Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Iubirea: să joci cu cărţile pe faţă când toată lumea din jur te învaţă să te ascunzi

Iubirea: să joci cu cărţile pe faţă când toată lumea din jur te învaţă să te ascunzi

”Nu putem vorbi de iubire, dacă nu vorbim de suflet şi de condiţia umană. Deja este depăşită ideea că persoana este o paradigmă statică, fixă. Nimic nu este mai dinamic, mai liber, mai deschis decât curgerea vieţii.

Iubirea îşi are rădăcinile în existenţa umană, tocmai acolo, în inconştient, acolo unde contrariile se unesc, unde graniţa dintre boală şi integritate se dovedeşte a fi labilă, unde capacitatea de a judeca dispare, dar unde se poate şi trebuie să fie căutată originea nemulţumirii faţă de viaţă, a nostalgiei, a sentimentului de singurătate, a dorinţei de împlinire, de desăvârşire, acolo unde se găseşte originea suferinţei umane şi, la urma urmei, sensul vieţii, infinitul, punctul de plecare.

Toate acestea sperie. Ştiu. Şi poate, de aceea, pe de o parte, suntem sfătuiţi să trăim iubirea aşa cum e, ca şi cum singura noastră datorie ar fi să o trăim în mod pasiv, iar pe de altă parte, suntem sfătuiţi să recurgem la cele mai mediocre modalităţi operative ale practicii amoroase. Nu cred nici în prima, nici în a doua variantă. Căci ambele sunt dictate de teamă.

Aş vrea să-mi conving cititorul să aleagă o altă posibilitate: lipsa de teamă. Să nu se teamă să se adâncească în această lume complexă a iubirii, căci este fecundă şi esenţială în viaţă. Pentru că a pătrunde în această lume înseamnă să pătrundem înlăuntrul nostru, să ne înţelegem adevărata condiţie, să trăim situaţii psihice şi spirituale aparte, în care fiecare să-şi întâlnească, reflectat ca într-o oglindă, propriul eu; în care omul trăieşte experienţa limitei şi îşi „încearcă”, îşi sporeşte cunoaşterea de sine. Cine fuge, evadând în sex, promiscuitate sau teamă de suferinţă, este bolnav, se teme de viaţă.

Iubirea este risc. Riscul de a te pierde în celălalt fără să te mai regăseşti, riscul de a te opri, dar e şi posibilitatea de a te adânci în celălalt şi a şti să vă regăsiţi, împreună, mai plini de viaţă.

Iubirea este descoperire, înseamnă să joci cu cărţile pe faţă când toată lumea din jur ne învaţă să ne ascundem, să ne protejăm, să folosim orice mijloc ca să nu ne expunem, să nu fim răniţi, ucişi, cumpăraţi.

Iubirea este adevăr. Nu iubeşte subterfugiile, compromisurile, comunicarea dublă, triplă. Este directă şi merge la esenţă.

Iubirea este proiect. Este menită morţii, dacă nu este inserată într-un itinerar, dacă nu face parte dintr-un drum ce urmează să fie străbătut.

Iubirea este alegere, înseamnă să nu acceptăm pasivi ceea ce ni se propune, ci să alegem să avem un rol activ, creativ în formarea relaţiei, să nu alegem drumul cel mai comod, ci pe cel care duce la adevărata comuniune, mai întâi a minţilor, apoi a trupurilor.

Iubirea este demnitate. Nu acceptă ceea ce vine din întâmplare, nici nu umple cu sex golul interior, ci are respect faţă de sine, faţă de propria unicitate.

Iubirea este integritate. Niciodată o relaţie adevărată de iubire nu produce rupturi sau răni propriei identităţi, dimpotrivă, o împlineşte, o face să crească.

Iubirea înseamnă a da sens. A trăi experienţa iubirii înseamnă a deveni o verigă din lanţul semnificaţiilor pe care le capătă viaţa fiinţelor vii.

Iubirea este cunoaştere. Datorită ei, putem deveni părtaşi la înţelepciune, putem cunoaşte drumuri noi, care altfel ar rămâne necunoscute, putem ajunge la noi înşine.

Dar pentru toate acestea există şi reversul medaliei.

Iată de ce iubirea este şi libertate. Libertatea de a trăi sau de a se îmbolnăvi, de a muri. Depinde de noi. De gradul nostru de nevroză depinde cum, când şi cât putem sa înaintăm în iubire, deoarece a iubi este o capacitate. Nu este un dar gratuit, nu este pentru toţi. Sau, mai bine spus, toţi putem să iubim, această facultate stă în puterea noastră, dar puţini sunt cei care o caută, o găsesc, o practică, deoarece capacitatea de a iubi merge mână în mână cu capacitatea de evoluţie personală. Nici una, nici alta nu vine în mod gratuit, ca un dar din afara noastră, un dar ce poate ajunge la toţi, un eveniment extraordinar. Nimic nu exista în exteriorul propriei persoane. Exteriorul nu este decât reflectarea a ceea ce este în interiorul nostru. Sau, în orice caz, este ceea ce percepem.

Doar cunoscându-ne pe noi înşine putem cunoaşte iubirea. Pentru că e acelaşi lucru.

Maturitatea personală, capacitatea de a iubi, da, este o stare extraordinară, pe care cu toţii vrem s-o trăim, s-o experimentăm; dar ea nu ţine de destin, de întâmplare, ci este rodul unui lung şi greu drum de pregătire, de antrenament. Caracterul extraordinar vine din ceea ce este obişnuit; şi aceasta este adevărata noastră condiţie autentică de fiinţe umane.

Să nu invidiem perechea fericită, persoana matură! Să nu ne gândim că suntem lipsiţi de noroc sau incapabili! în noi, în noi toţi, există posibilitatea de a evolua, capacitatea de a iubi.

Pentru asta am fost creaţi. Aceasta este menirea noastră. Unica.

Să nu ne mai gândim, aşadar, că fericirea în dragoste sau înţelepciunea sunt daruri venite cine ştie de unde şi că ajung doar la cei norocoşi.

Ci să fim atenţi.

Nu putem să iubim dacă nu am început un proces de evoluţie. Aceasta este cheia, cifra magică pentru a putea înainta, cu paşi mici, dar siguri, pe drumul iubirii.

Cine nu îşi dezvoltă propria personalitate, să nu pornească la drum, să nu iubească. Este un sfat venit din partea unui prieten adevărat.

ÎNDRĂGOSTIRE Şl IUBIRE

Înainte de a trece la descrierea drumului care duce la o iubire adevărată, autentică şi de durată în timp, aş vrea să curăţ terenul de clasicul element de confuzie care este îndrăgostirea.

Aproape toţi confundă iubirea cu îndrăgostirea. Revistele pentru femei, telenovelele, filmele, literatura, majoritatea oamenilor, cu excepţia câtorva autori, preamăresc momentul îndrăgostirii, de parcă ar fi esenţa adevăratei iubiri. Şi, totuşi, ar fi de ajuns bunul simţ ca să înţelegem că experienţa îndrăgostirii este foarte diferită de starea permanentă a iubirii.

În civilizaţia în care trăim azi, când orice lucru are o valoare datorită cererii lui pe piaţă, când imaginea unui produs contează mai mult decât produsul în sine, când mijloacele de comunicare au devenit atât de puternice încât au creat adevărate modele de comportament, iubirea şi drumul de evoluţie personală, spiritul, au foarte puţină importanţă, sunt lipsite de valoare aproape pe tot globul pământesc, în această societate, îndrăgostirea este trăită ca iubire, întrucât ceea ce contează este imaginea unui individ şi nu maturitatea lui.

Mass-media desfăşoară o acţiune de planificare a gândurilor, a sentimentelor: oricum, toţi gândesc la fel, iubesc sau cred că iubesc la fel. Diversitatea, ceea ce se îndepărtează de model, este trăită ca element perturbator, deviant. într-o astfel de societate, în care viaţa fiecăruia este copleşită de muncă, de angajamente, în care sentimentul singurătăţii, al abandonului se extinde cu disperare, iar comunicarea între persoane a dispărut aproape complet, sexul este considerat deseori singurul act care dă impresia de comunicare, de căldură, de unire între fiinţele umane.

Omul contemporan nu mai ştie să comunice nici prin cuvinte, nici prin gesturi, iar ceea ce pentru mine este ultima, dar chiar ultima formă de a comunica, şi care poate fi folosită doar într-un context anume – actul sexual – pentru multe persoane devine prima, singura formă de comunicare.

Atracţia sexuală faţă de partener te face să crezi că ai găsit marea iubire; mai mult, este considerată o dovadă a intensităţii, a justeţei relaţiei, când, de fapt, este o dovadă a incapacităţii profunde de a comunica în alte moduri.

Astfel se confundă îndrăgostirea cu iubirea.

În continuare, voi enumera câteva caracteristici ale celor două stări, astfel încât cititorul să poată recunoaşte dacă propriile lui experienţe sunt momente de îndrăgostire sau, dimpotrivă, se află deja pe drumul iubirii.

Îndrăgostirea aparţine animalităţii omului, iubirea maturităţii lui. Pentru a te îndrăgosti nu e nevoie de curaj: e de ajuns să laşi lucrurile să meargă de la sine. Dar eu vorbesc unor persoane care vor să-şi folosească mintea şi capacitatea lor de a transcende. Ce diferenţă ar mai fi, altfel, între noi şi animale?

În îndrăgostire sexul este hotărâtor, în relaţia de iubire este o opţiune. Multe persoane cred că sunt deştepte dacă trăiesc aşa cum trăiesc, mai degrabă în starea de îndrăgostire decât în cea de iubire, dar se poartă astfel doar pentru că nu vor să recunoască sărăcia emoţiilor lor şi incapacitatea lor de a comunica în alt mod care să nu fie sexual.

În îndrăgostire realitatea este modificată, alterată, pentru a trăi relaţia; în iubire, realitatea devine parte integrantă din relaţia însăşi, o face să crească şi o întăreşte.

În starea de îndrăgostire figura celuilalt devine obsesie, fără ea viaţa se termină; în iubire celălalt este mereu prezent, se află în relaţie, întrucât împreună cu el ai construit sau construieşti un plan, un drum.

Îndrăgostirea nu este un plan. Este doar exaltarea clipei, chiar dacă durează luni sau ani de zile.

Îndrăgostirea ascunde o profundă singurătate lăuntrică, de vreme ce ne căutăm partenerul ca să ne simţim vii; în iubire interioritatea unuia, independentă, autonomă faţă de celălalt, se uneşte printr-o alegere cu cea a persoanei iubite, pentru a parcurge drumul împreună.

Îndrăgostirea este o scânteie luată drept foc; iubirea este o flacără hrănită continuu.

În îndrăgostire extazul se produce doar când eşti cu partenerul; în starea de iubire, fericirea este un fundal constant al întregii vieţi.

Îndrăgostirea ne iluzionează că evoluăm, dar, de fapt, este doar o stare de exaltare a simţurilor sau a nevrozei; iubirea este, prin definiţie, creştere personală şi, prin urmare, colectivă.

O dată ce îndrăgostirea a luat sfârşit, simţi un mare gol; un gol care poate nu face altceva decât să descopere golul care exista deja şi care acum a devenit şi mai amar. Iubirea la care mă refer eu nu are în vedere sfârşitul, pentru că nu a plecat de la un gol!

Îndrăgostirea se teme de moarte; în starea de iubire morţile sunt mai multe, dar toate sunt anulate dacă ştii să le dai sens, semnificaţie.

În îndrăgostire este negată limita; în iubire limita este căutată, recunoscută, acceptată, preamărită.

În îndrăgostire raţiunea este înlăturată; în iubire ea are un rol important.

Îndrăgostirea este, prin natura ei, exclusivă, nu e universală.

Îndrăgostirea este posesie, iubirea este dar.

Îndrăgostirea domină persoanele care o trăiesc; persoanele care se află pe drumul iubirii îşi gestionează împreună iubirea, nu sunt gestionate de ea.

Îndrăgostirea tinde spre fuziune: în general, imaginea partenerului, ochii, chipul lui… sunt reproduse în mod obsesiv. Iubirea se bazează pe alegeri continue.

Îndoielile rănesc îndrăgostirea, dar întăresc iubirea.

Îndrăgostirea este alcătuită doar din senzaţii; iubirea cuprinde, în plus, şi voinţă.

De fapt, îndrăgostirea este mai concordantă cu psihologia copilului care, în atotputernicia lui infantilă, vrea totul şi imediat; iubirea este pentru persoanele mature care nu se tem de timp, dimpotrivă, ţin cont de el.

Îndrăgostirea este superficială, se limitează la aparenţă; iubirea se hrăneşte din profunzimea celuilalt. Iubirea nu poate fi niciodată superficială.

Îndrăgostirea ţine de o logică a consumului; iubirea de logica lui a fi, de logica conştiinţei.

Îndrăgostirea e ucisă de suferinţă, iubirea înţelege suferinţa.

În îndrăgostire cei doi se anulează, în iubire cresc.

Îndrăgostirea este uşoară, dar te goleşte; iubirea e grea, dar te umple.

ÎN CÃUTAREA UNUI SUBIECT ATRÃGÃTOR

După cum am văzut, toţi pot să iubească, dar puţini o fac, deoarece se limitează la îndrăgostire. Pentru a te îndrăgosti, o ştim, nu e nevoie de nici un fel de efort, e de ajuns să te laşi purtat de ceea ce simţi, să te laşi purtat de atracţia fizică, de un anumit feeling, fără să-l analizezi în profunzime pe celălalt şi pe tine însuţi.

Obişnuim să visăm. Dar, în realitate, ne iluzionăm asupra situaţiei. De fapt, pentru a ne îndrăgosti, împrejurările exterioare sunt importante; astfel, imaginea celuilalt, felul în care merge, se poartă, se prezintă în faţa ta, aspectul lui fizic, profesia, statutul social, economic, sunt elemente hotărâtoare în îndrăgostire, în această civilizaţie, devenită tot mai egoistă şi superficială, oamenii înţeleg prin iubire fie senzaţia de beţie pe care o provoacă atracţia, fie plăcuta senzaţie de a fi doriţi, iubiţi. Pentru a ajunge la această finalitate, oamenii îşi investesc toate energiile. Şi, în general, căile sunt următoarele: a-şi cultiva frumuseţea trupului, a face sport, dacă e nevoie, la o anumită vârstă, a-şi face lifting, a elimina eventualele aspecte inestetice, a-şi modela propriul corp, propriul chip după imaginea care e mai puternică, mai plină de succes, mai la modă la momentul respectiv.

Aspectul fizic este hotărâtor pentru a declanşa îndră­gostirea. Aş spune că particularitatea care se dă chipului, corpului, devine caracteristica definitorie a unei persoane şi este un element privilegiat al comunicării între semeni şi mijloc absolut de seducţie, de atracţie.

La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, care nu trebuie niciodată să se îndepărteze de modă, dacă vrei să fii atrăgător.

Şi modurile de a apărea în public trebuie să fie cordiale, amabile şi, în caz că sunt agresive, trebuie să fie de un anumit gen de agresivitate, de exemplu, aceea care aminteşte de protagonistul unui film de succes al momentului. Conversaţia trebuie să fie interesantă. In fine, se folosesc aceleaşi modalităţi care s-ar întrebuinţa pentru a vinde nişte produse.

Persoana dorită, fascinantă, este un subiect investit cu toate calităţile pe care le-am amintit până acum. De fapt, pentru o femeie, a căuta un bărbat, şi invers, este ca şi cum s-ar duce la magazin şi ar căuta produsul cel mai bun sau cu ingredientele cele mai multe sau cu cele preferate.

Dar toate acestea nu reprezintă iubirea de care vorbesc eu. Iubirea la care mă refer eu are nevoie de existenţa unei faze de proiectare, de dorinţa de a porni împreună la drum.

O altă consideraţie care ne poate ajuta să înţelegem mai bine cum se aleg fiinţele umane, cum se „iubesc” în această societate, pleacă de la faptul că acestea se împart în categorii în funcţie de tipul de sport pe care îl practică, de tipul de local public pe care îl frecventează, de tipul de vacanţă pe care o petrec, de genul de muzică pe care o ascultă etc. în această societate, care este într-un mod disperat incapabilă să comunice şi tot mai străină de ea însăşi, momentul în care persoanele se recunosc declanşează îndrăgostirea. Deja fiinţele umane se adună în grupuri, în zone de mare extensie numerică, în care gusturile şi modul de a fi împreună, în cuplu, sunt standardizate (să nu uităm că modelele impuse de mass-media se răspândesc din ce în ce mai mult în zilele noastre în întreaga lume).

Lumea nu mai ştie ce înseamnă a iubi. Din păcate crede că a iubi înseamnă tot ce am descris până acum şi se străduieşte să trăiască după acele modele. Oamenii cred că iubirea este un lucru uşor, o distracţie, un moment plăcut al zilei, al vieţii, iar greutatea constă doar în a găsi persoana potrivită.

Dar în astfel de comportamente nu veţi găsi în nici un chip voinţa de a creşte personal şi, deci, împreună. Este o atitudine neprevăzută între cele înşiruite în acest capitol şi, totuşi, este singura, adevărata cheie pentru a ajunge la ceea ce înţeleg eu prin iubire.

Câte persoane nu au trecut prin cabinetul meu punându-mi aceeaşi întrebare: «Profesore, voi găsi oare bărbatul potrivit/ femeia potrivită?», neştiind că problema nu este de a găsi bărbatul potrivit sau femeia potrivită, ci a se întreba: «Sunt eu oare în stare să iubesc? Posed – sau am creat în mine – capacitatea de a iubi?». Dacă ar începe să răspundă la aceste ultime două întrebări, atunci bărbatul şi femeia care se caută, s-ar găsi, fiţi siguri, întrucât ei nu pornesc în căutarea unui „produs” atrăgător, ci a unei fiinţe care a început un drum, iar datoria fiecăruia este de a înţelege dacă drumul celuilalt este acelaşi cu al vostru!

Fiinţele umane muncesc, caută succesul, practică sportul, doresc bani, faimă, iar pentru a ajunge aici pornesc încă de mici la drum. Cine ştie de ce atunci când e vorba de iubire cred că aceasta se poate obţine dintr-o dată, ca printr-o minune, şi că datoria lor este doar de a o trăi! Găsesc în această profundă ignoranţă motivul principal al nereuşitei multor relaţii de cuplu, a multor căsătorii, a iubirii. Şi totuşi nimic nu se întâmplă prin magie, prin cine ştie ce vrăjitorie. Cu atât mai puţin iubirea.

Acum înţelegeţi de ce, după mine, a te opri la îndrăgostire ar însemna a schimba adevărata, marea bogăţie cu o sumă de bani împrumutată de un prieten pentru câteva zile sau luni. Apoi, din moment ce, vă asigur, în noi toţi, fără excepţie, există o capacitate potenţială de a iubi, nu văd de ce să nu începem să cultivăm, să creăm această capacitate încă de tineri.

Atunci când vedeţi două persoane care se iubesc cu adevărat, nu le invidiaţi! Nu le consideraţi norocoase! Căci au ajuns aici după un lung drum început cu mulţi ani în urmă!”

Valerio Albisetti, psihanalist 

”IUBIRE. Cum să rămânem împreună pentru întreaga viaţă”, Editura PAULINE

SURSA: AICI

2


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente.
Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa.
De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.