Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Cu adevarat nu poti vedea decât cu inima… esenţialul este invizibil pentru ochi

Cu adevarat nu poti vedea decât cu inima… esenţialul este invizibil pentru ochi


A trecut timpul… aveam o familie, un job, o reputaţie. Eram o persoană realizată în ochii multora şi mulţi mă invidiau.

În vara aceea, în  2007, am simţit un imbold: trebuia să ajung acolo, în locul acela unde este înmormântat cel ce pentru Ardeal este Sfântul Moţilor.

Şi am ajuns. Era foarte cald, eram lângă mormânt şi am început să îi vorbesc în gând; şi atunci, pentru prima dată mi-am văzut sufletul pe care îl ţinusem acoperit cu multe straturi de compromisuri, şi minciuni frumoase, şi laşităţi personale.

Era ascuns în adânc şi era plin de lacrimi, multe, care au început să şiroiască atunci când s-a văzut descoperit. Stăteam acolo, sub soarele de plasmă şi plângeam ca nicicând în viaţa mea şi îmi regăseam sufletul. Şi vedeam cât de mult îi e dor de iubire.

Au trecut lunile, am avut al doilea copil şi apoi, la o vreme am iubit. Şi am suferit sfâşietor. Şi am început să înţeleg. Şi am început să îmi doresc să mă schimb.

Apoi am început să iubesc în alt mod, mai plin, mai înţelegător, mai feminin. Am dorit să mă cunosc pentru a putea cunoaşte ce trăiesc.

Am dorit apoi să mă iubesc. Am înţeles apoi că trăiam fără să ştiu exact unde merg, mă lăsam trăită de viaţă. Şi m-am reîntors la mine: am înţeles că am nevoi şi că e esenţial să mi le cunosc.

Am înţeles că tristeţile mele, chiar  sfâşierile de suflet aveau mai mereu la bază gânduri, supoziţii şi că obişnuiam să sufăr cumplit pentru iluziile fabricate de mintea mea.

Am înţeles că fusesem până atunci o fiinţă reactivă, care trăise prin răspunsurile la acţiunile celorlalţi. Aveam sentimente de frustrare puternică legate de condiţiile exterioare, de atitudinile celorlalţi, de sentimentele lor faţă de mine.

Şi în acea perioadă am citit undeva că noi suntem RĂSPUNZĂTORI DE CEEA CE NI SE ÎNTÂMPLĂ.

A fost ca şi cum mi se deschidea uşor o cale luminoasă în faţă.

Am înţeles că eu pot fi tot ceea ce îmi doresc: pot fi liniştită în interior, şi bucuroasă şi pot să fiu ca o ploaie de vară pentru ceilalţi, oricine ar fi ei, doar dacă îmi doresc. Am văzut câte se pot schimba în jur dacă îţi doreşti şi îţi urmezi dorinţa.

A urmat apoi perioada în care am descoperit că subiectele sau trăirile care îmi produceau disconfort, ori mă iritau ori mă făceau să reacţionez la primul impuls, ascundeau tot atâtea laturi neechilibrate ale fiinţei mele.

Şi m-am oprit cu curiozitate şi blândeţe asupra fiecăreia. Cum reuşeam să le înţeleg, să le accept şi să îmi doresc să le transform, nu mă mai deranjau la ceilalţi , iar în mine se mai instala o porţiune de pace sufletească.

Apoi au apărut oameni noi în jurul meu; şi alte oportunităţi. A fost perioada în care am simţit că într-adevăr parcă tot universul conspiră la îndeplinirea dorinţei omului hotărât. Am descoperit sensuri noi în întâmplări noi sau în cele vechi.

Eram ca într-o oază imaginară care mă înconjura permanent prin aridul cotidian.

Un singur gând mă mai frământa : care e calea mea de urmat, dacă o rătăcisem sau nu.

Cum am fost mereu genul de om care nu a avut o singură materie favorită, sau o singură ocupaţie principală ci mi-a plăcut să fac mai multe genuri de activităţi şi eram înzestrată pentru fiecare, întrebarea îmi persista până de curând. Rămăsese o nelinişte .

Şi a venit apoi iar acel imbold: trebuia să fiu în acea excursie care avea ca traseu cetăţile dacice şi ca punct final mormântul Sfântului din Ardeal. Am fost.

Am trăit în cele trei zile o bogăţie de sentimente şi de întâmplări care ar fi putut umple ani de zile obişnuiţi. Şi atunci, în acele păduri din jurul Sarmisegetuzei şi apoi la Prislop am ŞTIUT.

De fapt M-AM ŞTIUT: tot ceea ce trăisem fusese în concordanţă cu ce exista în mine, totul era în mine dintotdeauna şi mereu ştiusem adevărul, doar că nu îl văzusem până atunci.

Am înţeles şi care era drumul de urmat, şi am văzut cum ceea ce începuse cu trei ani în urmă se contura într-un parcurs continuu.

Mi-am descoperit o parte a fiinţei mele pe care o bănuisem doar şi care mă încântă. Am înţeles şi am trăit mistere.

Şi atunci, în acea sâmbătă la prânz, am stat în faţa lumii cu sufletul în căuşul palmelor şi am simţit iubirea caldă, aurie a Divinităţii. M-am simţit imens iubită, cald, blând, strălucitor.

Apoi drumul de întoarcere, un popas la Lainici: la intrarea în biserică, deasupra uşii, cu litere mari de tipar două fraze străbat de la stânga la dreapta faţada:

SUNT VREMURI CÂND DUMNEZEU COBOARĂ LA OAMENI ŞI SUNT VREMURI CÂND OAMENII URCĂ LA DUMNEZEU.

Oana Cozea

sursa: aici

2


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

  1. adiursu  September 7, 2010

    foarte frumos scris. din suflet. fie ca la finalul calatoriei tale sa poti urca la Dumnezeu.

    (reply)
    • Mona Georgescu  September 7, 2010

      Articolul apartine unui suflet drag, Oana Cozea – toate scrierile ei sunt din suflet, despre suflet, pentru suflet si ma bucur ca si cititorii care fac un popas de un rand si de un gand aici, pe minunemica.ro, au ocazia sa o intalneasca.
      Pe Oana o “gasiti” aici
      O zi binecuvantata,
      Mona Georgescu

      (reply)

Add a Comment