Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Frica de intimitate si frica de a fi vulnerabil

Frica de intimitate si frica de a fi vulnerabil


Invatam sa mergem, invatam sa vorbim, invatam sa scriem. Invatam o limba straina, sa cantam la un instrument muzical sau sa jucam teatru. Invatam sa fim  profesori, medici, psihologi, ingineri sau orice alte meserii/profesii. Invatam … toata viata invatam. Totul se invata. Mai putin senzualitatea, mangaierea, intimitatea, iubirea, apropierea – se pierd, pe masura ce ne maturizam. Daca in copilarie fiecare dintre noi a avut parte de toate acestea in raport cu mama sa (sau cu persoana de ingrijire), treptat, regulile si interdictiile incep sa apara si ceea ce parea natural, isi pierde din valoare, fiind trecut in plan secundar.
O educatie in ceea ce priveste intimitatea cred ca este necesara: prea multe persoane o confunda cu sexul, cand, de fapt, intimitatea are ca si componenta principala conectarea emotionala, o conectare profunda, si abia apoi aceasta se poate transfera in plan corporal. Asta daca iti doresti o relatie profunda si autentica impreuna cu partenerul tau de viata, o relatie in care tabu-urile sunt privite cu maturitate si cu dorinta de a nu le lasa sa iti influenteze viata.
In cadrul cuplului, impactul psihologic al lipsei de intimitate autentica, al lipsei impartasirii experientelor, emotiilor si al lipsei de conectare emotionala, este unul devastator: de obicei, cand acestea lipsesc, cele mai multe cupluri evita discutiile care ar trebui sa duca la imbunatatirea situatiilor delicate cu care se confrunta, preferand sa evadeze in relatii extraconjugale, de cele mai multe ori.
Cuplurile in cadrul carora partenerii sunt dornici sa invete despre intimitate si cum o pot dezvolta in mod sanatos, au sanse mari de a se dezvolta pe timp indelungat, au toate sansele de a se bucura de o legatura afectiva tot mai puternica, spre deosebire de cuplurile ai caror parteneri considera ca solutia se gaseste in relatii extraconjugale ocazionale.
Despre frica de intimitate, despre intimitate si tot ce presupune aceasta, vom discuta in timpul editiei nr.6 a taberei SENS – tabara de psihologie si dezvoltare personala pentru femei. Detaliile taberei sunt aici: http://www.minunemica.eu/proiect-dedicat-femeilor-sens-gura-diham-6-9-august-2015/  .
Te astept cu bucurie alaturi de noi si, pana atunci, te invit sa citesti parerea lui Osho despre aceasta frica de intimitate, intr-un material extras din ”Splendoarea ascunsa” – o carte care contine, in opinia mea, cele mai frumoase discursuri ale lui Osho. Poti comanda cartea pe site-ul Editurii Mix, partener educational al site-ului minunemica.eu, aici.
Tuturor oamenilor le e frică de intimitate. Că sunt sau nu conştienţi de asta, e altceva. Intimitate înseamnă să te expui în faţa unui străin. Suntem cu toţii străini – nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Suntem străini chiar şi faţă de noi înşine, fiindcă nu ştim cine suntem.
Intimitatea te aduce aproape de un străin. Trebuie să-ţi dai jos toate armurile, numai atunci e posibilă intimitatea. Şi ţi-e teamă că dacă-ţi dai jos toate armurile, toate măştile, cine ştie ce-o să facă străinul cu tine?
Toţi ascundem o mie de lucruri – nu doar de ceilalţi, ci şi de noi înşine – din cauză că am fost educaţi de o umanitate bolnavă, cu tot felul de reprimări, inhibiţii, tabuuri. Şi ne e teamă că atunci când eşti cu un străin – şi nu contează dacă ai trăit cu persoana respectivă treizeci, patruzeci de ani, tot un străin rămâne – e mai sigur să păstrezi o armură, o distanţă, fiindcă celălalt poate profita de slăbiciunea ta, de fragilitatea ta, de vulnerabilitatea ta.
Toată lumea se teme de intimitate.
Problema se complică şi mai mult deoarece toată lumea vrea intimitate. Toată lumea vrea intimitate fiindcă altminteri eşti singur în universul acesta – fără un prieten, fără un iubit sau o iubită, fără cineva în care să ai încredere, fără cineva faţă de care să-ţi poţi descoperi toate rănile. Iar rănile nu se pot vindeca decât dacă sunt descoperite. Cu cât le ascunzi mai mult, cu atât devin mai periculoase. Pot deveni canceroase.
Intimitatea reprezintă pe de o parte o nevoie esenţială, aşa că toată lumea tânjeşte după ea. Dar fiecare vrea ca celălalt să fie intim, ca celălalt să-şi dea jos armurile, să devină vulnerabil, să- şi descopere toate rănile, să-şi dea jos toate măştile şi să renunţe la personalitatea falsă, să stea gol la fel ca el. Iar pe de altă parte, toată lumea se teme de intimitate – tu nu renunţi la armurile taleatunci când eşti cu persoana cu care vrei să fii intim.
Acesta este unul dintre conflictele prezente între prieteni, între iubiţi: nimeni nu vrea să renunţe la armurile sale şi nimeni nu vrea să se arate gol şi sincer, deschis – dar amândoi au nevoie de intimitate.
Dacă nu renunţi la toate reprimările, la toate inhibiţiile – pe care ţi le-au făcut cadou religiile, culturile, societăţile, părinţii, educaţia – nu vei fi niciodată capabil să fii intim cu cineva.
Şi va trebui să ai tu iniţiativa.
Dar dacă nu ai niciun fel de reprimări, de inhibiţii, atunci nu ai nici răni. Dacă ai trăit o viaţă simplă, naturală, nu-ţi va fi frică de intimitate, ci o imensă bucurie – ca două flăcări care se apropie atât de mult una de alta încât devin aproape o singură flacără. Iar întâlnirea e extraordinar de mulţumitoare, de satisfăcătoare, de împlinitoare. Dar înainte să poţi face o încercare de a fi intim, trebuie să-ţi faci curăţenie totală în casă.
Numai un om care meditează poate permite intimităţii să apară. El nu are nimic de ascuns.
Toate lucrurile pe care se temea să nu le afle ceilalţi le-a lăsat în urmă. Acum nu mai are decât o tăcere şi o inimă iubitoare.
Trebuie să te accepţi în totalitatea ta –dacă nu poţi să te accepţi în totalitate, cum te poţi aştepta să te accepte altcineva? Şi ai fost condamnat de toţi şi ai învăţat un singur lucru: condamnarea de sine.
Ascunzi în permanenţă totul. Nu e nimic frumos de arătat celorlalţi, ştii că în tine se ascund lucruri urâte, ştii că în tine se ascund lucruri rele, ştii că în tine se ascunde animalitatea. Până ce nu-ţi vei transforma atitudinea şi nu te vei accepta ca fiind unul dintre animalele din existenţă… Cuvântul animal nu e rău. El înseamnă pur şi simplu viu; vine de la anima. Oricine e viu, e un animal.
Dar omului i s-a spus: „Tu nu eşti un animal, animalele sunt mult mai prejos de tine. Tu eşti fiinţă umană.” Ţi s-a dat o falsă superioritate. Adevărul este că existenţa nu crede în superior şi în inferior. Pentru existenţă, totul e egal – arborii, păsările, animalele, fiinţele umane. În existenţă, totul e absolut acceptat aşa cum e; nu există condamnare.
Dacă îţi accepţi sexualitatea fără nicio condiţie, dacă accepţi că omul, ca orice fiinţă din lume, e fragil… viaţa e o aţă foarte subţire, care se poate rupe în orice moment. Odată ce ai acceptat asta şi renunţi la egoul fals – că eşti Alexandru cel Mare, că eşti Muhammad Ali cel de trei ori mare – dacă înţelegi, pur şi simplu, că fiecare e frumos în simplitatea lui şi că fiecare are slăbiciuni… Acestea fac parte din natura umană, fiindcă nu eşti făcut din oţel.
Eşti plămădit dintr-un corp foarte fragil. Viaţa ta e cuprinsă între 36 de grade şi 43 de grade temperatură: doar şapte grade de temperatură, pe atât se întinde viaţa ta. Coboară sub ea şi eşti mort; treci dincolo de ea şi eşti mort. Şi la fel e în cazul a o mie delucruri din tine.
Una dintre nevoile noastre fundamentale este să ne simţim necesari. Dar nimeni nu vrea s-o accepte, să accepte că „e o nevoie a mea fundamentală să fiu necesar, să fiu iubit, să fiu acceptat.” Trăim în nişte prefăcătorii, în nişte ipocrizii atât de mari – din această cauză ne sperie intimitatea.
Tu nu eşti ceea ce pari a fi. Aparenţa ta e falsă. Poate că pari un sfânt, dar adânc înăuntrul tău eşti tot o fiinţă umană slabă, cu toate dorinţele şi cu toate dorurile.
Primul pas este să te accepţi în totalitatea ta, în ciuda tuturor tradiţiilor care au făcut din întreaga umanitate una nebună. Odată ce te-ai acceptat aşa cum eşti, frica de intimitate va dispărea. Nu ai cum să pierzi respectul, nu ai cum să-ţi pierzi măreţia, nu ai cum să-ţi pierzi egoul. Nu ai cum să-ţi pierzi pioşenia, nu ai cum să-ţi pierzi sfinţenia – ai renunţat chiar tu la toate astea. Eşti întocmai ca un copil mic, cu desăvârşire inocent. Poţi să te deschizi deoarece înăuntru nu eşti umplut cu reprimări urâte care au devenit perversiuni.
Poţi spune tot ce simţi, în mod autentic şi sincer. Iar dacă eşti gata să fii intim, îl vei încuraja şi pe celălalt să fie intim. Sinceritatea ta îl va ajuta pe celălalt să fie şi el sincer. Simplitatea ta nepretenţioasă îi va permite celuilalt să se bucure şi el de simplitate, de inocenţă, de încredere, de iubire, de sinceritate.
Conceptele tale stupide te ţin în spatele unor gratii şi ţi-e teamă că dacă devii foarte intim cu cineva, persoana respectivă îşi va da seama de asta.
Dar suntem fiinţe fragile – cele mai fragile din întreaga existenţă. Puiul de om este cel mai fragil dintre puii tuturor animalelor. Puii altor animale pot supravieţui fără mamă, fără tată, fără familie. Dar puiul de om va muri imediat. Aşadar fragilitatea asta nu e ceva de condamnat – ea e expresia cea mai înaltă a conştiinţei. Un trandafir va fi fragil; nu e făcut din piatră. Şi nu e nimic rău în asta, în faptul că eşti un trandafir şi nu o piatră.
Numai atunci când doi oameni devin intimi încetează ei să mai fie străini. Şi e o experienţă frumoasă să descoperi că nu numai tu eşti plin de slăbiciuni, ci şi celălalt… poate că toţi oamenii sunt plini de slăbiciuni.
Expresia cea mai înaltă a oricărui lucru e mai plăpândă. Rădăcinile sunt foarte puternice, dar floarea nu poate fi atât de puternică. Frumuseţea ei vine din faptul că nu e puternică. Dimineaţa îşi deschide petalele ca să întâmpine soarele, dansează ziua întreagă în vânt, în ploaie, în razele soarelui, iar până seara petalele ei au început deja să cadă. Piere. Tot ceea ce e frumos, preţios va fi foarte efemer.
Dar tu vrei ca totul să fie permanent. Iubeşti pe cineva şi-i promiţi că „te voi iubi toată viaţa”. Şi ştii cât se poate de bine că nu poţi fi sigur nici măcar de ziua de mâine – faci o promisiune falsă. Tot ce poţi spune este: „Sunt îndrăgostit de tine în momentul acesta şi-ţi voi oferi totalitatea mea. Despre momentul următor nu ştiu nimic. Cum aş putea să promit? Trebuie să mă ierţi.”
Dar îndrăgostiţii promit tot felul de lucruri pe care nu le pot împlini. Apoi îşi face apariţia frustrarea, distanţa dintre ei se face tot mai mare, apoi apar certurile, conflictul, lupta, iar o viaţă care trebuia să devină mai fericită nu devine decât o suferinţă îndelungată, prelungită.
E bine că eşti conştient de frica ta cea mai mare, că e frica de intimitate. Asta poate deveni o mare revelaţie pentru tine şi o revoluţie, dacă îţi întorci privirea către interior şi începi să lepezi toate lucrurile de care te simţi ruşinat. Şi să-ţi accepţi natura aşa cum e, nu cum ar trebui să fie. Eu nu învăţ pe nimeni vreun „ar trebui”. Toate aceste „ar trebui” îmbolnăvesc minţile oamenilor.
Oamenii ar trebui să fie învăţaţi despre frumuseţea faptului pur de a fi, despre imensa splendoare a naturii. Arborii aceştia nu au habar despre niciuna dintre cele zece porunci, păsările nu au habar despre sfintele scripturi. Numai omul a creat o problemă pentru el însuşi.
Condamnându-ţi propria natură ai ajuns să fii divizat, ai ajuns schizofrenic – şi nu doar cu oamenii obişnuiţi s-a întâmplat asta, ci şi cu oameni de calibrul lui Sigmund Freud, care au adus o contribuţie foarte mare umanităţii în ceea ce priveşte mintea. Metoda lui era psihanaliza, bazată pe ideea că ar trebui să fii ajutat să devii conştient de tot ceea ce e inconştient în tine. Iar acesta este un secret, faptul că odată ce ai adus ceva inconştient la nivelul minţii conştiente, se evaporă. Devii mai curat, mai uşor. Pe măsură ce inconştientul e din ce în ce mai despovărat, conştiinţa ta devine tot mai mare. Şi pe măsură ce teritoriul inconştientului se micşorează, cel al conştiinţei se extinde. Acesta este un adevăr colosal.
Orientul ştie lucrul acesta de mii de ani, dar în occident Sigmund Freud a fost cel care l-a făcut cunoscut, fără să ştie nimic despre orient şi despre psihologia lui; a fost contribuţia lui individuală. Dar veţi fi surprinşi: el n-a fost niciodată pregătit să fie supus şi el psihanalizei. Fondatorul psihanalizei n-a fost niciodată supus psihanalizei.
Colegii lui insistau, în repetate rânduri: „Metoda pe care ne-ai dat-o – şi am fost cu toţii supuşi psihanalizei – de ce insişti ca tu să nu fii supus ei?”
El le-a răspuns: „Lăsaţi asta.” Îi era frică să se expună. Devenise un mare geniu, iar dacă se expunea ar fi fost readus la statutul de om obişnuit. Avea şi el aceleaşi frici, aceleaşi dorinţe, aceleaşi reprimări.
El n-a vorbit niciodată despre visele lui, doar a ascultat visele altora. Iar colegii lui au fost foarte surprinşi – „Aflarea viselor tale va fi o mare contribuţie” – dar el n-a fost niciodată de acord să se întindă pe canapeaua psihanalistului şi să vorbească despre visele lui. Fiindcă visele lui erau la fel de obişnuite ca ale oricui altcuiva – de asta îi era lui frică.
Un Gautama Buddha nu s-ar fi temut să intre în meditaţie. Asta a fost contribuţia lui – un fel aparte de meditaţie. Şi nu s-ar fi temut de nicio psihanaliză, deoarece în cazul omului care meditează, încetul cu încetul toate visele sale dispar. Ziua el rămâne tăcut în minte, fără traficul obişnuit al gândurilor. Iar noaptea doarme adânc, fiindcă visele nu sunt altceva decât gânduri netrăite, dorinţe netrăite, doruri netrăite în cursul zilei. Acestea încearcă să-şi afle împlinirea, măcar în vise.
Va fi foarte greu să găseşti un bărbat care visează despre nevasta lui sau o femeie care visează despre soţul ei. Însă e ceva cât se poate de obişnuit ca ei să viseze despre nevestele vecinilor şi despre soţii vecinelor. Nevasta îi stă la dispoziţie, el nu reprimă nimic în ceea ce o priveşte pe ea. Însă nevasta vecinului e întotdeauna mai frumoasă; iarba e mai verde de cealaltă parte a gardului. Iar lucrul de care nu te poţi apropia dă naştere unei dorinţe profunde de a intra în posesia lui, de a-l poseda. Ziua nu poţi s-o faci, dar măcar în vise eşti liber. Libertatea de a visa n-a fost deocamdată luată de guverne.
Nu va mai trece mult – în curând o vor lua, fiindcă au la dispoziţie metode, deja au metode prin care să vadă când visezi şi când nu visezi. Şi e posibil ca într-o zi să se găsească un mecanism ştiinţific prin care visele tale să fie proiectate pe un ecran. Doar nişte electrozi vor trebui să-ţi fie introduşi în cap. Vei adormi buştean, vei visa fericit că faci dragoste cu nevasta vecinului şi o sală întreagă de cinematograf se va uita – iar ei crezuseră că omul ăsta e un sfânt!
Atât poţi şi tu să vezi: ori de câte ori doarme cineva, priveşte, iar dacă pleoapele sale nu arată nicio mişcare a ochilor de dedesubt, atunci persoana respectivă nu visează. Dacă visează, atunci îi vezi ochii mişcându-se.
E posibil să-ţi fie proiectat visul pe un ecran. E de asemenea posibil să fii silit să visezi anumite lucruri. Dar cel puţin până acum nicio constituţie nici măcar nu vorbeşte despre asta, că „oamenii sunt liberi să viseze, e dreptul lor prin naştere”.
Un Gautama Buddha nu visează. Meditaţia e o cale prin care să treci dincolo de minte. El trăieşte în tăcere deplină douăzeci şi patru de ore – nicio undă pe lacul conştiinţei sale, niciun gând, niciun vis.
Dar Sigmund Freud se teme deoarece ştie ce vise are.
Relaxează-te şi elimină scindarea aceasta pe care a creat-o în tine societatea. Spune numai ceea ce gândeşti. Poartă-te spontan, fără să-ţi baţi capul cu urmările pe care le-ar putea avea purtarea ta. Avem la dispoziţie o viaţă scurtă şi n-ar trebui s-o compromitem gândindu-ne la urmările de aici şi din viaţa de dincolo.
Ar trebui să trăim total, intens, cu bucurie şi la fel ca o carte deschisă, la dispoziţia oricui vrea s-o citească. Bineînţeles că numele tău nu va ajunge în cărţile de istorie. Dar ce rost are să-ţi ajungă numele în cărţile de istorie?
Trăieşte, nu te gândi să-şi amintească alţii de tine. Vei fi mort atunci.
Milioane de oameni au trăit pe pământ, iar noi nu ştim nici măcar cum îi cheamă.
Acceptă faptul acesta simplu: că eşti aici pentru câteva zile numai, iar după aceea vei pleca. Aceste câteva zile nu trebuiesc irosite în ipocrizie, în frică. Aceste zile trebuiesc trăite cu bucurie.
Nu ştie nimeni nimic despre viitor. Raiul şi iadul şi Dumnezeul tău sunt cel mai probabil nişte ipoteze, nedovedite. Singurul lucru care se află în mâinile tale e viaţa ta – fă-o cât poţi tu mai bogată.
Prin intimitate, prin iubire, prin faptul că te deschizi faţă de mulţi oameni, devii mai bogat. Iar dacă poţi trăi în iubire profundă, în prietenie profundă, în intimitate profundă cu mulţi oameni, atunci ai trăit cum trebuie şi indiferent unde te afli… ai învăţat arta; vei trăi în fericire oriunde.
Îmi aduc aminte de un filozof englez, Edmund Burke. Era prieten bun cu arhiepiscopul Angliei. Ori de câte ori Edmund Burke ţinea o cuvântare la universitate, arhiepiscopul venea şi-l asculta. Merita să-l asculţi; fiecare afirmaţie a sa venea cu totalitatea lui, cu o mare autoritate.
Dar el nu s-a dus niciodată să-l asculte pe arhiepiscop duminica la biserică. Acesta i-a zis: „Măcar o dată ar trebui să vii. Eu vin mereu să te ascult pe tine.”
Edmund Burke i-a spus: „Tu vii să mă asculţi din cauză că tot ce ştii tu nu vine din cunoaşterea ta, ci e totul împrumutat, iar tu nu eşti sigur pe ce ştii. Ce spun eu vine din experienţa mea şi aduc toate dovezile şi argumentele în sprijinul a ceea ce spun. Pot să-mi pun în joc viaţa pentru afirmaţiile mele. Tu nu eşti decât un papagal. Dar pentru că mi-ai cerut-o, am să vin duminica viitoare.”
Arhiepiscopul a pregătit o predică foarte frumoasă cu gândul că Edmund Burke o să fie de faţă, aşa că predica trebuia să fie cât mai măreaţă cu putinţă. Însă a fost surprins. Edmund Burke stătea în rândul din faţă, dar pe faţa lui nu se putea citi nicio emoţie. Nu avea cum să-şi dea seama dacă îi place, dacă nu-i place, dacă e de acord sau dacă nu e de acord cu ce aude. Arhiepiscopul era foarte nedumerit.
La sfârşitul predicii, Edmund Burke s-a ridicat şi a zis: „Am o întrebare, una foarte simplă. În formă condensată, predica ta a spus că oamenii care duc o viaţă virtuoasă judecând după ideologia ta creştină şi cred în Iisus Christos se vor duce în rai după viaţa aceasta. Cei care nu cred în Iisus Christos şi duc o viaţă de păcate vor cădea în iadul veşnic după viaţa aceasta. Întrebarea mea e,”, a continuat el, „dacă un om e virtuos, dar nu crede în Iisus Christos, ce se va întâmpla? E un om bun. Viaţa lui e vrednică de laudă, dar el nu crede în Iisus Christos, atunci unde se va duce? Sau un om care crede în Iisus Christos, dar e un mare păcătos, el unde se va duce? Ai uitat să menţionezi două aspecte foarte importante; predica ta a fost doar pe jumătate. Iar eu am aşteptat să văd dacă o să-ţi dai seama sau nu de posibilităţile acestea două.”
Arhiepiscopul s-a gândit o clipă; întrebarea era de-a dreptul primejdioasă. Dacă spunea că oamenii buni se duc în rai indiferent dacă cred sau nu în Iisus Christos, atunci Iisus Christos şi credinţa în el deveneau de prisos, ceva neesenţial. Iar dacă spunea că cei care cred în Iisus Christos, chiar dacă sunt păcătoşi, se vor duce în rai, atunci păcatul e aprobat de biserica însăşi.
Era într-o situaţie aparent fără ieşire. Atunci a zis: „Întrebarea ta cere un timp de gândire. Dă-mi un răgaz de şapte zile. Duminica viitoare îţi voi răspunde.”
Şapte zile a căutat prin toate scripturile, a încercat în toate felurile, dar… întrebarea era simplă… iar el era pradă unei dileme. În acele şapte zile n-a putut să doarmă, deoarece cum avea el să dea ochii cu Edmund Burke şi cu congregaţia lui? Şi indiferent ce-ar fi zis, n-ar fi fost bine: fie ar fi fost împotriva lui Iisus Christos, fie împotriva unei vieţi virtuoase. A regretat că s-a apucat să-l invite pe tipul ăla la biserică!
S-a dus dimineaţa devreme la biserică, înainte de venirea congregaţiei. Încă nu avea niciun răspuns. S-a gândit el: „Dis de dimineaţă, când nu e nimeni în biserică, am să mă rog chiar lui Christos să-mi arate lumina, să-mi dea răspunsul. Fiindcă nu numai prestigiul meu e în joc, ci şi prestigiul lui.”
Şapte zile în care nu dormise, îşi muncise mintea întruna… Stând în genunchi şi cu fruntea la pământ în faţa statuii lui Iisus, a adormit şi a avut un vis. Şi, cum de şapte zile în mintea lui nu fusese decât un singur lucru, visul a fost, fireşte, legat de acel lucru.
Se făcea că stătea într-un tren şi a întrebat pe cineva: „Unde mergem?” „Trenul acesta merge în rai”, i s-a răspuns. S-a destins complet şi a zis: „E cum nu se poate mai bine. Poate că Iisus Christos a făcut asta, ca să pot să văd cu ochii mei cine merge în paradis şi cine nu.”
Când a ajuns la staţia din paradis, nu i-a venit să creadă – arăta atât de prăpădită. A intrat în paradis. Oamenii pe care îi întâlnea erau aproape nişte cadavre ambulante. A recunoscut câţiva sfinţi şi le-a zis: „Am şi eu o întrebare: unde e Gautama Buddha? Pentru că el n-a crezut niciodată în Iisus Christos sau în Dumnezeu, dar a fost unul dintre oamenii cei mai morali la care te-ai putea gândi.”
Sfântul i-a răspuns: „Nu e aici.”
„Socrate? Nici el n-a crezut în Dumnezeu, dar a fost un om de o mare moralitate.”
„Nici el nu e aici.”
Şi apoi a întrebat: „De ce arată tot paradisul ăsta ca o ruină? Iar sfinţii arată ca nişte morţi; nu văd nicio bucurie nicăieri. Eu credeam că aici îngerii cântă la harpă. Nu văd niciun înger, nicio harpă, niciun cântec, niciun dans – numai nişte sfinţi posaci şi fără viaţă în ei stau sub pomi.”
Şi oricui îi adresa vreo întrebare, răspunsul era: „Nu ne deranja. Suntem obosiţi.”
În momentul acela i-a venit în minte ideea că poate exista şi un tren spre iad. A dat fuga înapoi la gară, iar trenul stătea pe peron, gata de plecare spre iad. A urcat în tren, iar pe măsură ce iadul se apropia, nedumerirea lui a crescut. Adierea vântului aducea mireasmă de flori. Totul era înverzit peste tot. Gara era atât de frumoasă – nu-şi închipuise vreodată că o gară poate fi atât de frumoasă. Iar oamenii arătau atât de fericiţi, atât de bucuroşi. Şi-a zis: „Dumnezeule, e ceva anapoda sau ce-i asta?”
A întrebat pe cineva: „Ăsta chiar e iadul?” „Era”, i s-a răspuns. „Înainte să vină Gautama Buddha, Socrate, Epicur, Mahavira, Lao Tzu, oameni ca aceştia, aici era iadul. Dar acum au transformat locul în întregime.”
A intrat în iad şi nu i-a venit să creadă; era tot o bucurie! În aer plutea beatitudinea. Şi se dansa şi se cânta, iar el a întrebat pe cineva: „Unde e Gautama Buddha?”
Ceilalţi i-au răspuns: „Îl vezi în grădină, udă trandafirii.” „Iar Socrate unde e?”
I-au răspuns: „Socrate lucrează pe câmp.”
„Unde e Epicur?”
Ceilalţi i-au zis: „Tocmai a trecut pe lângă tine. Bărbatul acela care dansa şi cânta la chitară era Epicur.”
Chiar în acel moment, din cauză că şocul era prea mare, s-a trezit. Şi-a zis: „Doamne, ce mai vis!”
Iar oamenii începuseră să sosească – Edmund Burke stătea deja în rândul din faţă, aşteptând răspunsul.
Bietul arhiepiscop a spus: „N-am reuşit să găsesc răspunsul. Dar am avut un vis pe care am să ţi-l povestesc şi vei putea să deduci răspunsul din el.”
I-a povestit visul. Edmund Burke i-a spus: „Şi tu poţi să deduci! Concluzia e clară: oriunde se află oameni buni, acolo e paradisul. Nu se pune problema că oamenii buni se duc în paradis, ci oriunde se află oameni buni, locul acela devine paradisul. Şi oriunde se află proşti şi idioţi – care pot să creadă în Dumnezeu şi în Iisus Christos şi în Sfânta Biblie, asta n-are nicio importanţă – până şi paradisul ajunge o paragină. Devine un iad.”
Mi-a plăcut foarte mult întâmplarea aceasta deoarece şi eu am aceeaşi abordare. Dacă eşti simplu, iubitor, deschis, intim, creezi în jurul tău un paradis. Dacă eşti închis, mereu în defensivă, mereu cu teama că cineva ar ajunge să-ţi cunoască gândurile, visele, perversiunile – trăieşti în iad.
Iadul e în tine şi la fel e paradisul. Ele nu sunt locuri geografice. Ele sunt spaţiile tale spirituale. Fă curăţenie în tine. Iar meditaţia nu e altceva decât o curăţare a tuturor gunoaielor care s-au adunat în mintea ta. Când mintea e tăcută, iar inima cântă… iată, ascultă păsările acestea… vei fi pregătit, fără nicio frică, ci cu o mare bucurie, să fii intim. Iar fără intimitate eşti singur aici printre străini. Cu intimitate eşti înconjurat de prieteni, de oameni care te iubesc. Intimitatea e o mare experienţă. N-ar trebui să-ţi rămână necunoscută.
Dar ca să nu-ţi fie frică de intimitate, trebuie să fii pe deplin curăţat de tot gunoiul pe care l-au vărsat în tine religiile, de tot acel rahat pe care l-ai tot primit, de secole, de la ele. Termină definitiv cu el şi trăieşte o viaţă de pace, de linişte, de bucurie, de cântec şi de dans. Şi vei transforma… oriunde te vei afla, locul acela va deveni paradisul. 
OSHO – ”SPLENDOAREA ASCUNSA”, EDITURA MIX


1


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Discussion

  1. Laura  March 30, 2015

    Un articol exceptional, multumesc pentru ca mi-ati reamintit cat este de important sa ma intorc la mine

    (reply)

Add a Comment