Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

„Inconştientul nu ştie să mintă“

„Inconştientul nu ştie să mintă“

Interviu cu psihoterapeutul Jacques Salomé, realizat de Valentin Protopopescu– Text publicat în volumul “Sufletul şi umbra. Noi texte de psihanaliză culturală”, Editura Trei, Bucureşti, 2006 –Stimate domnule Jacques Salomé, iată-vă pentru a doua oară în România, după ce anul trecut ne-aţi vizitat întîia oară ţara, prilej cu care v-aţi lansat şi două lucrări de psihologie practică, volume care s-au bucurat de un mare succes. De asemenea, aţi susţinut şi un curs intensiv de formare psihoterapeuticã în metoda pe care aţi omologat-o, metoda ESPERE. Noua d-voastră carte, intitulată sugestiv “Mami, tati, mă auziţi?”, despre ce anume tratează? Cui se adresează ea, la ce se referă?În cartea mea năzuiesc să propun ceea ce îmi place să numesc reguli de igienă relaţională. Mai întîi, o observaţie banală: în ultimii optzeci de ani am învăţat că este bine să ne spălăm pe dinţi. Înainte, aproape nimeni nu găsea că ar fi un lucru necesar. Astăzi, cam toată lumea îşi curăţă cel puţin de două ori pe zi dinţii. Visez să învăţăm să comunicăm, visez ca această învăţare să se desfăşoare ca şi cum ar fi vorba despre o materie de sine stătătoare.

Cred că neînţelegerea cu care părinţii îi tratează pe copii provine din faptul că aceştia, respectiv parintii, sînt convinşi că e suficient ca să-şi iubească micuţii pentru ca fenomenul comunicării să funcţioneze corect. Or lucrurile nu stau deloc aşa, din păcate. E nevoie de ceva mai mult decît dragostea de copii, oricît de autentică ar fi ea. De aceea, cred că este necesar ca să propunem părinţilor reguli de igienă relaţională concrete şi precise. Eu asta am făcut, oferindu-le cîteva asemenea reguli extrem de aplicate. Am încercat de fapt să le amintesc părinţilor că rolul lor este de a răspunde nevoilor nutrite de copii, şi nu dorinţelor lor subiective. De pildă, copilul poate să strige: Mamă, vreau doar cartofi prăjiţi, vreau numai Coca-Cola, numai prăjituri… dar părintele trebuie să manifeste următoarea reacţie: Da, îţi înţeleg dorinţa, dar eu sînt aici ca să răspund nevoii tale. Ştiu că trupul tău are nevoie de legume, de carne, de fructe ca să fie sănătos. De cealaltă parte, copiii dorinţei ajung să fie văduviţi de repere cît priveşte relaţia cu realitatea. Ei funcţionează exclusiv potrivit principiului imperialismului consumatorist, cerînd satisfacerea imediată a dorinţei fără să dăruiască nimic în schimb.

Dar nu ne aflăm astfel în ipostaza celui care castrează? Nu cumva părintele trebuie să facă mai mult decît să asculte nevoia copilului, respectiv să îndrepte felul de a dori al micuţului?

Nu, nu cred că este vorba despre aşa ceva. Şi iată de ce. În definitiv, Freud însuşi ne-a învăţat că există principiul realităţii. Vă invit să-l priviţi pe bebeluşul cu vîrsta între zero şi doi ani. El este categoric o fiinţă imperialistă: îi este foame, mama este la datorie, este ud, mama e lîngă el, vrea să fie luat în braţe, mama îi îndeplineşte dorinţa. Cu alte cuvinte, lumea se construieşte în jurul buricului micii făpturi, în jurul dorinţelor sale. Dimpotrivă, principiul realităţii afirm exact contrariul: mama nu este întotdeauna lîngă copil, mama şi tata spun „ai mîncat deja o tabletă de ciocolată, mai multe îţi fac rău”, „e vremea să te duci la culcare, prea multă televiziune strică, te oboseşte” etc. Eu prefer să traduc toate aceste fapte în termeni de igienă relaţională şi o fac după cum urmează: ambii părinţi interpretează în relaţia lor cu copilul două roluri. Rolul matern comportă douã faţete: cea de mămică, de făptură care dăruieşte, care protejează, care îndestulează, dar şi cea de mamă, respectiv de fiinţă care limitează, care interzice, care introduce frustrarea în universul copilului. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul tatălui: este un tătic care fluieră, care rîde, care descoperă pentru copil lumea întreagă, dar şi un tată care spune nu, acum e vremea să te duci în pătuţ, nu, e timpul să-ţi faci lecţiile, nu, pentru tine s-a sfîrşit programul la televizor etc. Prin urmare, toate aceste negaţii şi interdicţii profesate de părinţi au tocmai rolul de a-l ajuta pe micuţ să se construiască în raport de exigenţele şi coordonatele realităţii sociale şi culturale. Şi acest lucru trebuie amintit în permanenţă părinţilor. Anume, că ei sînt acolo, că ei există pentru a-l veghea pe copil în drumul său de trecere din lumea copilăriei către lumea adulţilor, astfel încît să fie în stare să înfrunte realităţile vieţii şi să se adapteze rigorilor acesteia. Cel mai frumos cadou pe care îl putem face unui copil este nu să-l iubim, nu să-l strîngem în braţe, deşi aceste gesturi sînt esenţiale, ci să-l ajutăm să se descopere ca adult, de ins pe cale de a deveni responsabil şi adaptat.

Dar ce se întîmplă atunci cînd unul sau poate amîndoi părinţii sînt purtătorii unei zestre patologice de simptome şi ticuri, de comportamente negative faţă de copil? Cum va fi acel copil? Cum va arăta viaţa lui de matur?

Ei bine, să subliniez de la început un aspect: ca şi copil, dar şi ca adult, emitem două mari tipuri de mesaje. Unele sînt pozitive, celelalte sînt negative. Din perspectiva relaţiei părintelui cu micuţul, trebuie spus că mesajele pozitive vor permite acestuia să aibă încredere în sine, să fie energic, să se confrunte cu dificultăţile ridicate de realitate. Dar sã recunoaştem totodatã că există şi părinţi patologici, părinţi cu un înalt grad de toxicitate. Unii adulţi sînt categoric „nefaşti” pentru copii…

… victime la rîndul lor ale unor părinţi bolnavi… gata să repete acelaşi comportament ca şi adulţii care i-au chinuit…

Fireşte, aşa stau lucrurile. Asemenea victime adulte ajung să-şi victimizeze proprii copii fără să aibă habar de efectul negativ şi devastator al atitudinii lor educative, care repetă un scenariu iniţial prost construit, preluat mecanic şi nereflectat pentru că este integrat reflex în inconştient. O să vă vorbesc despre propria mea experienţă, dublă, de psihoterapeut cu mii de cazuri şi de părinte, tată a cinci copii. Pînă şi eu am fost victima unui asemenea anturaj parental. Am primit o educaţie dureroasă, mama a rămas însărcinatã cu mine la 17 ani, tatăl fiind un puşti de 15 ani, care ne-a părăsit atunci cînd eu aveam 4 ani, ea rămînînd fără  partener şi eu fără tată. Deci  nu pot să spun că am avut parte de o copilărie prea confortabilă. Dar trebuie subliniat că micuţii beneficiază de numeroase resurse. Le putem transmite mesaje negative, îi putem violenta, dar ei sînt capabili să păstreze un bun potenţial de evoluţie, fireşte, cu condiţia ca acel comportament destructiv să nu devină permanenţă. Un autor francez pe nume Cyronique a inventat conceptul de rezilianţă.

Ce înseamnă rezilianţă?

Conceptul ca atare desemnează acea situaţie în care un copil, deşi este rău tratat, păstrează surprinzător în sine un nucleu de resurse pentru a supravieţui. El se comportă la fel ca o minge de ping-pong. Unele mingi se sparg, altele se deformează. Cele deformate, aruncate în joc, îşi reiau forma iniţială, fiind efectiv apte pentru un joc normal. Este un fenomen ciudat, dar vă asigur că aşa stau lucrurile. Un astfel de fenomen poate fi observat şi în cazul adulţilor. Să luăm situaţia celor care au supravieţuit lagărelor de concentrare naziste şi care au reuşit apoi să depăşească trauma iniţială, traumă care pe unii dintre ei i-a împins efectiv la sinucidere. Cei mai puternici, cu un fond sufletesc pozitiv, au izbutit să se regăsească, să se construiască din nou şi să realizeze lucruri de neimaginat înainte. Bineînţeles că acesta nu vrea să însemne că ar trebui să-i facem să sufere pe copii. E suficient doar să înţelegem că primim mesaje negative, toxice, dar şi mesaje pozitive, dinamizante, fiecare reacţionînd la acestea în funcţie de structura propriului lăuntru. Fireşte că unii pot deveni delincvenţi sau perverşi, iar alţii, dimpotrivă, oameni echilibraţi şi realizaţi. Acesta din urmă este şi cazul meu, căci am trăit o copilărie foarte dificilă, extrem de dureroasă. Am fost bolnav de la gît pînă la tălpi şi pînă la vîrsta de 4 ani am fost condamnat să stau în pat, nemişcat. Finalmente, prin voinţă şi autoeducaţie, am reuşit să merg, mai greu la început, din ce în ce mai bine apoi, iar astăzi, la senectute, mă deplasez ca oricare alt om sănătos. Poate că o să vă surprindă ce o să vă spun, dar fiinţa umană deţine resurse incredibile, din care nu foloseşte decît o parte infimă. În realitate, noi oamenii sîntem adevăraţi zei, numai că încă nu am aflat-o…

Ce relaţie există între această energie misterioasă şi inconştientul despre care vorbea Sigmund Freud? Să fie oare inconştientul, să fie sinele o parte cavernoasă, pulsională, primară şi negativă, sau dimpotrivă, ceva stimulativ, ceva pozitiv în economia funcţionării psihicului uman?

Pînă nu demult, şi vă spun asta pentru că şi eu sînt un copil al psihanalizei, am crezut că inconştientul este duşmanul meu lăuntric, că este rău, că mi se opune, că mă oprimă. În realitate, lucrurile stau exact pe dos. Inconştientul e prietenul nostru, el se află în slujba noastră, doar că trebuie trezit, doar că trebuie aflat şi adus la lumină călătorind pe căi labirintice,  depăşind şi asumînd pulsiunile şi contradicţiile ce-l caracterizează. De pildă, e perfect adevărat că sîntem stăpîniţi de dorinţe, de dorinţe numeroase şi contradictorii, dar pe care e dezirabil să mi le pot educa şi controla. Spre exemplu, acum sînt aici, la interviu, împreună cu d-voastră, dar poate că mi-aş dori sã fiu acasă, împreună cu frumoasa mea amantă blondă, cu care să fac dragoste. Aşadar, am ales acest lucru în detrimentul celuilat…

E păcat…

Ei, să nu exagerăm cu gluma! Desigur, inconştientul ar fi putut să-mi joace o festă, să mă pună să nu mă trezesc la timp pentru ca să ajung la interviu sau să greşesc strada… Vedeţi, uneori inconştientul ne aminteşte de faptul cã ne aflăm în prezenţa unor conflicte de interese, a unor conflicte ale dorinţei. Ca să vă ofer un exemplu, este perfect adevărat că accept acest loc de muncã pentru că îmi oferã o garanţie de stabilitate şi securitate, deşi poate că aş prefera un loc de muncă mai creativ, dar şi mai puţin sigur. În ceea ce mă priveşte, la vîrsta de 35 de ani am ales să părăsesc un post sigur şi confortabil, de profesor universitar, ca să mă aventurez într-o profesiune liberală, spectaculoasă, stimulatoare pentru potenţialul meu de creativitate, dar mult mai puţin protectoare din unghi de vedere financiar. Ei bine, inconştientul meu m-a ajutat să optez în concordanţă cu ceea ce îmi corespundea mai bine. Nu a fost deloc o alegere comodă, vă asigur. Iată de ce aş compara inconştientul cu legea gravităţii universale formulată de Isaac Newton…

În ce sens faceţi această apropiere? Fiţi mai explicit, vă rog!

Potrivit acelei legi fizice, toate corpurile sînt atrase către centrul pămîntului. Or noi doi, stînd în picioare şi discutînd, sfidăm această lege. Rămînem precum am fost. Aşa şi cu inconştientul, trăim laolaltă cu el de parcă nici nu am şti că există, la fel precum trăim ignorînd permanent, în toate actele vieţii noastre, legea gravităţii universale. Iată pricina pentru care gîndesc astăzi că inconştientul nu ne este duşman, ci prieten, dar un prieten dificil, care adeseori apucă pe drumuri cam încurcate ca să ne alerteze în faţa adevăratei primejdii. De exemplu, cîndva am suferit de lumbago mai ales pe vremea cînd eram obligat în fiecare duminică să-mi vizitez soacra, o femeie care nu mă simpatiza deloc. Petreceam un sfîrşit de săptămînă enorm de neplăcut. Boala era de fapt semnalul pe care mi-l formula inconştientul că acele vizite nu-mi făceau bine. Cum am încetat să o mai frecventez săptămînal pe mama-soacră, lumbago-ul meu a dispărut ca prin farmec.

Aşadar, era vorba în acea situaţie de un răspuns somatic pe care psihicul d-voastră vi-l adresa în scopul de a vă determina să luaţi o decizie salvatoare…

Sigur, boala mea fizică era un simptom corporal generat de un conflict lăuntric, de ordin sufletesc. Fireşte, nu era vorba cîtuşi de puţin de un conflict interpersonal. Contrar a ceea ce se crede de obicei, majoritatea conflictelor nu sînt exterioare, nu sînt în raport cu ceilalţi, ci sînt de ordin lăuntric, dar se exprimă, ce-i drept, prin intermediul celorlalţi. Ceilalţi devin semnele şi simptomele lăuntrului meu.

Şi atunci, care este limbajul prin care ne grăieşte inconştientul şi mai ales cum putem noi să-l înţelegem fără a ne înşela?

După cum ne-a dezvăluit Freud, visul este calea regală de acces la inconştient. Visul îl construieşti singur, îl creezi fără ajutorul nimănui, el nu vine de undeva din afară, dăruit de altcineva. De pildă, pentru că vă plictisesc acum sporovăind despre inconştient, puteţi visa că mă veţi arunca din trenul spre Paris în care călătorim împreună. În realitate nu veţi face aşa ceva, căci vă este teamă de consecinţele unui asemenea gest, dar în vis totul este posibil, iar inconştientul vă oferă posibilitatea să vă răcoriţi printr-o crimă altfel de nefăptuit. Tot aşa se întîmplă şi cu celelalte semne elaborate de inconştient: actele ratate, ticurile, uitãrile, cuvintele de spirit etc. Toate sînt semnale trimise de inconştient prin care vă puteţi înţelege mai bine lăuntrul şi mai ales conflictele interioare. El vă grăieşte indirect despre ceea ce nu puteţi recunoaşte d-voastră înşivă într-o manieră deschisă. Inconştientul nu se înşeală niciodată. De pildă, am asistat la un episod petrecut în direct la televiziune, în Franţa: moderatorul fusese atît de enervat de intervenţiile unui invitat, încît la final, în loc să-i mulţumească zicînd je veux vous remercier, a spus je veux vous emerder. Inconştientul a spus adevărul despre ceea ce credea cu adevărat jurnalistul referitor la calitatea invitatului său. Cu alte cuvinte, l-a luat gura pe dinainte.

Să înţeleg că inconştientul nu poate minţi?

Da, aşa este, inconştientul nu ştie să mintă, el nu cunoaşte nici timp, nici frontiere imposibile. Dacă vreţi, el se aseamănă cu partea nevăzută a icebergului, cea care este ascunsă sub apă, dar care ne reprezintă cu adevărat, căci ea ne permite să trăim aşa precum sîntem în realitate. Pînă la urmă, limbajul inconştientului este tocmai sistemul de boli de care suferim. Maladiile sau, după cum sună în franceză, le mal a dire, les mots a dire, răul care trebuie comunicat, vorbele pe care am să le spun. Un ultim exemplu: dacă eu vreu să fac dragoste cu partenera mea şi ea nu doreşte asta dar nu are tăria să mi-o comunice, rezultatul va fi că a doua zi ea se va îmbolnăvi de o boală vaginală, de cistită sau poate de migrenă. E un fel al inconştientului femeii de a i se adresa şi de a-i spune „fii atentă, îţi baţi joc de tine, aşa nu mai merge, învaţă să te respecţi!”.

sursa: aici

 

 

 

0


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Add a Comment