Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Dreptul la Copilarie Sanatoasa

Dreptul la Copilarie Sanatoasa
Ca adulti, ne surprindem uneori gandindu-ne la propria copilarie – uneori parca am vrea sa ne intoarcem la acele vremuri si simtim cat de mult ne este dor de vacantele petrecute la tara. Sau la mare, pentru prima data in viata. Ne gandim la inocenta, la libertatea de a spune ceea ce gandeam, pana sa intervina rusinea, frica si teama de a fi respinsi si astfel sa ne conformam asteptarilor si pretentiilor celor din jur.
Ne vom gandi la generatiile actuale de copii – la cei pe care ii cunoastem, cu siguranta ne vom gandi. Ce le oferim? Ce le ofera aceasta lume a adultilor? O lume a unor adulti care nu s-au gandit prea mult daca si cat sunt de pregatiti pentru meseria aceasta unica, de parinte.
Parinti cu propriile rani si traume nerezolvate, pe care le transfera copiilor.
Parinti care isi fac diplome din propriii copii.
Parinti pentru care singurul rost al copilului este sa ii multumeasca, sa ii asculte, sa se lase dresat, sa ia note mari, sa stie pe de rost tone de informatie din care  ii vor folosi in viata eventual mici procente.
Parintii vor un copil (sau mai multi) care sa ia note mari, eventual sa stie pe de rost Encyclopedia Britannica si sa aibe si o viata emotionala sanatoasa. Cunoastem, cei mai multi dintre  noi, cate pedepse – inclusiv corporale – li se aplica acelor copii si adolescenti care nu intrunesc asteptarile parintilor. Justificarea parintilor? Notele trebuie sa fie mari, pentru ca notele conteaza la examenul de capacitate, de exemplu, sau la bacalaureat. Chiar si scolarii mici incaseaza suficiente pedepse dure pentru calificativele mai putin multumitoare unui portofoliu cu care sa se laude parintii.
De asemenea, ”cand va fi mare”, copilul ”trebuie” sa aibe meseria pe care o doreste parintele si, bineinteles, sa se marite/insoare si sa faca o ”partida buna”.
In afara de atat de ravnitul loc de munca ”sigur”, in viitor, la ce ii va folosi toata informatia inmagazinata? Ii va folosi la construirea unor relatii sanatoase? Nu cred. Sau la construirea unei familii sanatoase emotional? Nici asta nu cred.
Cum sa avem copii sanatosi emotional, atata vreme cat adultii din jurul lor, cei care ar trebui sa le fie modele, sunt atat de marcati de propriul trecut pe care inca nu l-au acceptat si vindecat?
Inteligenta cognitiva nu are nicio legatura cu inteligenta emotionala care, daca inregistreaza ramaneri in urma, va fi foarte greu de recuperat. Sigur ca inteligenta cognitiva este importanta in  viata, insa nu va asigura fericirea nimanui, daca nu este sustinuta in mod concret de inteligenta emotionala. Din contra, din experientele personale si de cabinet, persoanele dotate cu un IQ peste medie, au nivel foarte mare de nefericire si o suferinta de care nu stiu cum sa ”scape”.
Generatiile actuale de copii si de adolescenti sunt foarte speciale, sunt foarte inteligente emotional insa aceasta inteligenta emotionala le este reprimata, din nefericire acesti copii/adolescenti fiind fortati sa gaseasca alte cai prin care sa isi exprime potentialul, creativitatea, o buna parte dintre acestia fiind de pe acum clienti si viitori clienti adulti ai psihologilor; generatiile acestea au o energie cu totul aparte, nu pot fi manipulate de parinti, si totusi … parintii apeleaza, in mod repetat, la mecanisme de intimidare, amenintari, pedepse fara rost, ori cad in cealalta extrema: a iubirii ”neconditionate”, a menajarii in exces, a sacrificiului atunci cand nu este cazul.
Parintii repeta, de cele mai multe ori, aceleasi tipare ale propriilor lor parinti. Acesti parinti care jurasera ca nu vor fi asa cum a fost mama lor, asa cum a fost tatal lor. Ce s-a intamplat? Este o uimire cum a fi parinte variaza, din timpul sarcinii, de la sentimentul de iubire, de la asteptarea momentului nasterii … la ura pe care ajung sa o traiasca mame si fiice, mame si fii, tati si fiice, tati si fii. O uimire uriasa … de la dorinta de a avea un copil, la ura fata de copilul pe care il ai si pe care, teoretic, l-ai dorit.
Niciodata nu stim la ce spunem DA, la ce spunem NU – nu-i asa? Exista parinti care nu si-au dorit copilul, si totusi il au. Exista parinti care si-au dorit copilul, il au, si nu-l iubesc. Prima nevoie a unui copil este aceea de a fi dorit si iubit. Cati dintre copii sunt in acelasi timp copii doriti si copii iubiti?
Studiile arata ca adultii care au dezvoltat diverse patologii sunt exact acei copii nedoriti si neiubiti de parinti, acei fosti copii abuzati emotional, de multe ori chiar fizic.
Nu o singura data am auzit, in timpul consultatiilor sau in timpul cursurilor pentru parinti – privind cu uimire si cu durere in acelasi timp – adolescenti spunandu-le parintilor, fara retineri, cat sunt de ”ingrati si ipocriti”.  Atata vreme cat ii ceri copilului tau sa faca ceea ce tu nu faci si nu respecti, are tot dreptul sa gandeasca asa despre tine. Mai trist este ca invata sa devina si el ipocrit. Si veti fi o oglinda unul pentru celalalt.
Cata vreme ii ceri sa faca ordine in dulap sau in biblioteca dar tu nu faci ordine in dulapul tau sau in biblioteca ta, cata vreme ai tigara aprinsa in fata lui dar ii tii prelegeri despre cat de nociv este fumatul, va invata sa fie la randul sau un (alt) adult ipocrit. Pentru ca asta se invata de la exemplele pe care le vede.
Copilul tau are nevoie de parinti care stiu sa traiasca in acord cu ceea ce fac si cu ceea ce spun, mai ales cu ceea ce simt.
Cum ar fi daca ai fi primul care ti-ai respecta propriile reguli si principii in familie si abia apoi sa pretinzi si altora, indiferent cine sunt acestia, sa le respecte?
Sunt adolescenti pe care nici scoala, nici societatea, nici familia nu ii mai pot ”duce de nas”. Si atunci de ce parintii vor un copil perfect?
Copilul perfect. Fiecare parinte vrea un copil perfect. Din pacate, acest copil perfect este doar fantasmat, el nu exista si nu va exista. Fiecare parinte vrea un copil perfect, acel copil care nu a fost el/ea pentru parintii sai. Acel copil idealizat de parintii sai se proiecteaza acum pe propriul copil, de la care are asteptari si pretentii care nu legatura cu copilul.
”Zilele trecute am descoperit o declaratie: un perfectionist este o persoană care îndura multe dureri si ofera si mai multe dureri celor din jur. Si rezultatul este o lume mizerabilă. Toti oamenii încearcă să fie perfecti. Si în momentul in care cineva incepe sa incerce să fie perfect, el incepe să se astepte ca altcineva sa fie perfect. El incepe sa condamne lumea, sa umileasca oamenii.” Osho
Perfectiunea inseamna lipsa de viata. Si atunci inseamna ca deja am incheiat socotelile pe Pamant. Cand suntem perfecti nu mai suparam pe nimeni, nu se mai supara nimeni ca nu invatam, ca vorbim prea tare, ca vorbim prea incet, ca radem prea zgomotos, ca suntem timizi, ca suntem veseli, ca suntem agitati, ca suntem obraznici, ca suntem neatenti, ca suntem irascibili, etc. Suntem in nemiscare, suntem fara viata, am ajuns sa fim perfecti. O astfel de perfectiune cautam????
Sunt foarte multi parinti de copii si de adolescenti cu care intru in contact, in timpul consultatiilor. Dintre acestia, o parte sunt parinti care sunt dispusi sa se responsabilizeze pentru ranile si traumele pe care le-au provocat si poate vor continua sa le provoace copiilor lor. O alta parte sunt parinti care nu pot sa inteleaga, deocamdata, ca tot ceea ce ii deranjeaza la copiii lor, reprezinta simptome de familie – cu atat mai mult cu cat este vorba despre afectari ale vietii emotionale si ale psihicului copiilor lor si care se reflecta in comportament.
Comportament pe care cu mare usurinta parintii il eticheteaza drept ”obraznicie”, ”tupeu”, ”neobrazare” etc. Incerc sa inteleg fiecare parinte, dincolo de pragul cabinetului, pentru ca in spatelele rolului de parinte, sta tot un fost copil ranit, reprimat, un fost adolescent pe care s-a proiectat un ideal, un actual adult care nu stie sa isi gestioneze furia, ingrijorarea, agitatia, mania.
Si atunci ii arata copilului sau ca el este mai puternic daca ridica vocea. Sau mana, de foarte multe ori pumnii. Adolescentilor li se spune cu lejeritate ”eu te-am facut, eu te omor” – cum se ajunge aici? Ma intreb … probabil nu vom afla niciodata un raspuns pe care sa il si putem accepta.
Osho, maestrul spiritual atat de iubit si atat de blamat in acelasi timp, atat de controversat, spunea ca ”intr-o lume plina de iubire, terapia nu ar fi necesara deloc!” Atat adevar, dureros ce-i drept, intr-o singura si scurta afirmatie!
Fosti copii, actuali adulti deveniti parinti care nu stiu sa isi gestioneze viata emotionala. Stiu foarte bine, insa, sa isi gestioneze viata profesionala sau relatiile cu prietenii. Fug insa, cat pot de tare, de gestionarea cu drag a relatiei cu copiii lor sau cu partenerii de viata.
Mergand pe firul generatiilor, in urma, gasim o vina si o responsabilitate de tip transgenerational, devenita o vina de tip social, fiecare avand o parte din aceasta si nedorind sa se responsabilizeze pentru farama sa de vina si sa isi corecteze greselile.
In consultatiile mele, nevrozele adultilor cu care lucrez – in special femei cu atacuri de panica, anxietate, diverse tipuri de fobii, tulburari obsesiv-compulsive – au, de cele mai multe ori, ca si cauze care au provocat rani extrem de adanci, traumele timpurii ale micii copilarii, traume produse de catre unul dintre parinti, in unele situatii de catre ambii parinti. Traume si rani emotionale peste care s-au asezat, in timp, alte rani si alte traume.
Nevroza reprezinta un set de tulburari de care persoana afectata este constienta, le resimte la modul dureros, aceasta fiind, de fapt, modalitatea in care se apara impotriva agresivitatii, fricii si a urii pe care le resimte.
Nevrozele se exprima clinic printr-o simptomatologie cu debut insidios si intensitate redusa, insa recunoscuta si resimtita neplacut de catre persoana afectata, provocandu-i dificultati de adaptare: anxietate, iritabilitate, tulburari ale principalelor functii fiziologice (somn, apetit, sexualitate).
Anxietatea este doar una dintre manifestarile clinice ale nevrozei. Si este firesc sa apara de la varste foarte tinere, atata vreme cat persoana a crescut intr-un mediu in care a dezvoltat sentimente puternice de frica, de rusine, de a fi asa cum este.
Acest conflict interior, un compromis intre dorinta si aparare, va fi resimtit pe tot parcursul vietii, ducand la splitarea personalitatii, la jocul patologic dintre curajul de a fi intreg si de a fi autentic, sau a fi asa cum vor parintii, profesorii, societatea.
Aceste persoane vor face tot posibilul ca, la iesirea din adolescenta – uneori poate chiar mai devreme, sa fuga de acasa, sa intre intr-o relatie de cuplu sau chiar intr-o casatorie doar pentru a scapa de parinti, dar, de fapt, sa intre intr-o altfel de inchisoare in interioriul careia se vor repeta, de cele mai multe ori, aceleasi scenarii de care a fugit. Cu foarte mici variatii,  vor inlocui mama/tatal absent, tatal distant, tatal violent, tatal agresiv, cu un partener de viata cu trasaturi similare.
In mod firesc,  in viata, in functie de situatiile prin care vom trece, tinand cont de trecutul fiecaruia, potrivit teoriei atasamentului:
cand suntem in situatii de confruntare cu pericolul, tindem sa cautam siguranta,
– cand suntem in situatii de confruntare cu stresul, tindem sa cautam confortul,
– cand suntem in situatii de confruntare cu izolarea, tindem sa cautam apropierea,
– cand trebuie sa confruntam haosul, vom cauta predictibilitatea.
Persoane care acum sunt adulte, ajunse la maturitate, sunt afectate si profund marcate de copilaria petrecuta alaturi mame agresive sau supuse, tati alcoolici, mame indiferente, mame lipsite de curaj in a lua decizii sanatoase, tati absenti psihic sau tati violenti, mame dependente care au generat co-dependenta copiilor lor, mame abuzate fizic si emotional care au continuat sa isi creasca copiii in astfel de conditii. Mame (sau tati, mai rar), care justifica, in timp, ca au ramas in astfel de familii ”pentru copii”. Nu, au ramas pentru ca le era frica. Frica de a ramane cu un copil sau mai multi fara alt sprijin material, poate fara locuinta, frica de a fi stigmatizate de catre societate pentru ca au divortat.
Traim, din pacate, inca, intr-o societate primitiva modernizata numai la suprafata. Dincolo de aceasta suprafata, sunt aceleasi tipare nesanatoase care sunt duse mai departe, pe post de trofeu. Suferinta a ajuns la rang de trofeu, iar foarte multe femei se mandresc cu asta.
Daca esti parinte tanar si daca iti iubesti cu adevarat copilul, nu iti supune copilul unor astfel de situatii. Parintii nostri au gasit scuza de a fi trait intr-o perioada in care valorile erau altele, accesul la informatie era restrictionat si normele sociale trebuiau respectate.
Parintii de acum, din pacate … gasesc scuze similare, desi accesul la informatie este liber si nu de putine ori chiar gratuit. Parintii de acum au credite bancare carora le acorda mai multa importanta decat celor emotionale – ale lor si ale copiilor lor. Parintii de acum bifeaza pe facebook toate citatele posibile despre dezvoltare personala, evolutie si cresterea copiilor, insa prea putini aplica in viata lor ceea ce citesc la o cafea. Si atunci, la ce bun atata timp pierdut pe facebook, pentru like-uri?
In urma cu putin timp, am gasit urmatorul comentariu pe pagina mea de facebook: ”Traim intr-o lume destul de dificila, nu mai avem timp pentru intrebari pentru ca ne-ar trebui foarte mult timp sa raspundem”. Chiar asa sa fie?
Oare nu tocmai faptul ca inhibam si reprimam intrebarile esentiale referitoare la propria viata ne face sa spunem mecanic ”da” atunci cand de fapt ar trebui sa mai reflectam si sa spunem ”nu”? Oare nu de asta traim vieti fara rost, mediocre, suficiente, care nu au stralucire, satisfactii si implinire personala? Oare nu tocmai pentru ca nu suntem invatati sa gasim raspunsurile potrivite noua si luam raspunsuri prefabricate, de-a gata?
Este trist, dar lumea in care traim are la baza doar prejudecatile generatiilor anterioare. Este trist, mai ales pentru generatiile actuale de copii, ai caror parinti nu au timp pentru viata emotionala si nici pentru intrebari sanatoase cu raspunsuri sanatoase.
Copilul tau nu este nici investitia ta pe care trebuie sa o recuperezi in timp, nu este nici diploma ta, nici salvatorul casniciei tale si nici motivul pentru care ramai intr-o casnicie in care nu te mai regasesti demult, o casnicie in care ai acumulat frustrari din cauza carora te razbuni pe copil. De ce sa il faci sa sufere inutil, doar pentru ca tu nu ai curaj sa iti asumi viata ta? De ce sa il supui nenumaratelor abuzuri emotionale sau fizice, oricat de nesemnficative ti-ar parea? Abuzurile emotionale atrag, cu usurinta, si alte forme de abuz. Exista statistici ingrijoratoare pentru astfel de situatii.
Am intrebat un baietel de 8 ani, adus la consultatii in cabinet, de ce crede el ca a fost adus de mama la psiholog. Raspunsul sau, foarte sincer, adevarat si clar a fost si foarte prompt:  ”Pai Mona, tu nu ti-ai dat seama ca mama are o problema?” Sigur ca imi dadusem seama, dar asta doar eu stiam. Copiii ”scaneaza”, percep foarte, foarte bine ce fel de parinti au si ce fel de probleme au parintii. Cat credem ca mai pot fi pacaliti? Si, mai ales, cu ce pret?
De cele mai multe ori, nu copiii sunt pacientii REALI, ci … unul dintre parinti.
Un copil nu se dreseaza, se educa. Iar educarea la care ma refer nu are nicio legatura cu banala si inutila inregistrare a unor informatii pe care sa le redea ca o banda de magnetofon – pe care orice copil o poate face, mai mult sau mai putin sustinut de mediu, ci se refera la educarea constiintei de sine si a spiritului viu,  a spiritului liber care stie sa fie responsabil si care este stabil emotional. Daca scoala nu se ocupa de aceasta educare, ocupa-te tu – esti parintele copilului tau, nu doar din punct de vedere biologic si social.
Un copil are dreptul la Copilarie in fiecare zi, nu doar de 1 Iunie. Si nu la orice fel de copilarie, ci dreptul la o Copilarie Sanatoasa.
Mona Georgescu, 
Consilier NLP integrativ pentru femei, psiholog clinician
banner cabinet
 
 
1


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

Add a Comment