Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Debra Jarvis: ”Am supravietuit cancerului. Dar nu asta ma defineste”

Debra Jarvis: ”Am supravietuit cancerului. Dar nu asta ma defineste”

In ultima vreme aflu, din nefericire chiar foarte des, ca tot mai multe femei sunt diagnosticate cu cancer de san. Acest tip de cancer este, de altfel, responsabil, pentru 20% din decesele in urma cancerului in randul femeilor. 
Cu toate ca medicina face progrese remarcabile in depistarea precoce a oricarui tip de cancer, medicina nu poate interveni si in viata emotionala a celor diagnosticati cu aceasta boala al carei nume este, pentru foarte multi, greu de pronuntat …
Pe langa factorii genetici si ereditari ce cresc riscul cancerului de san (predispozitie genetica, antecedente la rude de gradul intai, antecedente la aceeasi pacienta la sanul opus, aparitia devreme a menstruatiei), exista si o serie de factori emotionali – am intalnit medici din Romania, nu multi, din pacate, care recunosc impactul factorilor emotionali in diagnosticul de cancer de san, cel putin.
Conform studiilor realizate de dr. Carl Simonton, oncolog si director al Centrului de Consultanta si Studii asupra Cancerului din Forth Worth – Texas, cancerul de san poate fi declansat de urmatoarele situatii:
* dorinta de a se  ingriji de cei dragi pana la sacrificiul de sine; bolnava este de regula o persoană prea protectoare, prea “mamoasa”, gospodina si femeia perfecta, care se concentreaza doar pe nevoile altora si îsi refuza dreptul de a se pune pe primul plan si de a-si dărui iubire;
* femeia daruieste iubire si atentie celor din jur cu fiecare ocazie, din dorinta de a se hrani cu aprecierea acestora, fara a primi insa acelasi raspuns in schimb; nu exista un echilibru intre a primi si a dărui dragostea;
* pierderea unei persoane dragi (prin moartea acesteia sau prin divort, prin plecarea copiilor de acasa etc.) sau a unei slujbe ori pozitii importante in societate;
* sentimente negative pastrate in suflet o perioada îndelungata cum sunt tristetea, parerea de rau; doliul individual sau colectiv (ex.: evenimente tragice – 11 septembrie/New York sau revoluţia din decembrie 1989);
* senzatia de “inima ranita”, regret, rana adanca sufleteasca;
* regretul femeii ca nu isi poate implini sentimentul matern fata de un copil (infertilitate);
* mariaj abuziv, dependenta fata de sot (materiala, emotionala etc.);
* sentimente de vinovatie ale femeii – nu se poate ierta pe ea insasi;
* imposibilitatea de a-i ierta pe ceilati si de a accepta oamenii asa cum sunt;
* probleme legate de aspectul sanilor – femeii nu ii plac sanii sai (sunt prea mici, prea mari ori nu arata prea bine etc.) – nu se iubeste pe sine complet;
* problemele de sanatate aparute la sanul stang semnifica un conflict nerezolvat cu ea insasi ori cu o alta femeie din anturajul sau (mama, soacra, colega, sora, sefa etc.) sau aspecte negative  legate de feminitatea sa, pe care ea insasi sau altii nu pun prea mare pret; femeile care au glandele maternitatii hiperdezvoltate, punand pe primul plan dorintele celorlalti in detrimentul propriilor nevoi, au cel mai des afectiuni la sanul stang; problemele aparute la sanul drept se refera la conflicte cu barbatii (tatal, sotul, socrul, fratele, seful etc.) sau cu propria masculinitate (tendinta de dominare, competitie etc.); femeile “de cariera”, care muncesc enorm si uita de nevoile personale, pot dezvolta aceasta afectiune.
Dr. Christiane Northrup considera si ea ca aceasta afectiune apare la femei numai in anumite conjuncturi:
  • cand femeia nu se simte iubita si inteleasa de partenerul sau, cand se simte respinsa de acesta
  • aspecte negative legate de relatia mama-copil: cand o mama se simte respinsa de fiul ei, cand crede ca nu a fost o mama suficient de buna si are sentimente puternice de vinovatie
  • un mediu familial sau colegial stresant
  • tipare comportamentale transmise genetic
  • conflicte interioare in legatura cu luarea unor decizii – de exemplu, a alege intre familie si cariera, sau de a incerca sa exercite ambele sarcini cu succes, fara sa se gandeasca la prioritatile personale
Indiferent de factorii emotionali care se afla in spatele bolii, femeia diagnosticata cu cancer de san nu trebuie sa uite ca nu mediul exterior este de vina, ci modul in care a reactionat la acesta, din cauza tiparelor inconstiente formate in copilarie. Prin lucrul terapeutic cu un psiholog si mai ales in cadrul unui grup de suport, sunt sanse mari ca pacienta diagnosticata cu cancer de san sa isi poata schimba perceptia, pentru a putea iesi din acest cerc vicios generat de convingerile disfunctionale in care a trait.
Am cunoscut femei afectate de aceasta boala – cancerul de san … Femei pe care boala a vrut sa le controleze, insa ele au reusit, totusi, sa controleze boala. Datorita unui psihic bun, cu sustinerea familiei, a prietenilor si, nu de putine ori, a unui psiholog, aceste femei arata ca viata emotionala a pacientei diagnosticate cu cancer de san trebuie pusa pe primul loc si abordata cu seriozitate, fiind prioritara. 
In opinia mea, cancerul este boala tristetii … Privind femeile care au acest diagnostic si cunoscand o buna parte a vietii lor, toate au acest numitor comun, tristetea. O tristete profunda, bine ascunsa, nespusa, care creste in intensitate, devine angoasa, anxietate si de multe ori furie, fara a se exprima, din nefericire… O tristete uriasa cu care vin din copilarie, pe care au purtat-o in suflet in adolescenta si in tinerete, si pe care o poarta in suflet si la maturitate. Si stim deja ca sentimentele ingropate de vii, nu pier niciodata…
Viata emotionala a unei femei care are cancer de san este foarte delicata. Mai ales ca nimeni nu te invata cum sa te confrunti cu acest diagnostic, ce este indicat sa faci, la nivel emotional, astfel incat sa nu provoci si mai multa suferinta, si mai multa tristete. Draga Femeie, invata sa iti iubesti intregul corp, invata sa iti iubesti sanii, promite-ti sa te iubesti asa cum esti, indiferent de situatia in care te afli, invata sa te pui intotdeauna le locul intai, invata sa ceri ceea ce doresti si ceea ce ai nevoie de la altii si invata sa nu mai taci, atunci cand chiar nu trebuie sa taci. Invata sa exprimi ceea ce acum inca ascunzi in tine, pentru ca mai tarziu, poate fi prea tarziu.
Am gasit un discurs al unei femei care ”a supravietuit cancerului” – l-am urmarit cu emotie si vreau sa ti-l recomand si tie, cu rugamintea sa il dai mai departe oricarei femei pe care o cunosti. Sa fie cu folos acest discurs, tuturor!

”Am intrat în vorbă cu tine adineauri în autobuz și vrem să ne cunoaștem mai bine, dar eu trebuie să cobor la următoarea stație. Așa că spune-mi trei lucruri despre tine care te definesc ca persoană. Trei lucruri despre tine din care voi putea înțelege cine ești. Trei lucruri care ating esența ta. Și mă întreb: între cele trei lucruri e și faptul că ai supraviețuit după vreo traumă? Ai supraviețuit după cancer, după viol, după holocaust, după incest?
Ați observat că avem tendința să ne identificăm după suferințe? Iar locul unde am văzut cum această identitate a supraviețuitorului are cele mai multe consecințe e comunitatea bolnavilor de cancer. Sînt de multă vreme legată de această comunitate, pentru că sînt capelan de azil și de spital de aproape 30 de ani încoace. În 2005 lucram la un centru mare de cancer și am aflat că mama mea are cancer la sîn. Apoi după cinci zile am aflat că și eu am cancer la sîn. Eu și mama ne cam facem concurență… dar credeți-mă, de data asta nu încercam să concurez cu ea. De fapt mă gîndeam că, dacă tot e să ai cancer, e convenabil să lucrezi undeva unde se tratează.
Dar iată ce mi-au spus multe persoane indignate: „Poftim?! Dar ești capelan! Ar trebui să fii imună!” Ca și cum ar fi trebuit să scap doar cu o avertizare, nu cu o amendă, că de, doar fac parte din echipaj. Am făcut tratamentul la centrul de cancer unde lucram, ceea ce a fost nemaipomenit de convenabil, și am făcut chimioterapie și o mamectomie, și mi s-a pus un implant salin. Mă opresc aici ca să vă spun repede că ăsta e cel fals. Am constatat că trebuie să spun de la început, altfel o să zică cineva:„Sigur e ăsta.” Apoi mă mișc sau fac un gest și o să zică: „Nu, nu, e celălalt.” Dar acum știți.
Am avut multe de învățat ca pacientă. Printre altele am fost surprinsă că numai o mică parte din experiența cancerului are legătură cu medicina. Cea mai mare parte se leagă de sentimente și credință, de pierderea și regăsirea identității, de descoperirea unei puteri și a unei flexibilități de care nu știai. E înțelegerea faptului că lucrurile cele mai importante în viață nu sînt lucruri deloc, ci relații. Ajungi să rîzi în ciuda incertitudinii și să înveți că te poți retrage din aproape orice spunînd „Am cancer”.
Un alt lucru pe care l-am învățat a fost că nu e nevoie să mă identific ca „supraviețuitoare de cancer”, chiar dacă există forțe imense care mă împing exact spre asta. Vă rog totuși să nu mă înțelegeți greșit. Organizațiile oncologice, eforturile de depistare precoce, informarea publicului și cercetarea oncologică au normalizat cancerul. Iar asta e minunat, acum putem vorbi despre cancer fără a mai șopti. Putem vorbi despre cancer și ne putem sprijini unii pe alții. Dar cîteodată parcă unii sar puțin peste cal și încep să ne spună ce urmează să simțim.
La vreo săptămînă după operația mea ne-a venit un musafir acasă. Poate asta a fost prima noastră greșeală. Țineți cont că la momentul respectiv fusesem deja capelan peste 20 de ani, deci despre moarte, sensul vieții și alte asemenea subiecte trăncănisem deja la nesfîrșit. La cină în seara aceea musafirul începe să-și întindă brațele deasupra capului și spune: „Știi, Deb, acum o să afli în sfîrșit ce e important. Da, o să faci niște schimbări mari în viața ta, acum o să începi să te gîndești la moarte. Da, cancerul ăsta e semnalul tău de alarmă.” Iar astea sînt vorbe de aur venite de la un om care vorbește despre propria lui experiență. Dar cînd cineva îți spune ție ce urmează să simți tu, e c … t cu apă rece. Un singur lucru m-a împiedicat să-l omor cu mîinile goale, și anume că nu-mi puteam ridica brațul drept. Dar i-am zis o vorbă urîtă, ceva despre mama sa… la care bărbatu-meu a zis: „I-au dat narcotice.” Apoi după tratament mi se părea că toată lumea îmi spune ce sens va avea experiența mea. „A, înseamnă c-o să faci și ce zice popa.” „A, înseamnă că vii la întrunire.” „Înseamnă că o să porți panglica roz și tricoul roz și banderola și cerceii și brățara și chiloțeii.” Chiloțeii! Pe bune, căutați pe Google! Cu ce ajută asta la informare? Doar bărbatu-meu îmi vede chiloțeii. E deja bine informat despre cancer.
În momentul acela m-am gîndit: „Doamne, dar chestia asta nu mă mai lasă să trăiesc!” Atunci mi-am zis: fii stăpînă pe experiența ta, n-o lăsa pe ea să-ți fie stăpînă. Știm cu toții că, pentru a face față unei traume, unei pierderi, oricărei experiențe care ne schimbă viața, trebuie să găsim un sens. Dar e o problemă: nimeni nu ne poate spune ce sens are experiența noastră. Noi trebuie să decidem ce înseamnă. Și nu e nevoie să aibă vreun sens colosal, exteriorizat. Nu e nevoie să înființăm fiecare cîte o fundație sau o organizație, să scriem o carte sau să facem un documentar. Sensul poate fi tăcut și interior. Poate luăm o decizie măruntă legată de viața personală care ar putea produce o schimbare mare.
Acum mulți ani am avut un pacient, un tînăr cu totul minunat foarte îndrăgit de personalul medical, încît am fost tare surprinși cînd ne-am dat seama că nu avea nici un prieten. Locuia singur, venea la chimioterapie singur, i se făcea tratamentul și apoi se ducea acasă, singur. L-am și întrebat: „Cum se face că nu vii niciodată cu un prieten?” La care el: „Nu prea am prieteni.” Dar avea o grămadă de prieteni în secția de perfuzii, toți îl iubeam. Lumea venea în camera lui tot timpul. La ultima ședință de chimioterapie ne-am adunat să-i cîntăm, i-am pus coroana pe cap, i-am făcut baloane de săpun și apoi eu l-am întrebat: „Și? De acum ce ai de gînd să faci?” Mi-a răspuns: „O să-mi fac prieteni.” Și așa a făcut. S-a apucat de voluntariat și astfel și-a făcut prieteni. A început să meargă la biserică și iar și-a făcut prieteni. De Crăciun ne-a invitat pe mine și bărbatu-meu, iar apartamentul era plin cu prietenii lui. Fii stăpîn pe experiența ta, n-o lăsa pe ea să-ți fie stăpînă. El singur a hotărît că sensul experienței lui a fost să cunoască bucuria prieteniei și să învețe să-și facă prieteni.
Dar dumneavoastră? Cum găsiți sensuri în experiența pe care ați avut-o? Poate fi una recentă sau una care vă împovărează de foarte multă vreme. Nu e niciodată prea tîrziu să-i schimbați sensul. Sensurile sînt dinamice: azi înseamnă ceva, dar poate peste un an sau peste 10 ani va însemna altceva. Nu e niciodată prea tîrziu să devii altceva decît un simplu supraviețuitor. Auziți cît de static sună cuvîntul? Supraviețuitor. Lipsește mișcarea, lipsește creșterea. Fii stăpîn pe experiența ta. N-o lăsa să-ți fie stăpînă. Dacă o lași, părerea mea e că te va îngrădi, nu vei crește, nu vei evolua.
Sigur, uneori nu presiunile din afară sînt de vină că ne asumăm identitatea de supraviețuitor. Uneori ne bucurăm de părțile bune. Uneori sînt avantaje. Dar apoi ne împotmolim. Printre primele lucruri învățate cînd eram capelan stagiar au fost cei trei „C” ai activității de capelan: consolare, clarificare și, la nevoie, confruntare sau contestare. Tuturor ne plac părțile cu consolarea și clarificarea. Dar confruntarea, nu prea.
Un alt lucru care mi-a plăcut cît am fost capelan a fost să văd pacienții la un an sau chiar mai mulți după tratament, pentru că, vă spun, era foarte mișto să văd cum s-au schimbat, cum a evoluat viața lor și prin ce-au mai trecut. Așa că m-am bucurat enorm într-o zi cînd am fost chemată la intrarea în clinică de o pacientă cu care vorbisem în urmă cu un an. Venise cu cele două fiice ale ei de vîrstă adultă — le cunoșteam — pentru control la un an după tratament. Așa că am coborît și le-am găsit în culmea bucuriei pentru că analizele îi ieșiseră cu rezultatul FMP: fără modificări patologice. Într-o vreme credeam că asta înseamnă fără moarte previzibilă. Deci erau foarte bucuroase și ne-am așezat să vorbim. Dar era ciudat, pentru că după nici două minute a început să-mi spună din nou cum a fost cu diagnosticul, cu operația și cu chimioterapia, deși, fiindu-i capelan, vorbisem cu ea în fiecare săptămînă și deci știam povestea. Spunea cuvinte ca suferință, agonie, luptă. Iar la final mi-a spus: „Mă simțeam răstignită.”Atunci fiicele ei s-au ridicat și au spus: „Ne ducem să luăm cafea.” Și au plecat. Zi-mi trei lucruri despre tine pînă la stația următoare. Oamenii coborau înainte ca ea să ajungă la numărul 2 sau 3. I-am întins un șervețel și am îmbrățișat-o. Apoi, pentru că țineam mult la femeia asta, i-am spus: „Dă-te jos de pe cruce.” Iar ea zice: „Poftim?” I-am zis din nou: „Dă-te jos de pe cruce.” Și, bravo ei, a reușit să-mi spună ce motive are să-și însușească identitatea asta și apoi să se cramponeze de ea. Prin asta primea multă atenție. Oamenii aveau în sfîrșit grijă de ea. Dar acum ajunsese să aibă efectul opus. Oamenii începeau s-o evite. Se duceau „să ia cafea”. Experiența o făcea să se simtă răstignită, dar ea nu voia să-și lase eul răstignit să moară. Vă gîndiți probabil că am fost cam aspră cu ea, dar trebuie să vă spun că vorbeam din propria mea experiență. Cu foarte mulți ani înainte fusesem concediată de la un serviciu pe care îl adoram și vorbeam fără încetare despre nevinovăția mea, despre nedreptate, trădare și înșelătorie, pînă cînd, ca în cazul ei, oamenii au început să mă evite, pînă cînd mi-am dat în sfîrșit seama că nu mai încercam doar să-mi înțeleg sentimentele, ci mi le amplificam. Nu voiam să-mi las eul răstignit să moară. Dar știm toți că, în orice poveste a reînvierii, mai întîi trebuie să mori. Povestea creștină: Isus a stat mort o zi întreagă în mormînt și abia apoi a înviat. Eu cred că pentru noi a sta în mormînt înseamnă a ne îngriji în profunzime de rănile noastre și a ne da voie nouă înșine să ne vindecăm. Trebuie să ne lăsăm eul răstignit să moară ca să se nască un eu nou, unul mai adevărat. Trebuie să dăm drumul vechii povești ca să poată fi spusă o poveste nouă, una mai adevărată. Fiți stăpîni pe propria experiență. N-o lăsați să vă stăpînească ea.
Ce-ar fi să nu mai existe supraviețuitori? Adică ce-ar fi dacă oamenii s-ar hotărî să-și ia durerea ca pe o experiență și nu ca pe o identitate? Poate astfel n-am mai fi niciodată ostatici ai rănilor noastre și am începe drumul minunat al explorării și descoperirii de sine și al creșterii. Poate am începe drumul definirii propriei persoane prin ceea ce am devenit și prin ceea ce devenim.
Deci probabil supraviețuirea nu era unul din cele trei lucruri pe care mi le-ai spune. Nu-i nimic. Vreau să vă spun tuturor ce bine îmi pare că ne aflăm în acest autobuz împreună. Eu cobor aici.”

banner cabinet

0


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Add a Comment