Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Cum rămâi îndrăgostit când devine dificil?

Cum rămâi îndrăgostit când devine dificil?


”Ce am, in schimb, e sansa sa fac alegerea de a iubi pe cineva, si speranta ca el va decide sa ma iubească si el, iar asta e infricosator – dar asa stau lucrurile cu iubirea.” Mandy Len Catron
Exista – inca – foarte multe persoane adulte care confunda starea de indragosire cu iubirea, iluzionandu-se ca starea de indragostit va tine cat mai mult, ca nu se va incheia – ca etapa – si ca este fundatia cea mai sanatoasa pe care se poate cladi o relatie. 
Din nefericire, lucurile nu stau asa – iar miturile despre iubire sunt demontate de realitate, unul dupa altul, cu rapiditate – de confruntarea cu realitatea cea mai cruda a partenerilor, atunci cand incep sa locuiasca impreuna: limbaj, obiceiuri, comportamente, stil de rezolvare a problemelor, modalitate de a gestiona conflictele, etc.
De obicei, in astfel de situatii, exista un atacat si un atacator, un evitant si un invadant, care incep jocuri psihologice pentru a pastra ceea ce au (relatia, care se dovedeste a fi una falsa) fara sa schimbe ceea ce il deranjeaza pe celalalt (mai pe romaneste, obiceiuri proaste).
Abia dupa astfel de confruntari, apar intrebarile legate de relatie si de partener: in ce am intrat? de ce nu am fost atent/a de la inceput? cum ies din asta, ca imi este rusine?, ce pot face mai departe?, etc. Intrebari care pot fi anulate de realitate sau pot fi inlocuite in mod matur si asumat cu decizia de a iubi acea persoana si de a incerca sa rezolvati diferentele in avantajul amandurora. Sau cu decizia de a nu va juca unul cu viata celuilalt si de a incheia in mod decent relatia, daca nu reusiti sa remediati impreuna diferentele si nu puteti trece peste acestea pentru a putea avea, cu adevarat, o relatie stabila. Pentru ca o relatie stabila este data – in primul rand – de stabilitatea emotionala a partenerilor, stabilitate care nu poate fi observata atunci cand un partener nu doreste sa isi ajusteze obiceiurile, programul, etc. conform noului statut de persoana aflata intr-o relatie.
In plus, a iubi este o decizie. Si poate ramane unilaterala – este bine sa stii. Relatia sau casatoria presupun ajustari si reorientari ale obiceiurilor, deprinderilor. Din nefericire, exista multe situatii in care partenerii nu sunt dispusi sa inteleaga importanta acestor ajustari, parteneri care nu doresc sa faca schimbari pentru noua configuratie, insa doresc sa pastreze relatia – fara schimbari, cum spuneam.
Despre etapele sanatoase ale formarii unui cuplu, ce putem face, concret, pentru a ramane in mod real conectati emotional cu partenerul de viata pentru a evita distantarea fata de acesta si pentru a evita ca acesta sa se distanteze, vom discuta si la SENS – retreat de psihologie si dezvoltare personala pentru femei.
Grupa cu numarul 7 este in formare iar locurile sunt in curs de ocupare – te invit sa consulti detaliile pentru inscriere si pentru reducerea de care poti beneficia la SENS, aici: http://www.minunemica.eu/sens-7/
SENS – retreat de psihologie si dezvoltare personala pentru femei – a adunat, de-a lungul timpului, participante minunate venite din toate colturile tarii: Curtici, Piatra Neamt, Bacau, Galati, Bucuresti, Brasov, Craiova, Constanta, Arad, Cluj, Iasi, Sighetu Marmatiei, Braila, Deva, Oradea, Hunedoara.
Lucrand la materialele pe care le pregatesc pentru editia urmatoare, nu pot sa nu ma gandesc la toate clipele frumoase pe care le-am petrecut de-a lungul a sase editii alaturi de toate participantele venite alaturi de mine la SENS!
In acelasi timp, ma gandesc la forta interioara pe care o are fiecare femeie, chiar si atunci cand din exterior aceasta forta nu se vede. Si orice femeie poate (re)dobandi curajul de a folosi forta interioara de care dispune, pentru a-si face ordine in viata si pentru a-si atinge obiectivul: o viata in armonie, o relatie in care este respectata si apreciata, o viata profesionala conform pregatirii sale sau relatii sociale bazate pe respect. Foarte multe femei sunt dispuse sa invete sa se repozitioneze intr-un mod sanatos fata de situatiile delicate prin care trec – iar dupa SENS, viata nu mai este la fel, capatand valente frumoase, ca urmare a procesului de vindecare, repozitionare si afirmare asumata a propriei persoane – indiferent la ce aspect al vietii ne referim: viata personala, viata de cuplu/familie, relatia cu parintii sau viata profesionala.
SENS – spunea una dintre participante – ”este cea mai importanta scoala pentru viata, o scoala doar pentru femei.”
Sunt mandra si fericita pentru progresele facute de femeile care au fost la editiile anterioare ale retreat-ului SENS si de-abia astept sa cunosc grupa cu numarul 7.
Pentru editia nr.7 mai sunt 5 locuri libere – ma intreb, curioasa, ale cui sunt aceste locuri? 🙂
Te astept cu mult drag alaturi de noi si nu uita: pana pe 30 Iunie beneficiezi de reducere la rezervarea locului!
Pana atunci, te invit sa vizionezi un discurs Ted care evidentiaza faptul ca iubirea este o alegere asumata, constienta, pe care o poti face doar daca iti doresti cu adevarat. Iar celalalt iti poate raspunde tot asumat, constient – sau nu. Vizionare placuta si cu SENS! 🙂 
Am publicat acest articol la rubrica Iubirea Modernă din New York Times, în ianuarie. „Ce trebuie să faci ca să te îndrăgostești”. Articolul e despre un studiu psihologic ce-și propune să creeze iubirea romantică în laborator, și propria mea experiență în a-l experimenta eu însămi într-o noapte din vara trecută.
Procedura e foarte simplă: doi străini își pun pe rând 36 de întrebări tot mai personale, apoi se uită fix în ochii celuilalt, fără să-și vorbească timp de patru minute.
Iată câteva tipuri de întrebări.
Dacă te-ai trezi dimineața cu o nouă calitate sau abilitate, care ar fi aceasta?
Când ai plâns ultima oară în fața cuiva? De unul singur?
După cum vedeți, chiar devin tot mai personale.
Nr. 30 – chiar îmi place asta: Spune-i partenerului tău ce-ți place la el/ea; fii foarte sincer(ă) de data asta, spunând lucruri pe care nu le-ai spune cuiva pe care tocmai l-ai întâlnit.
Așadar, când am dat peste studiul ăsta acum câțiva ani, mi-a sărit în ochi un detaliu: se zvonea că doi dintre participanți s-au căsătorit după șase luni și i-au invitat pe toți de la laborator la nunta lor.Bineînțeles, eram foarte sceptică în privința acestui proces de „fabricare” a iubirii romantice, însă am fost intrigată. Când s-a ivit șansa să-ncerc eu însămi experimentul, cu cineva cunoscut, dar nu apropiat, nu mă așteptam să mă îndrăgostesc. Dar am făcut-o și …
Am crezut că e o poveste bună, așa că am trimis-o la rubrica Modern Love câteva luni mai târziu.
Asta s-a publicat în ianuarie, iar acum e august, și cred că unii dintre voi se întreabă dacă încă suntem împreună. Motivul pentru care cred că poate vă-ntrebați asta e pentru că mi s-a pus această întrebare de nenumărate ori în ultimele șapte luni. Despre întrebarea asta vreau să vorbesc astăzi. Dar să revenim.
Cu o săptămână înainte să apară articolul eram foarte nervoasă. În ultimii câțiva ani lucrasem la o cartedespre povești de iubire, așa că mă obișnuisem să scriu pe blogul meu despre propriile mele experiențe legate de iubirea romantică. Dar o postare pe blog poate să adune cel mult câteva sute de vizualizări, de obicei ale prietenilor mei de pe Facebook, și m-am gândit că articolul din New York Times ar aduna, probabil, câteva mii de vizualizări. Părea foarte multă atenție acordată unei relații relativ noi. Dar s-a dovedit că habar n-aveam.
Articolul a fost publicat online într-o seară de vineri, și asta s-a întâmplat până sâmbătă cu traficul de pe blogul meu. Până duminică, au sunat Today Show și Good Morning America. Într-o lună articolul a avut peste 8 milioane de vizualizări și am fost total nepregătită pentru acest fel de atenție. Una e să găsești încrederea de a fi sincer când scrii despre experiența ta în dragoste, dar e altceva să descoperi că viața ta amoroasă e știre internațională și să-ți dai seama că oamenii din lumea-ntreagă se implică cu-adevărat în noua ta relație.
Când sunau sau trimiteau e-mail, cum au făcut zilnic săptămâni întregi, mereu puneau aceeași întrebare:Sunteți încă împreună? De fapt, când îmi pregăteam discursul, am căutat în inbox propoziția „Sunteți încă împreună?” și imediat au apărut câteva mesaje. Erau de la studenți, jurnaliști și străini prietenoși ca acesta. Am dat interviuri radio și au întrebat. Am ținut un discurs, iar o femeie a strigat spre scenă:„Mandy, unde ți-e prietenul?” M-am făcut roșie ca racul.
Înțeleg că face parte din proces. Dacă scrii despre relația ta într-un ziar internațional, trebuie să te-aștepți să li se pară normal să-ntrebe. N-am fost pregătită, însă, pentru amploarea răspunsului. Cele 36 de întrebări par să aibă propria lor viață. De fapt, New York Times a continuat cu un articol de Valentine’s Day, prezentând experiențele cititorilor care au testat studiul ei înșiși, cu rate de succes diferite.
Primul meu impuls a fost să-mi protejez relația. Am refuzat orice ofertă de a apărea împreună în media.Am refuzat interviuri TV și orice cerere de a poza împreună. Cred că mă temeam să nu devenim din greșeală imaginea îndrăgostitului, o poziție pentru care nu mă simt deloc calificată.
Înțeleg: oamenii nu doreau doar să știe dacă studiul funcționa, doreau să știe dacă chiar funcționa: adică, dacă era capabil să creeze iubire durabilă. Nu doar un capriciu, ci iubire adevărată, durabilă.
Era o întrebare la care nu mă simțeam capabilă să răspund. Eram în relația asta doar de câteva luni și simțeam că oamenii puneau întrebarea greșită. Ce le spunea faptul că mai eram sau nu împreună? Dacă răspunsul era nu, experiența de a răspunde la cele 36 de întrebări conta mai puțin? Dr. Arthur Aron a scris prima oară despre aceste întrebări în acest studiu din 1997, iar scopul cercetătorului nu era să creeze iubirea romantică. Vroiau, în schimb, să încurajeze apropierea interpersonală între studenți,folosind ceea ce Aron a numit „auto-dezvăluire susținută, progresivă, reciprocă, personală.” Sună romantic, nu-i așa? Însă studiul a funcționat. Participanții s-au simțit mai apropiați după asta, iar câteva studii ulterioare au folosit protocolul lui Aron de împrietenire rapidă ca mod de a crea rapid încredere și intimitate între străini. L-au folosit între membrii poliției și comunității, între oameni cu ideologii politice opuse. Versiunea originală a poveștii, cea pe care am încercat-o vara trecută, care însoțește întrebările personale cu patru minute de contact vizual, a fost menționată în acest articol, dar, din păcate, nu a fost publicat.
Acum câteva luni, am ținut un discurs la un mic colegiu de arte liberale și un student a venit la mine după aceea și mi-a spus timid: „Am încercat experimentul dumneavoastră și nu a funcționat.” Părea intrigat. „Adică nu te-ai îndrăgostit de persoana respectivă?”, am întrebat.
„Ei bine …”, a făcut o pauză. „Cred că vrea să fim doar prieteni.”
„Dar ați devenit prieteni mai buni?”, am întrebat. „Aţi simţit că aţi ajuns să vă cunoaşteţi?” A dat din cap.
„Deci a funcţionat,” am spus.
Nu cred că acesta era răspunsul pe care-l aştepta. De fapt, cred că nici noi nu ni-l dorim când vine vorba de iubire.
Am găsit acest studiu când aveam 29 de ani şi treceam printr-o despărțire dificilă. Eram în acea relație de la 20 de ani, adică întreaga mea viaţă de adult era prima mea iubire adevărată, și nu ştiam cum sau dacă aş fi putut trăi fără el. Aşa că am apelat la ştiinţă. Am căutat tot ce se putea găsi despre ştiinţa iubirii romantice şi cred că speram să mă inoculez cumva împotriva durerii inimii. Nu ştiu dacă-mi dădeam seama de asta atunci, credeam că fac cercetare pentru cartea ce-o scriam, dar, privind retrospectiv, pare evident. Speram că dacă mă înarmez cu cunoaşterea iubirii romantice, poate nu mă voi mai simţi vreodată atât de îngrozitor şi singură ca atunci.
Toate aceste cunoştinţe mi-au fost utile în diverse feluri.Am mai multă răbdare cu iubirea. Sunt mai relaxată. Mai încrezătoare în a cere ce vreau. Mai pot, însă, și să mă văd mai clar şi să înțeleg că ceea ce vreau e uneori mai mult decât e rezonabil să ceri. Ce vreau eu de la iubire e o garanţie nu doar că sunt iubită astăzi şi că voi fi iubită mâine, ci că voi fi iubită nelimitat de persoana pe care o iubesc. Poate că tocmai posibilitatea unei garanţii e ceea ce vroiau oamenii să aflecând întrebau dacă mai suntem împreună.
Povestea din media despre cele 36 de întrebări era că poate există o scurtătură ca să te îndrăgostești. Poate există o cale de a atenua parte din riscul implicat, iar asta e o poveste foarte tentantă, deoarece a te îndrăgosti sună minunat, însă e şi înspăimântător. În clipa în care recunoşti că iubeşti, accepţi şi că ai mult de pierdut, şi e adevărat că aceste întrebări oferă un mecanism de a cunoaşte rapid pe cineva, dar şi un mecanism de a fi cunoscut, şi cred că asta e ceea ce majoritatea vrem de la iubire: să fim ştiuţi, văzuţi, înţeleşi. Cred, însă, că în cazul iubirii, suntem prea dispuşi să acceptăm varianta scurtă a poveştii. Acea variantă care întreabă „Mai sunteţi împreună?” şi e mulţumită cu da sau nu.
În locul acestei întrebări, aş propune să punem întrebări mai dificile, de genul: Cum decizi cine merită iubirea ta şi cine nu? Cum rămâi îndrăgostit când devine dificil, şi cum ştii când să te rupi şi să fugi? Cum trăieşti cu îndoiala că inevitabilul se furişează în fiecare relaţie, sau, mai greu, cum trăieşti cu îndoiala partenerului? Nu ştiu neapărat răspunsul la aceste întrebări, dar cred că sunt un început important în a avea o conversaţie mai profundă despre ce înseamnă să iubeşti.
Aşadar, dacă vreţi, varianta scurtă a poveştii relaţiei mele este asta: acum un an, împreună cu o cunoştinţă am făcut un studiu ce-şi propunea să creeze iubire romantică. Ne-am îndrăgostit și suntem şi acum împreună şi sunt foarte bucuroasă.
Însă a te îndrăgosti nu e la fel cu a rămâne îndrăgostit. Să te îndrăgosteşti e partea uşoară. Aşa că am scris la sfârşitul articolului „Iubirea noastră nu e o întâmplare. Suntem îndrăgostiţi pentru că amândoi am ales să fim.” Mă ruşinez acum când citesc asta, nu pentru că e neadevărat, ci pentru că atunci nu m-am gândit la tot ce implica acea alegere. Nu m-am gândit de câte ori va trebui fiecare din noi să facem acea alegere şi de câte ori voi continua să fac acea alegere fără să ştiu dacă mă va alege mereu pe mine sau nu. Vreau să fie suficient că am pus cele 36 de întrebări şi am răspuns la ele, că am ales să iubesc pe cineva atât de generos, de bun şi amuzant şi că am vorbit despre această alegere în cel mai mare ziar din America. În schimb, mi-am transformat relaţia în genul de mit în care nu prea cred. Ceea ce-mi doresc, ceea ce-mi voi dori toată viaţa, e ca acel mit să fie adevărat.
Vreau finalul fericit pe care-l implică titlul articolului meu, care e, apropo, singura parte a articolului pe care nu am scris-o.
Ce am, în schimb, e şansa să fac alegerea de a iubi pe cineva, şi speranţa că el va decide să mă iubească şi el, iar asta e înfricoșător – dar aşa stau lucrurile cu iubirea.
Mulţumesc.
Sursa: TED.com
0


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Add a Comment