Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

În familie: iubire necondiţionată şi responsabilitate

În familie: iubire necondiţionată şi responsabilitate

Nevroza majoră din societatea occidentală este dependenţa: dependenţă de performanţă – fie ea socială, şcolară, profesională sau sexuală; dependenţă de ceea ce gîndesc sau spun alţii despre noi, de înfăţişarea fizică, de statut, de posesiunile materiale; dependenţă de a fi preţuiţi, iubiţi, acceptaţi, lăudaţi şi confirmaţi de alţii şi dependenţă de succes.

Pe cealaltă faţă a monedei dependenţei se află frica: frica de eşec, de a ne face de rîs, frica de noi provocări şi experienţe, frica de a nu fi agreaţi, acceptaţi, apreciaţi, confirmaţi şi preţuiţi de alţii, frica de pierderea statutului, de pierderea posesiunilor materiale şi pierderea prestigiului.

Cea mai răspîndită fobie este frica de a vorbi în public. Nouăzeci la sută din oameni evită să vorbească în public, pentru a se apăra de orice posibilă greşeală, eşec, critică sau pierdere a prestigiului. Oamenii vorbesc tot timpul, dar adresarea în public devine motiv de frică din cauza dependenţei de performanţă şi aprobare. Cînd circumstanţele, cum ar fi nunta unui copil, îi obligă să vorbească în public, pot deveni extrem de anxioşi şi pot recurge la perfecţionism pentru a reduce riscul eşecului.

Să ne amintim că perfecţionismul reprezintă o strategie protectoare, prin care individul se pregăteşte din cale‑afară de mult pentru o sarcină, ca să‑şi asigure reuşita şi să evite umilinţa şi ruşinea eşecului. La fel, cînd oamenii merg la un interviu pentru un post, să cunoască pe cineva sau la o întîlnire sentimentală sau încep lucrul într‑un serviciu nou, se poate să le fie groază că nu vor fi suficient de buni pentru a impresiona.

De unde apar toate aceste îndoieli şi dependenţe? Răspunsul constă în principal în tipul de iubire şi afecţiune primit la început în familie, iar mai tîrziu, la şcoală.

Iubirea este fie condiţionată, fie necondiţionată. Iubirea condiţionată, dieta standard a majorităţii familiilor, şcolilor şi a altor sisteme sociale, naşte numeroase frici, dependenţe şi mecanisme de protecţie a stimei de sine. Oamenii cu mecanisme de protecţie moderate spre puternice vor acţiona condiţionat, deşi fără voia lor, în sistemele în care trăiesc şi muncesc.

Iubirea este condiţionată atunci cînd este folosită ca armă într‑un sistem social. Spre exemplu, în familiile în care iubirea e condiţionată, ea este le oferită sau retrasă membrilor familiei în funcţie de prezenţa sau absenţa anumitor comportamente. Ai văzut că, în general, copiii cadrelor didactice par a fi expuşi unui risc mai mare decît cei ai căror părinţi au alte ocupaţii. Motivul constă în aceea că părintele profesor are de multe ori pretenţii nerezonabil de înalte de performanţă şcolară de la copiii săi. Raţionamentul pare a fi: „Cum aş putea eu, profesor, să am un copil neghiob?“ În mod paradoxal, impunînd pretenţii atît de ridicate cu privire la performanţa şcolară a copilului, părintele are şanse mai mari să obţină tocmai lucrul de care se teme cel mai mult.

Puterea distructivă a iubirii condiţionate este ilustrată de povestea vieţii multor tineri pe care i‑am întîlnit. Îmi amintesc de un tînăr care a obţinut numai note de 10 pe tot parcursul facultăţii, pînă la penultimul examen din anul patru, cînd a luat un 9. În dimineaţa de după anunţarea rezultatelor, a fost găsit înecat. Condiţia după care funcţiona acest tînăr era: „Dacă performanţa mea nu obţine 10, nu am nici o valoare.“ Un băiat de cincisprezece ani mi‑a povestit o dată că a obţinut un rezultat de 97% la un test de matematică, iar cînd şi‑a anunţat părinţii de această realizare minunată, amîndoi au reacţionat cu enervare: „Ce s‑a întîmplat cu restul de 3%?“ Am lucrat cu oameni de toate vîrstele cărora le este groază de orice posibil eşec şi care suferă de tot felul de boli psihosomatice, cum ar fi ulcer, dureri de spate, boli cardiace, migrene şi insomnie, din cauza condiţiilor care le‑au fost impuse în copilărie pentru a primi iubire.

În familii acţionează multe condiţii pentru primirea iubirii, pe lîngă performanţa şcolară. Între condiţiile tipice pentru a primi iubire, afecţiune şi confirmare se numără:

  • Fii bun;
  • Fii cuminte;
  • Fii perfect;
  • Fii deştept;
  • Reuşeşte;
  • Fii potolit;
  • Fii ca fratele tău (sora ta);
  • Fii ca mine;
  • Fii chipeş;
  • Fii frumoasă;
  • Fii sexi;
  • Fii amuzant;
  • Fii ortodox;
  • Fii romîn;
  • Fii conformist;
  • Fii recunoscător;
  • Fii săritor;
  • Fii un exemplu bun.

Persoana şi comportamentul sînt separate

Iubirea condiţionată înseamnă că purtarea devine mai importantă decît persoana şi decît relaţia dintre membrii familiei. Fiecare copil şi, de asemenea, fiecare adult are nevoie să declare cu tărie: „Eu nu sînt totuna cu comportamentul meu!“ Celor mai mulţi adulţi le vine greu să înţeleagă şi să accepte că persoana şi conduita sînt separate.

De obicei, valoarea şi meritele unei persoane sînt judecate prin prisma comportării sale. Dar existenţa începe cu mult înainte să apară comportamentele. Cînd îţi iubeşti bebeluşul, faptul că este unic, respiră, gîndeşte şi simte e cel care te face să‑l iubeşti. Nu se manifestă nici pe departe destule comportamente ca să spui că‑ţi iubeşti pruncul datorită anumitor purtări ale sale. Este vital de clarificat confuzia între persoană şi comportament.

Fie că sînt copii sau adulţi, oamenii merită întotdeauna să fie iubiţi ca persoane şi nimic, nici chiar cel mai dezgustător comportament nu poate înlătura această afecţiune pozitivă necondiţionată.

Într‑un stadiu anterior al activităţii mele profesionale, cînd eram implicat în instruirea consilierilor de la centrele de urgenţă pentru viol, unul dintre consilieri, o femeie, şi‑a exprimat ura faţă de făptaşi. Am întrebat‑o, cu blîndeţe, cu ce se deosebeşte ea de făptaşi dacă urăşte bărbatul sau femeia care a comis delicte sexuale. Cînd urăşti persoana cuiva, indiferent cine, comiţi un abuz afectiv faţă de acea persoană. Înţelegeam foarte bine şi acceptam ura consilierei faţă de delictele sexuale, dar nu faţă de persoană. Eu le explic foarte clar celor care au abuzat fizic, sexual sau afectiv copii, adolescenţi sau adulţi că detest din toată inima fapta lor şi că trebuie să‑şi asume responsabilitatea pentru abuzul făptuit. Dar totodată le comunic că iubesc şi respect persoana lor şi că ştiu că fapta pe care au comis‑o se datorează faptului că, în copilărie, persoana lor a fost vătămată de alţi adulţi care, din păcate, atît au ştiut să facă. Singura posibilitate de a‑i vindeca pe oamenii care au făcut rău altora sau lor înşile este de a‑i iubi profund şi necondiţionat.

Absolut nici un comportament nu merită ruperea unei relaţii. Oamenii rup adesea relaţii, fie ele cu copiii, cu partenerul sau partenera, cu iubitul sau iubita, cu colegii de serviciu sau vecinii, cît ai bate din palme. De pildă, cineva spune „Ai promis să suni şi n‑ai sunat, ei bine, nu mai vreau să te văd niciodată“ – şi asta, doar pentru că persoana n‑a telefonat. Ce preţ mare de plătit pentru o mică greşeală! Astfel de renunţări la relaţii ca urmare a comportamentelor dificile este mult prea des întîlnită în familii, şcoli, la locurile de muncă, la biserică – de fapt, în toate sistemele sociale.

Pentru comportamentele problematice, fie ele minore sau grave, trebuie cerut socoteală şi trebuie solicitată asumarea responsabilităţii, dar fără a ameninţa relaţia cu cei care au avut purtarea problematică.

Posibilele efecte negative ale iubirii condiţionate chiar şi în cazul copiilor foarte mici sînt ilustrate de cazul unei mame tinere şi a fetiţei ei în vîrstă de doi ani. Această mamă reacţiona la orice purtare necorespunzătoare a copilei refuzînd complet să‑i acorde atenţie şi să‑i vorbească, uneori zile întregi, săptămîni sau chiar luni. Fetiţa mi‑a fost adusă de o educatoare grijulie, care a sesizat că micuţa e îngrozită de ideea de a face cea mai mică greşeală. Frica de a greşi a copilei nu era deloc surprinzătoare, căci atunci cînd greşea, lumea ei se dărîma cu totul. Retragerea iubirii parentale este cea mai devastatoare experienţă din cîte poate avea un copil. Fetiţa aceasta învăţase să ducă perfecţionismul la extrem pentru a păstra atenţia mamei sale. Preţul pentru asta era mare – frică cronică, timiditate şi încercări nesfîrşite de a‑şi mulţumi mama şi pe alţi oameni. Mama micuţei nu‑şi dăduse seama de abuzul pe care‑l făptuia şi a fost foarte dornică să lucreze cu propriile probleme ca să‑şi schimbe relaţia cu fetiţa ei şi să reducă presiunile afective din propria fiinţă.

Comportamentul este mijlocul prin care explorezi lumea, o percepi şi înveţi despre ea; el nu adaugă nici un dram valorii tale ca persoană.

Dacă crezi că purtarea îţi reflectă valoarea, înseamnă că eşti dependent, prins în capcană şi te porţi condiţionat cu tine însuţi şi, în plus, vei proiecta toate acestea asupra altora. De exemplu, dacă eu cred că faptul de a fi psiholog clinician mă face important şi valoros, în propriii ochi şi în ochii altora, asta înseamnă că sînt extrem de vulnerabil la critică, pierderea statutului, pensionare sau pierderea activităţii.

Cercetările au arătat că un procent mare de oameni mor în interval de doi‑trei ani de la pensionare. Dacă oamenii îşi găsesc valoarea prin munca lor, sînt vulnerabili. Cînd acea sursă a valorii dispare, ei pot cădea pradă deznădejdii, care se ştie că are un efect extrem de negativ asupra sistemului imunitar.

Bucură‑te de comportamentul tău, lasă‑te provocat de el şi acumulează prin el cunoştinţe şi înţelepciune, dar nu te lăsa stăpînit de el. Nu uita nici o clipă că valoarea ta ca persoană este întotdeauna separată de ceea ce faci, spui, gîndeşti, visezi sau simţi. Purtarea ţi‑o poţi îmbunătăţi mereu, dar persoana ta, care este perfectă şi unică, niciodată.

Comparaţiile sînt acte de respingere

Un alt mod în care funcţionează iubirea condiţionată într‑un sistem familial este prin comparaţiile făcute între doi membri ai familiei sau între membrii familiei şi oameni din afara ei. Actul comparaţiei este un act de respingere, fiindcă spune că persoana aşa cum este ea acum nu este acceptabilă, dar (aici intervine condiţia) dacă ar fi precum cealaltă persoană, ar fi acceptabilă. Comparaţiile în sînul familiei şi cu alţi oameni sînt frecvent întîlnite. Ele sînt, din păcate, şi mai răspîndite în şcoli şi la locul de muncă.

Trebuie făcută o distincţie între aptitudini şi atribute: e în regulă să admiri şi să vrei să imiţi anumite aptitudini sau comportamente manifestate de alţi oameni – dar nu şi atributele lor. Iată cîteva exemple de atitudini sau comportamente pe care le poţi vedea la altcineva şi poate că ţi‑ar plăcea să ţi le dezvolţi: şofatul, grădinăritul, tîmplăria, decorarea, simţul vestimentar şi aşa mai departe. Dobîndirea acestor aptitudini nu‑ţi adaugă nicidecum un plus de valoare ca persoană; odată ce înţelegi acest lucru, poţi învăţa foarte multe din felul altcuiva de a face un lucru sau altul.

Iată şi cîteva exemple de atribute, care sînt caracteristici unice fiecărei persoane: înălţimea, culoarea părului, culoarea ochilor, forma corpului, textura pielii şi aşa mai departe. În cazul unui atribut, cînd, de pildă, un bărbat îşi doreşte să fie la fel de chipeş sau de înalt sau de suplu ca alt bărbat, se compară cu altcineva şi, prin această acţiune, se respinge pe sine. De multe ori, oamenii merg la extrem, apelînd la chirurgie ca să „remedieze“ partea inacceptabilă, dar ei se află mereu în cercul vicios al respingerii de sine. Asta e totodată o prăpastie fără fund, fiindcă după ce „remediezi“ o parte, vei vrea apoi să „corectezi“ alte părţi. De asemenea, ai putea să te simţi îngrozit de orice eventuală deteriorare a părţii „remediate“.

Iubirea necondiţionată şi responsabilitatea

Iubirea necondiţionată nu înseamnă doar acceptare, afecţiune, confirmare şi absenţa comparaţiilor, ci şi încurajarea comportamentelor care contribuie la construirea competenţelor, păstrînd totodată delimitarea între comportament şi persoană.

Spre exemplu, băiatul tău îşi face temele pentru acasă şi ţi le aduce la verificat, dar s‑a grăbit să le facă şi rezultatele sînt ilizibile şi în mare parte incorecte. Tu vrei să corectezi comportamentul iresponsabil al copilului – pripeală şi neglijenţă –, fără să ameninţi în nici un fel valoarea sa personală şi relaţia ta cu el. O reacţie absolut tipică ar fi „Totul e vraişte, fă‑le din nou“ sau „Eşti un leneş şi un neglijent şi nu ieşi să te joci pînă nu văd exerciţiile făcute ca lumea“. Ambele mesaje afectează percepţia de sine a copilului. Primul mesaj constituie o judecată şi nu‑l învaţă nimic pe copil, iar al doilea etichetează copilul, îl denigrează şi, iarăşi, nu‑l ajută să se dezvolte ca urmare a experienţei unui nivel de strădanie slab. Dacă vrei să îmbunătăţeşti nivelul de efort responsabil al copilului tău şi să‑i păstrezi intactă valoarea personală, întreabă‑l mai întîi cum îşi vede el însuşi temele făcute şi dacă crede că învăţătoarea va fi mulţumită de efortul lui. Dă‑i de înţeles că tu îl crezi capabil de un efort mai mare decît cel pe care l‑a făcut.

Părinţii tind să nu dialogheze cu copiii, ci să dea îndrumări, să poruncească, să sfătuiască, să admonesteze, să corecteze, să judece şi să eticheteze.

Părinţii nu le cer prea des copiilor să‑şi exprime punctul de vedere, dar dacă vei face acest lucru, vei constata că copilul tău ştie cînd a încercat să evite responsabilitatea ca să se poată angaja în comportamente mai plăcute, cum ar fi jocul cu prietenii şi aşa mai departe. Arată‑i că‑i înţelegi nevoia de a se juca, dar că, dacă i‑ai permite să se comporte iresponsabil şi să nu suporte nici un fel de consecinţe, ar însemna că nu‑l iubeşti. După ce şi‑a încheiat, cu ajutorul tău, sarcina şcolară, cu grijă şi efort autentice, poate să iasă la joacă, dar nu mai devreme. Ăsta poate părea un mod complicat de a corecta comportamentul unui copil, dar beneficiile sînt mari: valoarea personală a copilului rămîne intactă, relaţia ta cu el devine mai bună şi‑l vei fi ajutat să înţeleagă în ce constă responsabilitatea lui.

În general, cînd vrei să încurajezi comportamente responsabile, „bune“, este important să eviţi mesajele precum „eşti o persoană bună“ sau „eşti băiat bun“. Ele sugerează implicit că bunătatea unei persoane este corelată cu o anumită acţiune responsabilă şi depinde de existenţa acelei acţiuni. Este mai bine să lauzi acţiunea concretă care te‑a impresionat.

Spre exemplu, în loc să spui „eşti băiat bun“, e mai propice pentru valoarea personală a copilului să spui „M‑am bucurat că ai observat că sînt obosită şi m‑ai ajutat să strîng de pe masă după cină“. Fireşte, este de dorit ca fiul sau fiica ta să ştie că e tot timpul un copil bun şi valoros în ochii tăi, şi vehiculul acestui mesaj durabil, necondiţionat constă în relaţia dintre tine şi copil.

Din păcate, modurile de relaţionare din familii şi din alte sisteme sociale sînt deseori fie de‑a dreptul abuzive, fie condiţionate, rareori sînt necondiţionate.

Tony Humphreys, psiholog  – Stima de sine, cheia pentru viitorul copilului tau, Editura Elena Francisc

Recomand lectura acestei carti – o lectura obligatorie pentru toti parintii cu copii mici, prescolari, scolari si adolescenti. O lectura obligatorie  pentru cresterea si educarea sanatoasa a copiilor – familia, mediul, au un rol favorizant pentru comportamentele ingrijoratoare si tulburarile psiho-afective ale copiilor,  iar aceasta carte aduce clarificari intr-un limbaj cat se poate de accesibil si usor de inteles pentru orice parinte preocupat cu adevarat de atmosfera din familia sa.

Cartea poate fi comandata online AICI

2


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente.
Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa.
De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.