Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

La psiholog: copilul si parintii sai

La psiholog: copilul si parintii sai

”Viata de parinte nu este intotdeauna usoara, nu are doar momente vesele si nu intotdeauna iti ofera recompensele asteptate” – spun majoritatea parintilor care solicita consultatii pentru copiii lor, pe motiv ca acestia sunt ”foarte obraznici”, ”nu ii intereseaza scoala si notele” si ”nu au niciun viitor”. ”Am venit la dumneavoastra pentru ca pe noi nu ne asculta si face doar ce vrea ea/el. Spuneti-i dumneavoastra sa ne asculte, pentru ca noi ii vrem binele” – mai spun acesti parinti.

Parintii care solicita ajutorul psihologului trebuie sa coopereze cu acesta si sa nu vina cu ideea preconceputa – si des intalnita, din pacate – conform careia psihologul poate face minuni. Daca parintii au aceasta impresie gresita si ne investesc cu capacitati supraomenesti, daca parintii nu doresc sa faca schimbari personale si acasa si cred ca noi stim totul, atunci isi vor crea un scenariu gresit si vor trai o mare dezamagire iar terapia va esua cu succes. Exista, din nefericire, si parinti care considera ca in calitate de parinti ei stiu ce au de facut cu copilul lor – caz in care, nu de multe ori, chiar copilul intreaba, pe buna dreptate: ”si atunci de ce venim la psiholog?”

Vorbind despre comportamentul unui copil cu un psiholog, acesta nu va separa niciodata copilul de parintii sai, in special de mama sa; mama este, in cele mai multe dintre cazuri, primul model al oricarui copil – tatal intrand in scena, in general, dupa ce relatia dintre mama si bebelusul sau s-a consolidat si are o fundatie stabila.

Oricat ar dori sa nege cei mai multi dintre parintii care solicita ajutorul unui psiholog, un copil, prin ceea ce face (sau nu face), prin atitudinea si comportamentele sale, este un simptom al familiei din care provine.

Copiii nu devin obraznici peste noapte, insa parintele ar trebui sa inteleaga motivele care stau in spatele presupusei obraznicii a copiilor lor. Copiii nu devin ”copii-problema” din intamplare, ci din neatentiile celor din mediul lor de crestere si educare. Orice comportament al ”copilului-problema” este, in cele mai multe situatii, generat si mentinut de acest mediu de crestere si educare, respectiv de parinti/persoanele de ingrijire. Si orice comportament are in spate nevoi foarte importante pe care un copil cauta sa si le satisfaca – in maniere nepotrivite, nu de putine ori.

Comportamentul ”obraznic” ascunde, de foarte multe ori, nemultumiri, frustrari si frici ale copilului, care au doar aceasta manifestare interpretata ca ”obraznicie”.

In lucrul cu adultii, relatia dintre acestia si psiholog si succesul consultatiilor se contureaza altfel decat in lucrul cu copiii. In munca psihologului cu copilul exista acest factor important, parintii – care fie pot ajuta succesul terapeutic, fie il pot bloca, sabota si degrada, indepartandu-se de obiectivele consultatiilor si de obiectivele terapeutice.

Reusita tratamentului psihologic al unui copil nu depinde niciodata de copil, ci doar de psiholog si de parintii copilului.

Un psiholog bun va sti intotdeauna daca se afla intr-o alianta terapeutica cu parintii si va tine cont de contrariu; in cazul in care alianta terapeutica nu este formata, in special cu mama copilului – consultatiile nu au niciun sens. Copilul petrece doar 50 de minute pe saptamana cu psihologul sau si poate inregistra progrese, care acasa, intre doua sedinte, pot fi cu usurinta demontate, daca mediul copilului nu schimba nimic. O mama care nu se responsabilizeaza pentru copilul sau, pe parcursul consultatiilor, este o mama care paseaza aceasta responsabilitate pe umerii psihologului. Un psiholog bun nu trebuie sa intre in acest joc, un joc psihologic ale carui efecte negative le va resimti in primul rand copilul.

In plus, pentru copil, a fi dus de catre parinti la psiholog, poate sa nu insemne nimic: el nu a solicitat acest lucru, pentru el nu exista o problema pe care trebuie sa o rezolve, nu pe el il deranjeaza problema pentru care parintii il duc la psiholog. Copilul poate sa nu accepte sa lucreze cu psihologul, mai ales daca nu a fost pregatit in prealabil, de catre parintii sai, pentru aceasta etapa.

Parintii trebuie sa fie foarte atenti la modul in care transmit copiilor hotararea de a merge la psiholog. Psihologul nu este o tanti sau un nene care iubeste copiii – asa cum li se transmite, in general, copiilor. Psihologul nu este un prieten de familie, la care mergem sa vorbim. Stiu ca parintii au mari retineri in a transmite copiilor un mesaj corect si cat se poate de real despre nevoia de a merge la psiholog, si, din cauza ca psihologul este inca perceput ca un ”doctor de nebuni”, nu sunt dispusi sa transmita corect nevoia de a se adresa unui psiholog. Calitatea consultatiilor psihologice cu copilul are, deci, la baza, mesajul pe care parintii il transmit copilului despre psihologul cu care familia va lucra. Psihologul nu poate juca rolul unei tanti sau al unui nene care iubeste copiii, asa cum le este indus celor mai multi copii. Sigur ca iubeste copiii, pentru ca altfel nu ar lucra cu aceasta categorie de pacienti, insa nu iese din cadrul terapeutic jucand rolul sugerat de parinti.

Cand solicita consultatii psihologice, parintii trebuie sa fie dispusi sa raspunda unor intrebari care au legatura nu doar cu copilul, ci intrebari mai ample, care vizeaza mai multe aspecte: istoric de familie al mamei si al tatalui, conditiile in care a aparut sarcina, daca a fost o sarcina dorita, cum s-a comportat mama pe perioada sarcinii si cum a fost relatia cu tatal copilului in acea perioada, ce evenimente semnificative au avut loc atunci, intrebari ce vizeaza antecedente heredocolaterale, intrebari referitoare la perioada de dupa nastere, intrebari referitoare la alaptare, intarcare, intrebari referitoare la diferite etape de dezvoltare ale copilului – de exemplu, etapa gradinitei si achizitiile facute atunci (gandire, limbaj, comportament, etc.) si inclusiv intrebari referitoare la relatia mamei cu propria sa mama. Un psiholog bun trebuie sa stie sa adreseze intrebari si trebuie sa obtina aceste date, acestea fiind aspecte de referinta si foarte semnificative pentru relatia din prezent a parintilor cu copiii lor.

Lucrurile nu sunt niciodata de suprafata, iar a merge la psiholog este similar cu a merge la doctor atunci cand esti bolnav: nu te prezinti la doctor doar cu organul sau cu organele afectate, sperand sa te vindece imediat, ci esti intrebat despre stilul de viata – despre mediul in care traiesti, despre stilul de alimentatie sau despre programul de somn/odihna.

In mod similar, un psiholog bun va trebui sa ”investigheze” aspecte care tie, ca parinte care isi aduce copilul la psiholog si care nu vine pentru propriile sale probleme, ti se pot parea incomode sau nerelevante pentru problema cu care se confrunta copilul tau, dar care il pot influenta in mod foarte profund, fara ca tu sa realizezi asta.

Poate aceste intrebari ti se vor parea fara rost si te vor intoarce la momente neplacute din diverse etape de viata, dar fara cooperarea ta ca parinte, psihologul nu poate contribui prea mult la succesul repararii relatiilor dintre parinti si copii. Daca intrebarile adresate de psiholog ti se vor parea incomode si fara rost, de cele mai multe ori in spatele raspunsurilor la aceste intrebari rezida si rezolvarea relatiilor dificile pe care le ai cu copilul tau. Iar un psiholog bun stie acest lucru si va gasi modalitati pentru a ti-l comunica. Si, de asemenea, isi va da seama daca tu ca parinte esti dispus sau nu esti  dispus sa cooperezi terapeutic.

Un psiholog bun este acela care stie ca sedintele psihologice au efectul dorit de parinti doar cu cooperarea acestora – in special cu cooperarea  mamei, astfel copilul reusind sa depaseasca obstacolele cu care se confrunta si pentru care a fost adus de parintii sai.

Niciun psiholog nu poate face minuni in cateva sedinte – asa cum doresc cei mai multi dintre parinti. Copilul si parintii sai pot fi ajutati numai daca ambii parintii ajuta psihologul la care isi aduc copiii.

Parintii care au sanse mari de vindecare a relatiilor cu copiii lor si de remediere a tulburarilor de comportament cu care acestia se confrunta, sunt aceia care manifesta deschidere in a raspunde sincer la intrebarile psihologului, care isi asuma contributia la situatia in care s-a ajuns in familie, parinti care nu se simt inferiori sau jigniti daca psihologul sesizeaza o eroare in educatie si poate face recomandari in acest sens parintilor.

In functie de gradul de dificultate a starii emotionale sau al comportamentului copilului, parintii trebuie sa fie dispusi sa vina periodic la consultatii, trebuie sa manifeste concret dorinta de a privi in ei insisi pentru a intelege relatia cu copilul lor, trebuie sa urmeze sugestiile pe care orice psiholog le poate face: de exemplu, respectarea unor anumite reguli, cum ar fi pastrarea fermitatii in fata copilului, evitarea certurilor cu partenerul de viata in fata copilului, evitarea criticilor si jignirilor.

Lipsa de atentie a parintelui atunci cand copilul are nevoie de aceasta, compensarea prezentei emotionale si fizice prin diverse cadouri – de la cele mai simple si ieftine, pana la cele mai sofisticate si costisitoare, nu vor reusi sa acopere nevoia copilului de a avea langa el, parinti prezenti din punct de vedere emotional. Vor contribui, cel mult, la rasfatarea si obisnuirea copilului cu a avea foarte multe jucarii, haine, alte obiecte. Din ce in ce mai multe. Si vom avea parinti obositi de relatia cu copiii, parinti care vor declara ca ”au facut totul” pentru copiii lor. Vom avea deja renumitul ”copil obraznic”, care a fost scapat de sub control de proprii sai parinti.

Si, mai mult, vom avea familii in care lipsa valorilor comune va fi motivul prapastiei dintre generatii – insa cati parinti sunt dispusi sa arunce o privire in viitor si sa aiba o viziune pe termen lung a relatiei pe care o au cu proprii copii. Intrebarea se extinde, retoric, si la nivel de comunitate, la nivel de societate, in general.

O situatie foarte des intalnita este cea in care mama este prezenta fizic dar absenta emotional – aceasta fiind doar una dintre cele mai grele situatii cu care se poate confrunta un copil. Cu atat mai mult cu cat exista foarte multe situatii cand mama este absenta emotional inca din primele zilele ale bebelusului sau. O mama ale carei emotii sunt blocate, este o mama care va proiecta pe copilul sau propria sa anxietate, propriile sale temeri, propriile indoieli si propriile frustrari pe care le are in raport cu rolul sau de mama, dar si cu rolul de fiica a mamei sale.

Nu putine sunt situatiile in care mamele retraiesc propriul lor istoric de viata din relatia cu mama sau cu tatal lor, si il transfera asupra copilului. Rezultatul? Prin introiectie, mecanism de aparare care se activeaza in copil, prin identificarea cu contintutul proiectat pe el, rezultatul este chiar copilul etichetat de catre parintii sai ca fiind timid, obraznic sau fricos – un copil cu un atasament a carui baza s-a format in primul sau an de viata, in jurul varstei de opt luni.

Copilul interiorizeaza imaginile parintilor, asa cum ii sunt oferite, deci nu putem da vina pe copil niciodata pentru ca are un comportament sau altul. Parintii se pot insa responsabiliza in mod sanatos fata de acestia, uitandu-se, cu atentie si cu intelegere, catre propriile lor comportamente vis-a-vis de copii, rememorand momentele de la inceputul relatiei cu proprii lor copii. Greu? Nu stiu cum este pentru tine. Usor? Nici asta nu stiu cum este pentru tine. Dar din experientele terapeutice pe care le am cu parinti si copii, pot sa spun, cu siguranta: MERITA.

Sigur ca meseria de parinte este cea mai frumoasa dintre meserii, dar viata de parinte nu este colorata in roz si poate fi ingreunata de necunoasterea modului sanatos in care parintii pot dezvolta relatia cu proprii lor copii. Familiile au in spate propriul istoric de relatie cu parintii lor, obiceiurile culturale joaca si acestea un rol important,  divergentele de opinii intre parinti referitoare la cresterea si educarea copiilor, compararea copiilor – mai ales intre mamici – toate acestea isi aduc aportul la deteriorarea vietii emotionale a oricarui copil.

Si nu uita: pentru a putea sa devina un adult sanatos emotional si responsabil pentru viata sa, viitorul sau depinde de bazele emotionale pe care tu i le oferi, de fundatia emotionala pe care el isi va construi viitorul – un viitor sanatos, sau un viitor degradat si deteriorat emotional, care ii va afecta in proportie foarte mare alegerile, relatiile, profesia, viata.

De aceea, pentru a nu ajunge in situatia de a vindeca cu greu un adult bolnav, merita sa acorzi atentie maxima cresterii unui copil sanatos din punct de vedere emotional.

Mona Georgescu,

– psiholog clinician cu specializare in psihanaliza si psihoterapia copilului si adolescentului

banner cabinet

1


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

Add a Comment