce ne îndepărtează de El ne face nefericiţi, bolnavi şi muribunzi. Răul radical este acela de a fi posedaţi de noi înşine: absenţei lui Dumnezeu i se substituie prezenţa unui eu obsedat de sine însuşi, o „autolatrie”.

De aceea, în ultima operă a lui, cea mai desăvârşită şi pe care o preferă dintre toate, „Flautul fermecat”, Mozart ne cufundă la propriu în iubire, adică în dimensiunea divină, liberă de toate condiţionările, unde nu mai depindem de nimic şi de nimeni, unde nu mai aşteptăm nimic de la nimeni, nici cerere de iertare, nici reparare…

Pentru că Cristos m-a apucat cu totul pentru a mă raporta numai la Dumnezeu, pentru a nu mă primi decât de la El într-o graţie din belşug, eu sunt o fiinţă liberă, cufundată în gratitudine şi inundată de bucurie. Fiecare notă din „Flautul fermecat” este o jubilare de iubire, acordurile adoptă bătăile inimii noastre pentru a le acorda la diapazonul Extraordinarului…

SURSA: AICI

Multumesc, Petru, pentru reamintire.

2


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Discussion

  1. Mihnea  July 30, 2011

    Nu am citit niciodata ceva mai frumos decat asta . Gasesc adevarul in fiecare cuvant pe care il citesc . Minunata descriere !

    (reply)
    • Mona Georgescu  July 31, 2011

      Mihnea,
      Multumesc frumos pentru gandul pe care l-am gasit aici. Ma bucur foarte mult pentru ca adevarul acestor cuvinte a ajuns la sufletul tau…
      Pe curand, cu drag.

      (reply)

Add a Comment