Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Depresia: furia indreptata spre interior

Depresia: furia indreptata spre interior

Una dintre afectiunile psihice care atinge din ce in ce mai multe persoane este depresia – o tulburare psihica ce este, de cele mai multe ori, ignorata sau tratata superficial, ducand la complicatii ale vietii in plan personal, de familie, social si profesional.

De cele mai multe ori, cei din jur isi ofera in mod gresit sustinerea, oferind sfaturi de genul ”trebuie sa depasesti acest moment”, ”iesi mai des cu prietenii”, ”revino-ti, viata e frumoasa” etc. Astfel de sfaturi sunt, insa, inutile, si niciunul nu va fi potrivit pentru persoana afectata de depresie, pentru ca suferinta nu trebuie evitata, ea trebuie traita, cu atat mai mult cu cat depresia nu este deloc intamplatoare si are mesajul sau, la fel ca orice alta tulburare psihica sau ca orice boala organica. Din depresie nu se iese cat ai pocni din degete si nici cat ai clipi din ochi – o asemenea prabusire in interior nu se poate vindeca peste noapte, nu poate fi trecuta cu vederea, pentru vindecare are nevoie de timp si de sustinere de specialitate, de cele mai multe ori.

CATEGORII DE PERSOANE AFECTATE DE DEPRESIE

Depresia – aceasta furie indreptata spre interior, este un fenomen ingrijorator atat in randul tinerilor, cat si in randul adultilor – cu precadere femei, iar auto-diagnosticarea urmata de auto-tratament este primul dintre pasii gresiti pe care multe persoane se grabesc sa ii faca in incercarea de a se vindeca singure de aceasta tulburare. Motivele pentru care o persoana poate fi afectata de depresie sunt foarte multe si foarte variate, experientele de viata isi pun amprenta, marcand suflete si … vieti.

CAND ESTE VORBA DESPRE DEPRESIE

Pentru ca diagnosticul de tulburare depresiva majora sa poata fi pus, este nevoie ca cinci – sau mai multe – dintre urmatoarele simptome sa fie prezente in cursul aceleiasi perioade de doua saptamani, reprezentand o schimbare fata de functionarea anterioara; cel putin unul dintre simptome este: dispozitia depresiva sau pierderea interesului si placerii. Conform Manualului de psihiatrie clinica (Kaplan & Sadock, Editura Medicala), aceste simptome sunt urmatoarele:

1. dispozitie deprimata in cea mai mare parte a zilei, aproape in fiecare zi, indicata chiar de persoana respectiva (se simte trist sau ”gol”), fie observata de persoanele din jurul sau (pare ”infricosata”);

2. interes sau placere marcat diminuate fata de toate sau aproape toate activitatile, in cea mai mare parte a zilei, aproape in fiecare zi (indicate prin relatarea subiectiva sau observate de altii);

3. pierdere in greutate semnificativa, fara sa tina un regim de slabire, sau crestere in greutate;

4. insomnie sau hipersomnie aproape in fiecare zi;

5. agitatie sau inhibitie psihomotorie aproape in fiecare zi (observabile de altii, si nu simple senzatii subiective de lentoare sau neliniste);

6. oboseala sau pierdere a energiei aproape in fiecare zi;

7. sentimente de devalorizare sau de vinovatie excesiva sau inadecvata (care poate fi deliranta) aproape in fiecare zi (nu doar auto-reprosuri de vinovatie legate de faptul de a fi bolnav);

8. capacitate de gandire sau de concentrare diminuata sau indecizie, aproape in fiecare zi (relatata subiectiv sau observata de altii);

9. idei recurente de moarte (nu doar frica de moarte), ideatie suicidara recurenta fara un plan specific sau tentativa de sinucidere sau plan specific de sinucidere.

DEPRESIA ARE MANIFESTARI DIFERITE, IN FUNCTIE DE VARSTA:

Prepubertar: acuze somatice, agitatie, halucinatii auditive (o singura voce), tulburari anxioase si fobii.

Adolescenta: abuz de substante, comportament antisocial, chiul, neliniste, dificultati scolare, promiscuitate, sensibilitate crescuta fata de respingere, igiena precara.

Varstnici: deficite cognitive (dezorientare, confuzie), pseudodementa, distractibilitate.

De asemenea, o atentie deosebita trebuie acordata depresiei din timpul sarcinii, depresiei post-partum si depresiei bebelusului.

Bebelusul dezvolta asa numita ”depresie alba”, destul de delicat de diagnosticat, avand sau nu simptome vizibile. Depresia bebelusului este, frecvent, o consecinta a depresiei mamei, putand aparea pana la varsta de trei ani, bebelusul putand avea urmatoarele simptome:

1. tristete, paloare, figura inexpresiva, avand privirea atintita intr-un punct fix,
2. lipsa tendintei de a se juca cu alti copii,
3. probleme cu hranirea si cu somnul,
4. stari de irascibilitate,
5. apatie, lipsa interesului in joaca cu cei din grupul sau de varsta,
6. probleme de atasament sau anxietate,
7. este retras, nesociabil, tacut, pasiv si aparent linistit,
8. probleme cu linistirea, atunci cand este agitat,
9. este o greutate sub valoarea normala varstei sale,
10. are greutati in dezvoltare fizica sau emotionala.

La copiii si adolescentii a caror dispozitie este irascibila pe fondul varstei si al schimbarilor prin care trec, este nevoie de atentie si de prudenta in diagnosticarea cu tulburare depresiva majora.

Procesul de vindecare fiind unul de durata, abordarea terapeutica a depresiei consta in ajutor psihologic insotit, in unele cazuri, de ajutor psihiatric.

Iti doresc sa fii in armonie si te invit sa urmaresti un discurs foarte emotionant al unei persoane diagnosticate cu depresie, incurajandu-te, totodata ca, daca treci prin perioade in care simptomele prezentate mai sus iti afecteaza viata personala, de familie, sociala si profesionala, sa te adresezi unui psiholog, pentru ajutor specializat.

Psiholog clinician Mona Georgescu
 
banner cabinet
 

„Simţeam de parcă era o înmormântare în mintea mea, iar bocitoarele se agitau tânguindu-se neîncetat, până când am simţit că sensul ieșea la iveală. Iar când s-au liniştit toate a început o slujbă ca o tobă, să bată, să tot bată, până când am simțit că mintea îmi amorţea. I-am auzit apoi ridicând o cutie scrâşnind peste sufletul meu cu aceleaşi cizme de plumb. Apoi tot orizontul s-a umplut de sunet ca şi cum cerul ar fi fost un clopot iar toată fiinţa ar fi fost o ureche, doar eu şi tăcerea, într-o cursă ciudată naufragiasem singure, aici, Pardoseala gândirii s-a rupt chiar atunci şi am căzut tot mai jos, loveam câte o lume la fiecare afundare, până am încetat să mai ştiu”.

Cunoaştem depresia prin metafore. Emily Dickinson a reuşit să o redea în cuvinte, Goya printr-o imagine. Jumătate din scopul artei este să descrie astfel de stări emblematice.

Eu m-am considerat întotdeauna puternic, mă credeam unul din oamenii care ar fi putut supravieţui dacă aş fi fost trimis într-un lagăr de concentrare.

În 1991 am avut parte de nişte pierderi. Mi-a murit mama, relaţia în care eram s-a terminat, M-am mutat înapoi în Statele Unite după ce petrecusem câţiva ani în străinătate, am trecut cu bine prin toate aceste experienţe.

În 1994 însă, adică 3 ani mai târziu, am început să pierd interesul faţă de cam toate lucrurile. Nu mai vroiam să fac nimic din tot ce îmi plăcea înainte, fără să ştiu de ce. Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea, iar această vitalitate părea că mă părăsise în acel moment. Toate câte erau de făcut, mi se păreau că cer prea mult efort. Veneam acasă şi vedeam clipind beculeţul roşu al robotului telefonic. În loc să fiu bucuros că am vești de la prietenii mei, mă gândeam… „O groază de oameni pe care trebuie să îi sun înapoi”. Sau se întâmpla să ma hotărăsc să iau prânzul, dar apoi începeam să mă gândesc că trebuie să scot mâncarea, să o pun pe o farfurie să o tai, să o mestec, să o înghit. Toate acestea îmi păreau un calvar.

Unul lucru de care adesea nu se ţine seama când se vorbeşte despre depresie, este acela că tu ştii că este ridicol. Ştii că ceea ce simţi este ridicol. Ştii că cei mai mulţi oameni reuşesc să îşi asculte mesajele şi să mănânce şi să se pregătească pentru duş, să iasă pe uşă, și că nu e mare lucru, cu toate astea eşti prins ca-ntr-o ghiară şi nu eşti în stare să ocoleşti starea asta. Aşa am început să fac mai puţine, să gândesc mai puţin şi să simt mai puţin. Era un fel de renunțare.

S-a instalat apoi anxietatea. Dacă mi s-ar fi spus că va trebui să fiu deprimat în următoarea lună, aş fi spus: „Dacă se termină până în noiembrie, pot să fac asta.” Dar dacă mi s-ar fi spus „În următoarea lună trebuie să treci printr-o anxietate acută,” aş fi preferat să îmi scrântesc încheietura. Aveam tot timpul aceeaşi senzaţie pe care o ai când mergi şi aluneci sau te împiedici, gata să cazi la pământ. însă în loc ca senzaţia să dureze o fracţiune de secundă, a durat şase luni. Ai senzaţia că ţi-e frică tot timpul, fără să ştii însă de ce ţi-e frică. Am început atunci să mă gândesc că e mult prea dureros să fii în viaţă, și singurul motiv de a nu te sinucide era acela de a nu face alţi oameni să sufere.

Într-o zi m-am trezit şi m-am gândit că am avut probabil un atac cerebral pentru că stateam în pat, complet îngheţat, cu ochii la telefon şi gândind: „Ceva nu-i în regulă, trebuie să sun după ajutor.” dar nu puteam să întind braţul să iau telefonul şi să formez. Într-un final, după patru ore de stat întins şi uitat fix la telefon, acesta a sunat. Nu ştiu cum, dar am reuşit să răspund. Era tatăl meu. I-am spus: „Am probleme serioase.” Trebuie să facem ceva.”

În ziua următoare am început să iau medicamente şi să fac tratament. Am început să mă lupt cu această întrebare îngrozitoare: Dacă nu sunt omul puternic care ar fi rezistat într-un lagăr de concentrare, atunci cine sunt ? Dacă iau pastile, aceste pastile mă ajută să fiu eu însumi cu adevărat sau mă transformă în altcineva? Ce părere să am eu atunci dacă mă fac să fiu altcineva?

Porneam la luptă cu două avantaje. În primul rând ştiam că, obiectiv vorbind, aveam o viaţă frumoasă, și că dacă reuşeam să mă fac bine, mă aştepta ceva la capătul drumului pentru care merita să trăiesc. În al doilea rând, aveam acces la un tratament bun.

Cu toate acestea m-am ridicat şi am căzut, m-am ridicat şi am căzut iar şi iar până când, într-un final, am înţeles că va trebui să iau pastile şi să fac tratament toată viața. Mă întrebam: „Dar este o problemă chimică sau o problemă psihologică? Are nevoie de un leac chimic sau de unul psihologic?” Nu puteam să îmi dau seama. Astfel am înţeles că, de fapt, nu suntem destul de avansaţi în niciunul dintre domenii, astfel încât să explicăm lucrurile pe deplin. Atât tratamentele chimice cât şi cele psihologice joacă un rol. De asemenea am înțeles că depresia este ceva atât de înrădăcinat în noi încât nu poate fi separată de caracterul nostru şi de personalitate.

Vreau să spun că tratamentele pe care le avem pentru depresie sunt înspăimântătoare. Nu sunt prea eficiente. Sunt extrem de costisitoare. Au o mulţime de efecte secundare. Sunt un dezastru. Totuşi sunt recunoscător că trăiesc astăzi şi nu acum 50 de ani, când aproape că nu era nimic de făcut în privința asta. Sper ca peste 50 de ani oamenii care vor afla de tratamentul meu să fie înspăimântaţi că cineva a trebuit să fie tratat cu o ştiinţă atât de primitivă.

Depresia este neajunsul din dragoste. Dacă eşti căsătorit şi te gândeşti „Dacă soţia mea va muri, îmi voi găsi alta” nu ar fi dragostea pe care o ştim noi. Nu există dragoste fără anticiparea pierderii, iar spectrul disperării poate fi motorul intimităţii.

Oamenii tind să confunde trei lucruri: depresia, mâhnirea şi tristeţea. Mâhnirea este în mod clar o reacţie. Dacă ai suferit o pierdere şi te simţi extrem de nefericit, iar după şase luni eşti încă foarte trist, dar lucrurile merg ceva mai bine, atunci probabil este mâhnire, iar aceasta probabil va dispărea într-o anumită măsură. Dacă treci printr-o pierdere catastrofală, te simţi îngrozitor, iar după şase luni abia dacă reuşeşti să te descurci, atuci probabil ai o depresie declanşată de nişte circumstanţe îngrozitoare. Traiectoria ne spune o multe. Oamenii cred că depresia este doar tristeţe. Este mult, mult prea multă tristeţe, mult prea multă mâhnire care nu porneşte dintr-o singură cauză.

Pe măsură ce am pornit să înţeleg depresia şi am început să intervievez oameni care au trecut prin asta, am aflat că erau oameni care la suprafață păreau că au ceva ce semăna cu o depresie relativ uşoară, care totuşi îi paraliza cu totul. Erau şi oameni care aveau, după cum descriau ei, ceva ce părea o depresie severă, dar care totuşi aveau o viaţă bună în perioadele dintre episoadele de depresie. Am pornit să aflu ce anume îi face pe unii oameni să fie mai rezistenţi decât alţii. Care sunt mecanismele care îi ajută pe oameni să supravieţuiască? Am început să intervievez diverse persoane care sufereau de depresie.

Unul dintre oamenii pe care i-am întrebat, mi-a descris depresia, ca pe o moarte mai lentă. A fost bine pentru mine să aud acest lucru la început, pentru că mi-a adus aminte de mine, pentru că moartea aceasta lentă poate duce la o moarte adevărată, iar asta-i foarte grav. Depresia este cea mai mare dizabilitate la nivel global, și mor oameni în fiecare zi din cauza ei.

Unul dintre cei cu care am vorbit pe vremea când încercam să înţeleg, era o prietenă dragă pe care o cunoşteam de mulţi ani şi care avusese un epidod psihotic în primul an de facultate, iar apoi a căzut într-o depresie îngrozitoare. Avea sindromul bipolar sau manie depresivă, cum i se spunea pe atunci. Tratamentul ei a funcţionat foarte bine timp de mai mulţi ani, pe bază de litiu. Într-un final i s-a oprit administrarea de litiu, pentru a vedea cum se descurcă fără, însă a avut o altă psihoză care a azvârlit-o în cea mai cruntă depresie pe care am văzut-o vreodată. Stătea în apartamentul părinţilor ei mai mult sau mai puţin nemişcată, zile în şir. Am intervievat-o despre această experienţă câțiva ani mai târziu. Ea este poetă şi psihoterapeut şi o cheamă Maggie Robbins. Când am intervievat-o, mi-a spus: „Cântam ‘Where Have All The Flowers Gone’ iar şi iar, pentru a-mi ţine mintea ocupată. Cântam pentru a bloca celelalte lucruri pe care mintea mea le spunea „Eşti un nimic. Eşti un nimeni. Nici măcar nu meriţi să trăieşti.” Atunci am început cu adevărat să mă gândesc să mă sinucid.”

Când eşti într-o depresie, nu te gândeşti că ai un văl cenuşiu pe ochi şi că vezi lumea prin ceaţa unei stări proaste. Te gândeşti că vălul a fost ridicat, vălul fericirii… și abia acum vezi adevărul. E mai uşor să îi ajuţi pe schizofrenici care simt că există ceva străin în ei, ceva care trebuie exorcizat, însă este mult mai greu cu depresivii, pentru că ei cred că văd adevărul.

Însă adevărul minte. Am devenit obsedat de această propoziţie: „Însă adevărul minte.” Pe măsură ce vorbeam cu oameni depresivi am descoperit că aceştia aveau multe percepţii înşelătoare. Îşi spuneau: „Nimeni nu mă iubeşte.” Iar tu spui „Eu te iubesc, soţia ta te iubeşte, mama ta te iubeşte.” Se poate răspunde la asta rapid pentru cei mai mulţi oameni. Însă oamenii care suferă de depresie vor mai spune și că „Orice am face, cu toţii vom muri până la urmă.” Sau vor spune: „Nu poate exista o relaţie de uniune adevărată între doi oameni. Fiecare suntem prinşi în propriul nostru trup.” La care n-ai alt răspuns decât: „Este adevărat, dar cred că ar trebui să ne concentrăm acum la ce vom mânca la micul dejun.”  De multe ori ei exprimă nu boala, ci observații profunde. și ajungem să credem că ceea ce e cu adevărat extraordinar este că majoritatea știm aceste întrebări existențiale, însă ele nu ne distrag prea tare atenția. Mi-a plăcut în mod deosebit un studiu în care un grup de persoane depresive și un grup de persoane fără depresie au fost rugate să joace un joc video timp de o oră. La finalul respectivei ore, au fost întrebați câți monstruleți cred ei că au omorât. Cei din grupul de depresivi au greșit în estimare cu aproximativ 10%, în timp ce persoanele fără depresii estimau că au ucis de 15 – 20 de ori mai mulți monstruleți – decât uciseseră în realitate.

Mulți mi-au spus, atunci când am ales să scriu despre depresia mea, că trebuie să fie foarte greu să mă expun și să spun oamenilor despre asta. M-au întrebat: „Îți vorbesc oamenii altfel acum?” Eu am răspuns: „Da, îmi vorbesc altfel, în sensul că încep să îmi povestească despre experiența lor, despre experiența surorii lor sau experiența prietenului lor. Lucrurile sunt diferite pentru că acum știu că depresia este secretul de familie pe care fiecare îl are.

Acum câțiva ani am mers la o conferință, iar în ziua de vineri dintre cele 3 zile de conferință, unul dintre participanți m-a luat deoparte și mi-a spus: „Sufăr de depresie, sunt puțin jenat de asta, dar am luat aceste pastile și vroiam să vă întreb ce părere aveți?” Mi-am dat silința să îi dau cel mai bun sfat pe care puteam să îl dau. Ea mi-a spus apoi: „Soțul meu nu ar înțelege niciodată asta. E genul de om pentru care lucru acesta n-are sens. De aceea aș vrea să rămână doar între noi. Am spus: „Da, este în regulă.” În duminica aceleași conferințe, soțul doamnei m-a luat deoparte și mi-a spus: „Soția mea ar crede că nu-s cine știe ce bărbat dacă ar ști asta, dar mă confrunt cu această depresie, iau niște medicamente și mă întrebam ce părere aveți?” Cei doi ascundeau aceleași pastile în două locuri diferite din același dormitor. Am spus că sunt de părere că în căsnicia lor comunicarea este cea care generează o parte din problemele pe care le au. M-a frapat totuși natura împovărătoare a acestui secret reciproc. Depresia este atât de epuizantă. Răpește timp și de energie, iar păstrarea tăcerii nu face decât să agreveze depresia.

Am început apoi să mă gândesc la felurile în care oamenii se însănătoșesc. La început eram scepic. Credeam că erau câteva feluri de terapii care funcționau, îmi era clar care erau — medicația, anumite psihoterapii, poate și tratamentul electroconvulsiv, iar toate celelalte erau prostii. Am descoperit însă ceva: dacă ai un cancer pe creier, și îți spui că stând în cap 20 de minute în fiecare dimineață te vei simți mai bine, atunci poate într-adevăr te vei simți mai bine, însă vei avea în continuare cancer pe creier și probabil vei muri din această cauză. Dar dacă spui că ai o depresie și stând în cap 20 de minute în fiecare zi te face să te simți mai bine, atunci a funcționat, pentru că depresia e o boală legată de cum te simți, iar dacă te simți mai bine, atunci pur și simplu nu mai ești deprimat. Am devenit astfel mai tolerant față de o mulțime de tratamente alternative.

Primesc sute de scrisori de la oameni care îmi spun ce a funcționat pentru ei. Cineva m-a întrebat astăzi, în culise, despre meditație. Scrisoarea mea favorită este cea trimisă de o femeie care mi-a scris că a încercat terapie, medicație, a încercat aproape totul, apoi a găsit o soluție despre care spera că voi vorbi întregii lumi. Soluția era să faci mici obiecte din ață.  Mi-a trimis câteva.  Nu le port astăzi. I-am sugerat să caute tulburarea obsesiv-compulsivă în Dicționarul Medical.

Când am început să studiez tratamentele alternative, am început să înțeleg și alte tratamente. Am trecut printr-o exorcizare într-un trib din Senegal care a implicat o mulțime de sânge de berbec. Nu voi intra în detalii acum, însă după câțiva ani am fost în Rwanda, cu un alt proiect la care lucram, și s-a întâmplat să descriu experiența mea cuiva, iar acesta mi-a spus: „Știți, aceasta este Africa de Vest, iar noi suntem în Africa de Est, ritualurile noastre sunt foarte diferite, dar avem și câteva ritualuri care au ceva în comun cu ceea ce descrieți.” „Da”, a spus el, am avut probleme cu psihologii din Vest, în special cei care au venit imediat după genocid.” „Ce fel de probleme ați avut?” întreb eu. El îmi răspunde: „Făceau lucruri ciudate, nu îi scoteau pe oameni la soare, acolo unde începi să te simți mai bine. Nu foloseau deloc tobe sau muzică pentru a pune în circulație sângele oamenilor. Nu implicau întreaga comunitate. Nu scoateau afară depresia ca pe un spirit cotropitor. În schimb îi luau pe oameni, unul câte unul, îi băgau într-o cămăruță mizeră unde îi puneau să vorbească vreo oră despre lucrurile rele care li s-au întâmplat.”   El a mai spus: „A trebuit să îi rugăm să părăsească țara”. 

La celălalt capăt al tratamentelor alternative vreau să vă povestesc despre Frank Russakoff. Frank Russakoff avea poate cea mai cruntă depresie pe care am văzut-o vreodată. Era tot timpul deprimat. Când l-am întâlnit era la punctul în care făcea în fiecare lună tratament cu electroșocuri. Apoi se simțea oarecum dezorientat timp de o săptămână. Următoarea săptămână se simțea bine. Apoi totul o lua la vale în săptămâna următoare. După care urma un alt tratament cu electroșocuri. Când l-am întâlnit mi-a spus: „Este insuportabil să-mi trăiesc astfel săptămânile. Nu mai pot continua așa, am găsit o cale de a termina totul, dacă nu mă fac bine. Dar am auzit de o procedură care se face la Spitalul din Massachussets și se numește cingulotomie, o operație pe creier și mă gândesc să o încerc”. Îmi aduc aminte că eram uimit că cineva care sigur avusese atât de multe experiențe negative cu atât de multe tratamente, încă mai păstra în el atâta optimism încât să mai încerce unul. A încercat acea cingulotomie, cu un succes incredibil. Îmi este prieten acum, are o soție încântătoare și doi copii frumoși. Mi-a scris de Crăciun după operație și mi-a spus: „Tatăl meu mi-a trimis două cadouri în acest an. Primul, un raft cu motor pentru CD-uri de la The Sharper Image de care nu aveam cu adevărat nevoie, dar știam că mi l-a dat pentru a celebra faptul că eram pe picioarele mele, că aveam o slujbă care îmi plăcea. Celălalt cadou era o poză a bunicii mele care se sinucisese. Când am dezvelit-o, am început să plâng, iar mama a venit la mine și m-a întrebat: „Plângi din cauza rudelor pe care nu ai apucat să le cunoști?” „Ea a avut aceeași boală ca mine” am răspuns eu. Plâng și acum când îți scriu. Nu pentru că sunt trist, ci pentru că mă simt copleșit. Mă gândesc că aș fi putut să mă sinucid, dar părinții mei m-au ținut în viață, la fel și doctorii. Am făcut operația. Trăiesc și sunt recunoscător. Trăim în timpurile potrivite, chiar dacă nu tot timpul simțim asta.”

M-a frapat faptul că depresia este percepută în general drept ceva specific clasei de mijloc, din Vestul modern. Mă uit însă cum a funcționat într-o varietate de alte contexte, și unul dintre lucrurile de care eram foarte interesat era depresia în rândul celor săraci. Am început să cercetez ce se făcea pentru oamenii săraci care aveau depresie. Am descoperit că oamenii săraci foarte adesea nu sunt tratați. Depresia e rezultatul unei vulnerabilități genetice, probabil răspândită uniform în cadrul populației și are circumstanțe declanșatoare care sunt probabil mai puternice în rândul oamenilor săraci. Totuși se pare că dacă ai o viață foarte frumoasă, dar te simți mizerabil tot timpul, atunci te gândești: „De ce mă simt așa? Probabil că am o depresie.” Și începi să cauți un tratament. Dacă ai însă o viață îngrozitoare și te simți nefericit tot timpul, atunci felul în care te simți corespunde cu viața ta și nu îți trece prin cap: „Poate se tratează.” Avem în această țară o epidemie de depresie printre oamenii săraci care nu este cercetată și nu este tratată și care nu este rezolvată, iar aceasta este o mare tragedie. Am găsit o profesoară care făcea cercetare pentru un proiect, în cartierele sărace din afara capitalei, unde găsea femei care veneau pentru alte probleme de sănătate, le diagnostica cu depresie și le ofera șase luni de tratament experimental. Una dintre ele, Lolly, a venit și iată ce a spus când a venit. Apropo, era o femeie care avea șapte copii. A spus: „Am avut o slujbă, dar a trebuit să renunț, pentru că nu puteam ieși din casă. Nu am nimic să le spun copiilor mei. Dimineața abia aștept să plece, mă sui în pat și îmi trag pătura peste cap. Ora trei, când se întorc acasă, vine pur și simplu prea repede.” „Am luat o mulțime de Tylenol, orice îmi vine la mână pentru a dormi mai mult. Soțul meu îmi spune că sunt proastă, că sunt urâtă. Aș vrea să pot opri durerea.”

A fost introdusă în acest program experimental, iar după șase luni, când am intervievat-o, își luase deja o slujbă la o creșă, pentru Armata SUA, și își părăsise soțul care o abuza. Mi-a spus: „Copiii mei sunt mult mai fericiți acum. În locul unde stăm acum avem o cameră pentru băieți și o cameră pentru fete, dar seara toți sunt la mine în pat, facem cu toții teme și de toate. Unul vrea să fie predicator, altul vrea să se facă pompier, una dintre fete spune că se va face avocat. Nu mai plâng așa cum o făceau și nici nu se mai ceartă ca înainte. Am nevoie doar de copiii mei. Lucrurile se schimbă, cu ce mă îmbrac, ce simt, cum acționez. Pot să ies afară fără să-mi mai fie teamă și nu cred că sentimentele acelea rele se vor întoarce, dar dacă nu ar fi fost dr. Miranda aș fi încă acasă, cu capul sub pături, asta dacă aș mai fi fost în viață. L-am rugat pe d-zeu să îmi trimită un înger și mi-a răspuns rugăciunilor.”

M-au emoționat aceste experiențe și m-am hotărât să scriu despre ele nu doar în cartea la care lucram, ci și într-un articol și am primit însărcinarea de la revista The New York Times să scriu despre depresia în rândul celor săraci.

Am predat materialul și editorul m-a sunat și mi-a spus: „Nu putem să publicăm asta.”

„De ce nu?” am întrebat.

Iar ea mi-a răspuns: „E pur și simplu prea exagerat. Acești oameni care par pe ultima treaptă a societății, trec prin câteva luni de tratament și par să fie gata să conducă vreo instituție financiară precum Morgan Stanley? Este pur și simplu improbabil.” „Nu am auzit niciodată de așa ceva.” mi-a spus ea.

„Dacă nu ai auzit niciodată înseamnă că este o știre.”  „Iar voi sunteți o revistă de știri.”

După mai multe negocieri, au fost de acord. Însă cred că multe lucruri pe care le-au spus erau legate într-un mod ciudat de antipatia pe care oamenii încă o au față de ideea de tratament, față de ideea că, dacă am începe și am trata oameni din comunitățile sărace, ar fi de fapt o exploatare, pentru că ar însemna să îi schimbăm. Este un imperativ moral fals care pare să fie peste tot în jurul nostru și anume că tratamentul depresiei, medicamentele și toate celelalte sunt un artificiu, nu sunt ceva natural. Dar cred că este o cale greșită. E natural să ne cadă dinții, dar nu militează nimeni împotriva pastei de dinți, cel puțin nu în cercul meu de cunoștințe.

Sunt oameni care spun: „Nu este cumva depresia o parte din ceea ce oamenii trebuie să experimenteze?” Nu am evoluat noi pentru a avea depresii? Nu e asta cumva parte a personalității noastre?” La toate astea eu răspund că dispoziția se adaptează. Să fim capabili să simțim teamă sau frică, bucurie sau plăcere și toate celelalte stări pe care le avem, toate astea au o valuare incredibilă. Depresiile majore se produc când acest sistem se strică. Când nu se mai adaptează.

Oamenii vin la mine și îmi spun: „Cred că dacă mai îndur un an de zile, voi putea să trec peste asta”.

Le răspund totdeauna: „Poate că ai să treci peste asta, dar nu vei mai avea niciodată 37 de ani. Viața este scurtă și tu vorbești de a renunța la un an întreg. Gândește-te bine.

Limba engleză are o sărăcie ciudată, la fel ca multe alte limbi, pentru că folosește acelși cuvânt, depresie, pentru a descrie cum se simte un copil, atunci când plouă de ziua lui, și pentru a descrie cum se simte cineva cu un minut înainte de a se sinucide.

Oamenii mă înteabă: „Depresia e ceva care continuă tristețea?” Într-un fel da, ea continuă tristețea. Există un anumit grad de continuitate, dar este același fel de continuitate ca în a avea un gard de fier la casă, iar acesta ruginește puțin într-un loc, iar tu trebuie să-l sablezi și să faci o mică reparație. Dacă pleci de acasă pentru 100 de ani, gardul va rugini până când va ajunge doar un morman de praf portocaliu. Pata aceea de rugină, problema cu praful portocaliu, iată ce ne-am propus noi să rezolvăm.

Unii oameni mă întreabă: „Te simți mai fericit pentru că iei pastilele acestea pentru fericire?” Nu, nu mă simt mai fericit. Însă nu mă mai simt trist pentru că trebuie să-mi mănânc prânzul, nu mai sunt trist din cauza robotului telefonic și nici din pricina dușului. Cred că simt mai multe, pentru că pot simți tristețea fără să simt lipsa de valoare. Sunt trist din cauza dezamăgirilor profesionale, din cauza relațiilor stricate, din cauza încălzirii globale. Acum acestea sunt lucrurile care mă întristează. Mă întreb care este concluzia. Oare acei oameni care au vieți mai bune, cum au reușit să treacă peste depresii mai grave? Care este mecanismul rezistenței? Am aflat cu timpul că oamenii care își neagă experiența, cei care spun: „Am fost deprimat acum multă vreme, dar nu vreau să mă mai gândesc la asta, nu vreau să examinez, îmi voi continua pur și simplu viața!” În mod ironic tocmai acești oameni, sunt cei mai înrobiți de ceea ce au. Dacă ignori depresia, aceasta devine mai puternică. Pe măsură ce te ascunzi, ea crește. Oamenii care reușesc mai bine, sunt cei care pot să suporte faptul că au această problemă. Cei care pot să suporte faptul că au depresie, sunt cei care rezistă.

Frank Russakoff mi-a spus: „Dacă ar fi să o iau de la capăt, probabil n-aș face la fel, dar, în mod ciudat, mă simt recunoscător, pentru lucrurile pe care le-am trăit. Mă bucur că am fost în spital de 40 de ori. Am învățat astfel atât de multe despre dragoste, iar relația mea cu părinții mei, cu doctorii este atât de importantă pentru mine și va fi mereu.”

Maggie Robbins mi-a spus: „Eram voluntară la o clinică pentru bolnavii de SIDA, vorbeam și vorbeam și vorbeam, iar oamenii cu care aveam de-a face, nu erau prea vorbăreți și mă gândeam: „Nu sunt nici prietenoși, nici de ajutor” Mi-am dat seama apoi că ei nu vor face mai mult decât cele câteva minute de conversație banală. Avea să fie pur și simplu o ocazie, în care eu nu aveam SIDA, nu eram pe moarte, dar puteam să suport faptul că ei aveau și că ei erau pe moarte. Nevoile noastre sunt cele mai valoroase lucruri pe care le avem. Până la urmă am învățat să dau toate lucrurile de care am nevoie”.

Faptul că îți prețuiești depresia, nu previne o recidivă, în schimb face ca perspectiva unei recidive și chiar recidiva însăși să fie mai ușor de tolerat. Problema nu e atât de mult legată de a găsi un sens mai înalt sau de a decide că depresia ta a avut un sens. E mai degrabă legată de căutarea unui sens, de gândul că, atunci când va reveni, „Va fi un coșmar, dar voi învăța ceva din asta.” Am învățat din propria mea depresie, cât de puternică poate să fie o emoție, cum se poate ca ea să fie mai reală decât faptele și am învățat că acea experiență mi-a dat posibilitatea să simt emoția pozitivă într-un mod mai intens și mai concentrat. Opusul depresiei nu este fericirea, ci vitalitatea. În zilele acestea viața mea are energie, chiar și în zilele în care sunt trist. Am simțit o înmormântare în mintea mea și am stat lângă colos, la capătul lumii. Astfel am descoperit ceva în mine însumi ceva căruia va trebui să îi spun suflet ceva ce n-am cuprins în vorbe vreodată, până în ziua aceea de acum 20 de ani când iadul a intrat la mine neanunțat. Cred că deși am urât faptul că eram deprimat și nu mi-ar plăcea deloc să fiu iar deprimat, am găsit totuși o cale de a-mi iubi depresia. O iubesc pentru că m-a forțat să caut și să mă agăț de bucurie. O iubesc pentru că în fiecare zi iau decizii uneori vitejești iar alteori împotriva rațiunii de moment, pentru a rămâne aproape de motivele de a trăi. Cred că am astfel privilegiul unei mari bucurii.

Mulțumesc”

Andrew Solomon

SURSA: TED.com

 

4


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Discussion

  1. Dor-ina  August 26, 2014

    Va citesc de ceva vreme;imi plac articolele dvs iar acesta este unul de exceptie. Felicitari si Succes in tot ce faceti.

    (reply)
    • Mona Georgescu  August 27, 2014

      Multumesc, Dorina!
      Cu drag,
      Mona Georgescu

      (reply)
  2. Csiki Juliana  January 31, 2017

    Vă mulțumesc pentru acest articol, este foarte detaliat descris, este încurajator să știu că există soluții, însă momentan nu pot iubi depresia ☺,acest articol ma ajutat să recunosc starea în care mă aflu, mia dat încredere în tratament, pe care desigur trebuie evaluat Mulțumesc! !

    (reply)

Add a Comment