Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Dacă ai fost vreodată mințit e pentru că ai acceptat să fii mințit

Dacă ai fost vreodată mințit e pentru că ai acceptat să fii mințit


In fiecare zi avem contacte cu oameni care mint. Mai mult sau mai putin constient, fiecare dintre noi spune minciuni – de la cele mai banale, nevinovate, pana la cele mai semnificative si cu consecinte neplacute. Dupa cum aratam in urma cu catva timp in articolul ”Sa vorbim cinstit despre minciuna” (aici, aici si aici), invatam foarte devreme sa apelam la minciuna – inca de cand suntem mici – iar concluziile unor studii publicate de Psychological Science sunt ca, la sugestiile parintilor, copiii de numai trei ani sunt deja in masura sa isi ascunda dezamagirea in fata unui cadou urat si sa multumeasca politicos cu surasul pe buze.

Evident aici nu este vina copiilor, ci a parintilor, care in loc sa sustina copiii in a fi sinceri, sustin perpetuarea minciunilor si dezvoltarea unei personalitati artificiale – pana la urma asa este asigurat succesul in societate, prin mici sau mari pacaleli. Si exact acesti “mincinosi in miniatura” isi vor croi un drum mai bun in viata, sustin autorii unei cercetari de la Universitatea din Oregon.

Ne place sau nu ne place, asa am fost crescuti in familie, acolo am invatat sa mintim. Si asta fac toti copiii. Parintii au pretentia ca cei mici sa fie sinceri in familie, insa pentru a se adapta realitatii (scolii, societatii, etc.) sunt invatati sa minta. Fie ca se folosesc de banale minciuni, fie ca deja manipuleaza, fie ca influenteaza cu integritate (mai nou, pentru a atinge obiectivele), este vorba despre jocul minciunii. Intelegem de mici ca a spune minciuni este un comportament util din punct de vedere social, ne permite sa avem relatii bune cu toata lumea si, ulterior, vedem cum societatea chiar incurajeaza comportamentele mincinoase – prin minciuna poti uneori sa obtii posturile cele mai bune pe scara sociala. Nu intamplator copiii cei mai abili in a-si masca emotiile s-au dovedit a fi copiii unor parinti cu tot atata putere “de control”, diplomati si de succes.

Exista situatii de mijloc, cand o minciuna tine de un context delicat, de protectie – situatia comunicarii unui diagnostic, grav, de exemplu, cand este greu sa hotarasti daca si cum comunici acest diagnostic persoanei purtatoare a unei boli grave – discutie care presupune si referiri la etica, la dreptul acelei persoane de a afla ce trebuie sa faca pentru a putea sa isi amelioreze starea sanatatii.

Toti avem un Pinocchio in noi, un „copil interior al trecutului” si e indicat ca acest copil interior sa fie asumat si acceptat. Situatiile care au generat acest Pinocchio interior trebuie analizate si evaluate, intelese, prin alinarea durerii copilului si prin absorbirea constienta a invataturii pe care ne-a oferit-o lectia respectiva.

Exista deja o stiinta a detectarii a semnalelor care indica minciuna, iar noi putem invata sa detectam astfel de semnale atunci cand cei din jur ne mint: gesturi, mimica, priviri – o buna parte dintre acestea pot fi semnale ca cineva ne minte.  Minciunile adultilor – Indicii ale inselatoriei in casnicie, afaceri si politica”, publicata de editura Trei si scrisa de profesorul de psihologie Paul Ekman, este doar una dintre cartile care ofera informatii foarte pertinente si valoroase despre indicatorii minciunii, despre tipurile de minciuni si micro-expresiile faciale care indica minciuna si cum sa le interpretam.

Te invit sa urmaresti un discurs de exceptie despre minciuna – aceasta fateta a noastra, a tuturor, pe care suntem invatati de mici sa o practicam.

Nu vreau să vă alarmez, dar tocmai mi-am dat seama că vecinul din dreapta dvs. e un mincinos. Și vecinul din stânga e un mincinos. Și cel ce stă în scaunul dvs. e un mincinos. Toți suntem mincinoși. Azi vă voi arăta ce spun studiile despre motivul pentru care mințim, cum puteți detecta minciunile și de ce ați fi poate motivați să treceți de la detectarea minciunii la căutarea adevărului și în final la construirea încrederii.

Vorbind de încredere, de când am scris cartea „Liespotting”, nimeni nu mai vrea să se întâlnească cu mine. Spun: „E ok, îți trimitem un email.” Nici măcar nu pot să beau o cafea cu cineva la Starbucks. Soțul îmi spune: „Dragă, despre minciună? Te-ai fi putut axa pe gătit. Eventual, bucătăria franțuzească?”

Înainte să încep, vă voi explica care îmi este scopul. N-o să vă învăț un joc gen „Te-am prins!”. „Detectorii de minciuni” nu sunt acei copii din fundul sălii care strigă „Te-am prins!”. Ți-a zvâcnit sprânceana. Ți-a tremurat nara. M-am uitat la emisiunea ‘Minte-mă’. Știu că minți.” Nu, ei sunt înarmați cu dovezi științifice pentru a detecta minciuna. Le folosesc pentru a afla adevărul și fac ce fac liderii maturi în fiecare zi; poartă discuții dificile cu oameni dificili, uneori în momente foarte dificile. Și pornesc pe acel drum acceptând un principiu fundamental și anume: minciuna e un act de cooperare. Gândiți-vă, minciuna nu are absolut nicio putere prin simpla rostire. Puterea ei apare când cineva acceptă să o creadă.

Știu că e un adevăr dur, dar dacă ai fost vreodată mințit e pentru că ai acceptat să fii mințit. Adevărul nr.1: minciuna e un act de cooperare. Nu toate minciunile sunt dăunătoare. Uneori cooperăm la minciună ca să ne păstrăm demnitatea socială, poate să păstrăm un mare secret. Spunem: „Ce cântec frumos!” „Dragă, nu arăți grasă îmbrăcată așa.” Sau minciuna clasică a epocii IT: „Tocmai am pescuit emailul tău din spam. Scuze că răspund cu întârziere.”

Dar uneori nu participăm de bună voie la minciună. Și asta ne poate costa scump. Anul trecut, au existat fraude corporative de 997 miliarde dolari doar în SUA. E cu puțin sub un trilion de dolari. Asta reprezintă 7% din venitul național. Minciuna poate costa miliarde. Gândiți-vă la Enron, la Madoff, la criza ipotecară. Sau în cazul agenților dubli și trădătorilor precum Robert Hanssen sau Aldrich Ames, minciunile ne pot trăda țara, compromite securitatea, submina democrația, pot duce la moartea celor care ne apără.

Minciuna e o treabă serioasă. Acest escroc, Henry Oberlander a fost atât de eficient încât autoritățile britanice spun că ar fi putut submina întregul sistem bancar al Occidentului. Nu-l poți găsi pe Google, nu-l poți găsi nicăieri. A fost intervievat odată. Iată ce a spus: „Uitați, am o regulă.” Asta era regula lui Henry. Spunea: „Toți sunt dispuși să îți dea ceva în schimbul a ceea ce doresc să aibă.” Și asta e esența problemei. Dacă nu vrei să fii mințit, trebuie să știi după ce râvnești. Nu ne place să recunoaștem. Ne dorim să fim niște soți mai buni, soții mai bune, să fim mai inteligenți, mai puternici, mai înalți, mai bogați – și lista continuă. Minciuna încearcă să compenseze acea diferență, să conecteze visele și fanteziile despre cine am vrea să fim, cum am vrea să fim, cu ceea ce suntem în realitate. Și chiar suntem dispuși să compensăm discrepanțele cu minciuni.

Într-o singură zi, studiile arată că ești mințit între 10 și 200 de ori. Ok, multe sunt minciuni nevinovate. Dar alt studiu a arătat că necunoscuții mint de trei ori în primele 10 minute ale primei întâlniri. Când auzim aceste date prima dată, ne șochează. Nu ne vine să credem cât de prevalentă e minciuna. În principiu, suntem împotriva minciunii. Dar dacă privești cu atenție, complotul se intensifică. Pe necunoscuți îi mințim mai mult decât pe colegi. Extrovertiții mint mai mult ca introvertiții. Bărbații mint de opt ori mai mult despre ei înșiși decât despre alte persoane. Femeile mint mai mult ca să protejeze. În medie, soții își mint partenerul în una din zece interacțiuni. Poate vă gândiți că nu e bine. Cei necăsătoriți mint o dată la fiecare trei interacțiuni.

Minciuna e ceva complex. E parte din țesătura vieții cotidiene și profesionale. Avem o atitudine ambivalentă față de adevăr. Spunem adevărul în funcție de nevoi, uneori din motive solide, alteori doar pentru că nu înțelegem golurile din viețile noastre. Iată adevărul nr.2 despre minciună. Suntem împotriva minciunii, dar o acceptăm tacit în situații pe care societatea le-a sancționat de-a lungul secolelor. Minciuna e în natura noastră. Face parte din cultura și istoria noastră. Gândiți-vă la Dante, la Shakespeare, la Biblie, la tabloidul News of the World.

Minciuna are relevanță în evoluția noastră ca specie. Cercetătorii au demonstrat demult: cu cât o specie e mai inteligentă, cu cât neocortexul e mai mare, cu atât specia minte mai mult. Poate vă amintiți de Koko. Își amintește cineva de Koko, gorila care a învățat limbajul semnelor? Koko a învățat să comunice prin semne. Iat-o pe Koko cu pisoiul ei. E animalul ei de companie pufos. Koko a dat odată vina pe pisoi, spunând că a smuls chiuveta din perete. Suntem programați să devenim liderii grupului Începem foarte, foarte devreme. Cât de devreme? Bebelușii se prefac că plâng, se opresc, așteaptă să vadă cine vine și apoi încep iar să plângă. Copiii de un an învață să disimuleze. Cei de doi ani merg la cacealma. Cei de cinci ani mint sfruntat. Manipulează prin măgulire. Cei de nouă ani sunt maeștrii mușamalizării. Când ajungi la facultate, îți minți mama o dată la fiecare cinci interacțiuni. Când intrăm pe piața muncii, intrăm într-o lume plină de fals, prieteni virtuali falși, media partizană, hoți de identitate ingenioși, creatori isteți de jocuri piramidale, e o epidemie a minciunii. Un autor numește asta societatea post-adevăr. Lumea e foarte derutantă de foarte mult timp.

Și ce faci atunci? Există strategii pe care le putem folosi pentru a ieși din încurcătură. „Detectorii de minciuni” calificați află adevărul în 90% din cazuri. Noi ceilalți doar în 54% din cazuri. De ce învățăm repede să detectăm minciuna? Unii oameni mint bine, alții mint prost. Nu există mincinoși originali. Facem cu toții aceleași greșeli. Folosim aceleași tehnici. În continuare, vă voi arăta două tipare de minciună. Apoi vom încerca să identificăm ce ne dă de gol. Vom începe cu un discurs.

Bill Clinton: Vreau să mă ascultați. Voi repeta. Nu am întreținut relații sexuale cu acea femeie, d-ra Lewinsky. Nu am mințit pe nimeni niciodată, chiar niciodată. Aceste acuzații sunt false. Și trebuie să mă întorc să lucrez pentru poporul american. Mulțumesc.

Care sunt indiciile care îl dau de gol? Am auzit ceva ce se numește „negare formală”. Studiile arată că cei hotărâți să mintă apelează la limbajul formal, nu la cel informal. Limbajul lui arăta distanțarea: „acea femeie.” Mincinoșii se distanțează inconștient de subiect prin limbaj. Dacă Bill Clinton ar fi spus: „Ca să fiu sincer…” sau preferata lui Nixon: „Cu toată sinceritatea…”, asta l-ar fi dat de gol fiindcă „detectorii de minciuni” știu că un limbaj descriptiv, așa se numește, discreditează subiectul. Dacă ar fi repetat întrebarea sau dacă ar fi dat prea multe detalii – ne bucurăm cu toții că nu a făcut asta – s-ar fi discreditat și mai mult. Freud avea dreptate. El a spus că nu doar cuvintele contează: „Niciun muritor nu poate păstra un secret. Dacă buzele tac, vor vorbi degetele.” Toți facem asta, indiferent cât de puternici suntem. Degetele noastre vorbesc. Vi-l voi arăta pe Dominique Strauss-Kahn cu Obama, iar degetele lui Obama vorbesc.

Asta ne aduce la următorul tipar, și anume limbajul trupului. În privința asta, iată ce trebuie să faci. Trebuie să îți lași ideile preconcepute la ușă. Lasă știința să te lumineze un pic. Credem că mincinoșii se foiesc tot timpul. Dimpotrivă, când mint, nu își mișcă trunchiul. Credem că mincinoșii nu te privesc în ochi. Din contră. Se uită prea mult în ochii tăi tocmai din cauza acestui mit. Credem că zâmbetul transmite sinceritate. Dar cineva instruit poate detecta un zâmbet fals de la un km. Puteți detecta zâmbetul fals? Îți poți contracta conștient mușchii obrajilor. Dar zâmbetul sincer se vede în cutele din jurul ochilor. Ele nu pot fi reproduse la comandă, mai ales dacă ai prea mult Botox. Nu exagerați cu Botoxul, toți vor crede că mințiți.

Să analizăm semnalele. Puteți intui ce se întâmplă într-o discuție? Puteți să detectați semnalele, să vedeți discrepanțele dintre cuvinte și gesturi? Știu că pare evident, dar când vorbești cu o persoană pe care o suspectezi că minte, nu îi analizezi atitudinea, deși ea spune multe.

O persoană cinstită va coopera. Îți va arăta că e de partea ta. Va fi entuziasmată. Va fi binevoitoare și te va ajuta să afli adevărul. Va avea o mulțime de sugestii, va numi suspecți, va furniza detalii. Îți va spune: „Hei, poate că tipii de pe statul de plată au falsificat cecurile.” Se vor înfuria dacă simt că sunt acuzați pe nedrept pe parcursul întregii discuții, nu doar pe moment; vor fi înfuriați pe parcursul întregii discuții. Dacă întrebi o persoană cinstită ce ar trebui să pățească cel care a falsificat cecurile, e probabil să recomande o pedeapsă aspră, nu una blândă.

Să spunem că ai aceeași discuție cu o persoană care minte. E posibil să fie retrasă, să privească în jos, să vorbească încet, să facă pauze, să fie imprevizibilă. Cel care minte îți dă mult prea multe detalii legate de tot felul de aspecte irelevante. Și îți vor povesti tot în ordine cronologică. Un anchetator profesionist folosește metode subtile de-a lungul a câtorva ore, cere persoanei să povestească în ordine cronologică inversă, urmărește cum se agită și identifică întrebările care produc cele mai multe minciuni. De ce face asta? Pentru că toți facem același lucru. Pregătim cuvintele pe care le spunem, dar rareori gesturile pe care le facem. Spunem: „da”, dăm din cap: „nu”. Spunem povești convingătoare, ridicăm ușor umerii. Comitem infracțiuni groaznice și zâmbim gândindu-ne că vom scăpa basma curată. Zâmbetul acela e cunoscut printre experți drept „satisfacția înșelăciunii”.

Îl vom vedea în imaginile care urmează, dar vom începe cu John Edwards, candidatul la președinție care a șocat America având un copil în afara căsătoriei. Îl vom vedea vorbind de testul de paternitate. Încercați să-l prindeți când spune „da”, dar dă din cap a „nu” și ridică ușor umerii.

John Edwards: Sunt dispus să fac testul, știu că acel copil nu poate fi al meu din cauza ordinii evenimentelor. Deci, știu că nu e posibil. Sunt gata să fac testul de paternitate. Și îl veți face în curând? Mai e cineva care… JE: Eu sunt singurul care face testul. Sunt dispus să îl fac.

PM: E ușor să vezi când cineva dă din cap dacă știi ce cauți. Uneori, o persoană va expune o anumită mină în timp ce maschează o alta ce apare pentru o secundă. Se știe că ucigașiilor le scapă o mină de tristețe. Noul partener de afaceri îți strânge mâna, sărbătorește, cinează cu tine, dar apoi scapă o mină de furie. Nu vom deveni experți în mimică peste noapte, dar pot să vă arăt o mină foarte periculoasă, ușor de învățat și anume mina de dispreț. Când e vorba de furie, doi oameni joacă de la egal la egal. E totuși o relație oarecum sănătoasă. Când însă furia devine dispreț, ești exclus. Disprețul e asociat cu superioritatea morală. De aceea, e foarte greu să îți revii. Iată cum arată disprețul. Colțul unei buze e ridicat și tras în interior. E singura expresie asimetrică. Când apare disprețul, fie că urmează minciuna sau nu, nu urmează întotdeauna, uită-te în cealaltă parte, mergi în cealaltă direcție, reconsideră înțelegerea, spune: „Nu, mulțumesc. Nu mă îmbăt ca să adorm . Mulțumesc.”

Știința a descoperit și alți indicatori. Știm că mincinoșii își modifică frecvența de clipire, își orientează picioarele spre ieșire. Folosesc obiecte drept bariere între ei și cel cu care discută. Își modifică vocea, adesea coboară tonalitatea vocală. Uitați cum stau lucrurile. Aceste comportamente sunt doar comportamente. Nu sunt o dovadă a minciunii. Sunt semnale de alarmă. Suntem oameni. Facem tot timpul gesturi largi, înșelătoare. Ele în sine nu înseamnă nimic. Dar când se adună, ai primit un semnal. Privește, ascultă, testează, pune întrebări dificile, ieși din zona confortabilă, fii curios, pune mai multe întrebări, respectă persoana cu care vorbești Nu fi ca cei din „Lege și Ordine” sau alte seriale care își forțează subiecții să se supună. Nu fi prea agresiv; nu merge.

Am văzut cum să vorbim cu o persoană care minte și cum să detectăm minciuna. Acum vom vedea cum arată adevărul. Vă voi arăta două imagini video, două mame – una minte, cealaltă spune adevărul. Aceste lucruri au fost descoperite de cercetătorul David Matsumoto, în California. Cred că sunt exemple excelente pentru a vedea cum arată adevărul.

Această mamă, Diane Downs, și-a împușcat copiii, i-a dus cu mașina la spital, în timp ce sângerau în mașină, pretinzând că un necunoscut i-a împușcat. Veți vedea că nici nu se poate preface că suferă. Încercați să vedeți discrepanța incredibilă dintre întâmplările tragice pe care le descrie și atitudinea ei rece. Priviți cu atenție și veți vedea zâmbetul duplicitar.

Diane Downs: „Noaptea, când închid ochii, o văd pe Christie întinzându-și mâinile către mine când conduc, iar sângele tot șiroiește din gura ei. Poate că asta va trece cu timpul… dar nu cred. Asta mă deranjează cel mai mult.”

PM: Acum vă voi arăta niște imagini cu o mamă îndurerată sincer, Erin Runnion, înfruntându-l la tribunal pe cel care i-a torturat și ucis fiica. Nu veți vedea emoții false, doar expresia autentică a agoniei unei mame.

Erin Runnion: „Am scris declarația asta la trei ani după ce mi-ai răpit copila, ai făcut-o să sufere și ai zdrobit-o, ai înfricoșat-o până când inima ei nu a mai bătut. Știu că a opus rezistență. Dar știu că te-a privit cu ochișorii ei căprui minunați, și tu tot ai vrut să o omori. Nu înțeleg de ce, nu voi înțelege niciodată.

PM: Nu încape îndoială că acele sentimente sunt sincere.

Tehnologia pentru detectarea adevărului evoluează. De exemplu, acum avem aparate ce urmăresc mișcarea ochilor și scanează creierul, RMN-ul detectează semnalele trimise de corpul nostru când încercăm să mințim. Aceste tehnologii ne vor fi vândute tuturor ca remediu pentru minciună și într-o bună zi se vor dovedi foarte utile. Dar între timp ar trebui să vă întrebați: pe cine vreți de partea voastră: pe cineva instruit să afle adevărul sau pe un tip cu un encefalograf de 180 kg?

„Detectorii de minciuni” se bazează pe instrumente umane. Ei știu „să-l vadă pe cel care se ascunde în întuneric”. Și ce e interesant e că azi întunericul aproape lipsește. Lumea noastră e luminată 24 de ore. E transparentă datorită blogurilor și rețelelor sociale ce transmit zumzetul unei generații de oameni care au decis să își facă viețile publice. Lumea e mult mai zgomotoasă. Una dintre provocări e să ne amintim că transparența nu înseamnă sinceritate. Trimitem tweeturi și SMS-uri tot timpul și asta ne poate face să uităm că subtilitățile decenței umane – integritatea, caracterul – contează și vor conta mereu. În această lume zgomotoasă ar fi bine să fim un pic mai expliciți în privința codului nostru moral.

Când combini știința de a detecta minciuna cu arta observării, ascultării eviți să mai iei parte la minciună. Pornești pe un drum pe care ești un pic mai explicit pentru că le spui celor din jur: „Hei, lumea mea, lumea noastră, va fi o lume sinceră. În lumea mea, adevărul va fi prețuit, iar falsitatea identificată și marginalizată.” Și când faci asta, lumea din jur începe să se schimbe ușor.

Ăsta-i adevărul. Mulțumesc”

PAMELA MEYER

SURSA: TED.com

1


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Discussion

  1. Optimistul  March 13, 2015

    E o mare minciună.
    Noi nu mințim, ci facem politică.

    (reply)

Add a Comment