Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Controlul comportamentului începe cu părinţii

Controlul comportamentului începe cu părinţii

Controlul comportamentului nu‑i vizează doar pe copii

Termenul de control al comportamentului se referă la tiparul reacţiilor adoptate de o familie pentru a aborda comportamentul în următoarele trei situaţii specifice:

  • situaţii ce presupun pericol fizic;
  • situaţii care presupun exprimarea nevoilor şi impulsurilor psiho‑biologice (de exemplu, nevoia de mîncare, de somn, de lichide, de eliminare a materiilor reziduale, de activitate sexuală) şi satisfacerea lor;
  • situaţii care presupun interacţiuni personale şi sociale în interiorul familiei şi în afara ei.

Trebuie subliniat că tema controlului comportamental nu se referă doar la gestionarea activităţii copiilor, ci include şi modul în care îşi controlează părinţii propria conduită în aceste trei sectoare.

Cîteva exemple de situaţii ce presupun pericol fizic pentru copii sînt scările, drumurile intens circulate, zonele de joacă periculoase, sobele şi căminele. În ce‑i priveşte pe părinţi, exemple de comportamente scăpate de sub control care trebuie gestionate sînt şofatul periculos, violenţa şi tentativele de sinucidere.

În mod similar, în ce priveşte impulsurile psiho‑biologice, adulţii trebuie să dea exemplu de gestionare a comportamentului înainte să le ceară copiilor acest lucru. Înfulecatul, excesul de mîncare, excesul de băutură, promiscuitatea sexuală, lenevitul în pat sînt sectoare în care adulţii trebuie să‑şi controleze comportamentul.

Copiii îşi imită părinţii şi în special acţiunile acestora, iar cuvintele adulţilor trec deseori neauzite de copii cînd spusele nu se potrivesc cu acţiunile părinţilor. La fel, comportamentul social responsabil, atît în familie, cît şi în afara ei trebuie să înceapă de la părinţi. Distincţia dintre comportamentul de acasă şi cel din afara familiei este importantă; ceea ce este acceptabil acasă poate să nu fie tolerat în afara ei. În plus, uneori copilul poate fi „înger pe stradă“ şi „diavol acasă“ sau invers.

Controlul comportamentului începe cu părinţii. Părintele care‑şi pierde adesea controlul în relaţia cu partenerul, cu alt adult sau cu un copil nu se află nici pe departe în postura de a le cere altora să se controleze. Părintele are responsabilitatea de a se controla şi orice pierdere a controlului în interacţiunea cu copiii reprezintă o abrogare a acestei responsabilităţi.

Părintele care‑şi pierde controlul şi reacţionează critic şi agresiv faţă de copii le oferă de fapt acestora controlul asupra sa. Într‑o astfel de familie, copiii ştiu că pot să‑şi „scoată din pepeni“ părintele şi, cum cei mici nu deţin prea multă putere acasă, acest dram de putere devine o armă pe care s‑o folosească, mai ales cînd le este ameninţată valoarea personală.

Uneori, comportamentul copiilor poate fi extrem de exasperant şi responsabilitatea părintelui de a‑şi păstra controlul asupra comportamentului propriu poate fi pusă la grea încercare.

Cînd te afli într‑o asemenea situaţie, cel mai bine este să pui distanţă între tine şi copil. Ultimul lucru pe care ţi‑l doreşti este să pui paie pe foc. O reacţie agresivă va determina fie noi comportamente inacceptabile din partea copilului, fie retragerea lui şi va afecta cu siguranţă relaţia voastră. Părinţii cărora le vine greu să‑şi controleze comportamentele legate de apetit (mîncare, băutură) sau reacţiile critice şi agresive la adresa copiilor lor sau acţiunile de neglijare iresponsabile au, în mod evident, probleme cu stima de sine şi au nevoie de ajutor specializat.

Aceşti părinţi cu tulburări au responsabilitatea de a cere ajutor pentru a‑şi rezolva problemele, astfel încît să nu le transmită copiilor propriul bagaj afectiv şi comportamental.

Acum pot fi găsite cu uşurinţă cursuri de parentaj, precum şi servicii de consiliere personală şi pentru părinţi. Există de asemenea numeroase cărţi, casete audio şi casete video care‑i pot ajuta pe părinţi în ce priveşte responsabilităţile lor personale, interpersonale şi de creştere a copiilor.

Exemple de comportamente „scăpate de sub control” ale părinţilor acasă

  • Strigatul la copii;
  • Ordinele, dominarea şi controlarea copiilor;
  • Folosirea sarcasmului şi a cinismului ca mijloace de control;
  • Ridiculizarea, admonestarea, criticarea;
  • Etichetarea copiilor drept „încăpăţînat“, „obraznic“, „prost“, „leneş“, „bun de nimic“;
  • Ameninţarea copiilor că părintele îi va părăsi;
  • Ameninţarea de a trimite copiii de acasă;
  • Ameninţarea fizică a copiilor;
  • Violenţa fizică;
  • Pedepsele disproporţionate pentru greşeli;
  • Îmbrîncirea şi zgîlţîirea copiilor;
  • Compararea unuia dintre copii cu altul;
  • A avea un preferat evident în familie;
  • A nu folosi prenumele copiilor;
  • Stricteţea prea mare;
  • Aşteptările prea ridicate la adresa copiilor;
  • Lipsa de interes manifestă faţă de binele copiilor;
  • A permite copiilor să evite responsabilităţi;
  • A nu arăta afecţiune copiilor;
  • Pedepsirea greşelilor şi nereuşitelor;
  • A nu cere scuze niciodată pentru greşeli;
  • A nu spune „te rog“ şi „mulţumesc“ copiilor;
  • A reacţiona inconsecvent şi imprevizibil la comportamentele iresponsabile ale copiilor;
  • A permite copiilor să controleze părintele;
  • A răsfăţa copiii şi a le face toate mofturile;
  • A le retrage copiilor iubirea;
  • Folosirea tăcerii ostile în încercarea de a controla copiii.

Controlul asupra copiilor nu este responsabilitatea părinţilor

Nu e treaba părinţilor să‑şi controleze copiii, fie acasă, fie în afara casei! Foarte probabil, această concepţie este contrară experienţelor tale din copilărie şi convingerilor celor mai multor părinţi. Totuşi, o cercetare mai atentă a practicilor tradiţionale de disciplinare arată că a face ca o persoană să controleze altă persoană reprezintă o reţetă pentru conflict.

Ca adult, ştii că reacţionezi defensiv cînd cineva încearcă să te domine sau îţi spune ce să faci, unde să mergi, cu ce să te îmbraci, ce să spui, ce să nu spui, cum să stai în picioare, cum să stai jos şi aşa mai departe. În astfel de situaţii, fie te simţi rănit sau neajutorat şi rămîi tăcut, fie te înfurii şi te „repezi“ la acea persoană.

Acelaşi lucru este valabil pentru copii şi adolescenţi. Controlul eficient al comportamentului într‑o familie se bazează pe principiul că membrii familiei sînt răspunzători pentru propriul autocontrol.

Nu e treaba părinţilor să‑i controleze pe copii, din moment ce copiii au responsabilitatea de a se controla. Părinţii au însă responsabilitatea de a‑i educa pe copii să‑şi asume responsabilitatea pentru ei înşişi.

În familie, fiecare membru are anumite responsabilităţi pentru crearea atmosferei de ordine, siguranţă, dreptate, afecţiune, corectitudine şi armonie. La abrogarea acestor responsabilităţi de către copii este cel mai bine ca părinţii să nu reacţioneze dominator şi critic, ci prin sancţiuni. Condusul maşinii sub influenţa alcoolului s‑a redus considerabil în Irlanda ca urmare a creşterii sancţiunilor pentru această faptă. Sancţiunile există pentru a asigura un comportament social responsabil.

Cînd un individ alege să fie iresponsabil, alege şi sancţiunea. Mulţi adulţi şi copii încearcă să dea vina pe alţii (poliţişti, agenţi de trafic, părinţi, profesori) pentru sancţiune, dar trebuie arătat cu tărie că sancţiunea n‑ar fi existat dacă s‑ar fi făcut o alegere responsabilă. Copiii învaţă repede că purtarea responsabilă le aduce privilegii, iar acţiunile iresponsabile îi fac să piardă privilegii. Copiii încep de asemenea să înţeleagă că ei sînt cei care aleg riscul sancţiunii cînd se poartă dificil.

Sancţiunea nu trebuie niciodată să presupună retragerea iubirii şi a respectului; relaţia trebuie să‑şi păstreze mereu importanţa maximă, mai presus de orice altceva.

În familie, responsabilităţile copiilor trebuie articulate clar şi limpede. După ce limbajul copilului a ajuns la un nivel bun de dezvoltare, multe chestiuni legate de gestionarea anumitor comportamente pot fi explicate verbal. Înainte de acest stadiu al dezvoltării limbajului, reacţiile nonverbale la comportamentele scăpate de sub control ale copilului sînt la fel de eficiente.

Spre exemplu, dacă copilul tău în vîrstă de doi ani încearcă să obţină ceea ce vrea făcînd o criză de furie, poate fi sancţionat prin lipsa de atenţie acordată comportamentului său şi prin refuzul reacţiei dorite din partea ta (de pildă, dulciuri înainte de cină). Pentru că rămîi calm şi nu‑ţi pierzi controlul, păstrezi relaţia de iubire necondiţionată cu copilul şi‑n acelaşi timp îl informezi (prin lipsa ta de acţiune) că acel tip de comportament nu‑i aduce nici un cîştig.

În cazul copiilor care ştiu să citească, e o idee bună să alcătuieşti o listă scrisă cu responsabilităţile lor acasă. Este de dorit să implici copiii mai mari în redactarea şi revizuirea unei astfel de liste. Lista responsabilităţilor trebuie să specifice clar în ce constau sancţiunile cînd copilul nu‑şi respectă responsabilitatea asupra căreia s‑a convenit.

Este înţelept ca părinţii să nu uite că e nevoie să le amintească frecvent şi cu calm copiilor care sînt responsabilităţile lor şi depinde de părinţi să aibă grijă ca aceştia să nu evite responsabilităţile. E important ca sancţiunea să fie adecvată „infracţiunii“, deoarece consecinţele nedrepte determină rareori un comportament responsabil.

Sistemele autoritare de disciplină tind să pună accentul pe lista de „nu e voie“ în privinţa conduitei de acasă. O astfel de abordare nu le demonstrează copiilor ce să facă şi, ca atare, nu le stimulează autocontrolul şi responsabilitatea, acasă şi în afara ei. În plus, controlul prin dominaţie sau prin practici rigide formează fie copii timizi şi care se simt în nesiguranţă, fie copii exagerat de îndrăzneţi şi care se simt în nesiguranţă, lucru care va declanşa cu siguranţă furtuni cînd ajung la vîrsta adolescenţei.

La cealaltă extremă se află familiile în care nu funcţionează nici un standard, se permite îngăduinţa totală şi se acceptă orice. O atare lipsă de disciplină formează copii care nu învaţă mare lucru despre autocontrol.

Cea mai distructivă formă de gestionare a comportamentului o constituie controlul imprevizibil, prin care părinţii trec aleator de la rigiditate la spirit democratic şi la lipsă de control, astfel încît copiii nu ştiu care sînt, cu precizie, limitele şi responsabilităţile în familie şi în afara ei. Cînd funcţionează acest sistem, copiii nu pot să‑şi dezvolte nici sentimentul de securitate, nici încrederea în sine, iar nesiguranţele din copilărie îi vor însoţi în adolescenţă şi, de multe ori, în viaţa adultă.

Există şanse mult mai mari de respectare a responsabilităţilor de către copii cînd părinţii le servesc drept exemplu pentru controlul adecvat al comportamentului. E nedrept să le ceri copiilor să facă lucruri pe care tu nu le faci.

Cînd copiii nu‑şi respectă responsabilităţile, trebuie folosite sancţiuni pentru a asigura revenirea la comportamentul responsabil. Însă orice lipsă de responsabilitate din partea copilului trebuie discutată mai întîi, pentru a se afla ce a determinat comportamentul iresponsabil.

Cînd există un motiv întemeiat (de pildă, boala), este evident că nu trebuie impusă nici o sancţiune.

Exemple de responsabilităţi în casă pentru copiii de vîrstă şcolară

  • Să fie punctuali la masă;
  • Să se ridice din pat cînd sînt strigaţi;
  • Să se spele şi să se îmbrace singuri;
  • Să mănînce fără grabă;
  • Să ceară voie ca să se ridice de la masă;
  • Să circule prin casă într‑o manieră potolită;
  • Să‑şi facă temele la ora programată;
  • Să comunice respectuos cu părinţii şi cu ceilalţi membri ai familiei;
  • Să respecte bunurile altora;
  • Să nu folosească bunurile altora fără a cere voie;
  • Să vorbească folosind un volum acceptabil al vocii;
  • Să răspundă pozitiv la solicitările din partea părinţilor şi a altor membri ai familiei;
  • Cînd sînt supăraţi sau furioşi, să ceară să petreacă timp între patru ochi cu părinţii sau alţi membri ai familiei;
  • Să se joace cu alţi copii (sau cu adulţi!) într‑un mod nepericulos;
  • Să păstreze încăperile comune şi spaţiul personal curate şi ordonate;
  • Să accepte responsabilităţile casnice alocate în mod corect (de exemplu, să spele vasele, să aducă lemne de foc în casă, să ducă rufele murdare în coş).

Exemple de responsabilităţi în afara casei pentru copiii de vîrstă şcolară

  • Să fie punctuali la şcoală;
  • Să participe la orele de clasă conform programului;
  • Să manifeste respect faţă de bunurile şi posesiunile şcolii, profesorilor, colegilor şi personalului auxiliar;
  • Să‑şi îndeplinească responsabilităţile alocate în şcoală şi în clasă;
  • Să fie punctuali la întoarcerea acasă;
  • Să comunice într‑o manieră respectuoasă cu profesorii, colegii şi alţi adulţi şi copii;
  • Să comunice într‑un mod pozitiv orice nemulţumire survenită la şcoală sau în clasă dirigintelui, directorului şcolii şi părinţilor;
  • Să se joace în mod nepericulos cu colegii;
  • Să vorbească folosind un volum acceptabil al vocii;
  • Să predea temele care i‑au fost repartizate;
  • Să respecte bunurile publice.

Dezvoltarea autocontrolului copiilor

Există trei aspecte esenţiale pentru dezvoltarea cu succes a autocontrolului şi responsabilităţii la copii:

  • sancţiunile trebuie folosite pozitiv;
  • spusele părinţilor trebuie să conteze întotdeauna;
  • conflictele cu nevoile copiilor trebuie evitate.

Folosirea pozitivă a sancţiunilor

Am arătat deja că sancţiunile sînt folosite acasă (ca şi la şcoală şi în locurile publice) nu pentru a pedepsi, ci pentru a asigura respectarea responsabilităţilor asumate. Acasă, este vital ca sancţiunile să fie folosite într‑un context în care:

  • părinţii şi ceilalţi membri ai familiei au relaţii pozitive, necondiţionate unii cu alţii;
  • se folosesc modalităţi de comunicare pozitive, respectuoase;
  • părinţii servesc drept exemplu pentru comportamentele responsabile adecvate;
  • se încurajează consecvent strădania şi nu performanţa.

Aplicarea unei sancţiuni se face cel mai bine în aşa fel încît copilul să ştie precis:

  • în ce privinţă s‑a comportat iresponsabil, şi
  • ce anume i se cere.

Sancţiunile se folosesc pentru a educa în direcţia responsabilităţii; ele nu constituie o cale de a‑i jigni pe copii. Folosirea pozitivă a sancţiunilor are anumite caracteristici clare:

1. Cînd este posibil, sancţiunea folosită trebuie să fie consecinţa firească a comportamentului lipsit de responsabilitate.

Spre exemplu, dacă un copil se joacă cu mîncarea, sancţiunea firească este să i se ia mîncarea. Dacă, într‑o criză de furie, copilul aruncă prin toată camera cuburi de construit, o sancţiune firească este cea de a‑i cere să le adune pe toate.

2. Sancţiunile trebuie să fie previzibile şi consecvente.

Asta înseamnă că copilul ştie întotdeauna în ce constă responsabilitatea şi că încălcarea respectivei limite va duce de fiecare dată la aplicarea sancţiunii. În plus, copilul trebuie să ştie că indiferent care părinte (sau bunic sau îngrijitor) este implicat sau care copil din familie alege să fie iresponsabil, sancţiunea va fi aceeaşi.

3. Sancţiunile trebuie să fie corecte şi drepte: sancţiunea trebuie să fie pe măsura iresponsabilităţii.

Cînd membrii familiei convin asupra sancţiunilor şi acestea nu sînt lăsate pe seama capriciului unuia dintre ei, posibilitatea comiterii unei nedreptăţi este redusă considerabil. Revizuirea regulată a sistemului de responsabilităţi constituie şi ea o pavăză împotriva nedreptăţii.

4. Sancţiunile trebuie să fie impersonale.

Adultul care‑şi pierde calmul cu un copil care se poartă necooperant şi‑i dă o sancţiune bazată pe propriile sale proiecţii şi pe nevoia sa nevrotică de ordine şi de perfecţionism nu va avea eficienţă cu copiii. Copilul ştie că sancţiunea este doar un debuşeu pentru dependenţa şi frustrarea adultului şi va da vina pe adult, nu pe sine.

5. Sancţiunile trebuie să sublinieze ce se aşteaptă din partea copiilor, astfel ca, atunci cînd sînt aplicate, să devină un prilej de purtare mai responsabilă şi de mai mult autocontrol.

6. Sancţiunile trebuie amînate pînă cînd adultul care controlează situaţia înţelege rolul psihologic al comportamentului iresponsabil. După aceea, el aplică sancţiunea într‑o manieră care reflectă ceea ce a înţeles. (Vezi pp. ???‑??? pentru o prezentare mai detaliată a acestei idei.)

7. Sancţiunile trebuie să fie aplicate în manieră pozitivă şi calmă, astfel încît copilul să nu se teamă de adultul care deţine controlul. Frica inhibă comunicarea dintre copil şi părinte. În plus, copilul speriat poate să fie de acord cu orice, dar, după ce‑şi revine, nu va fi învăţat nimic şi este posibil ca următoarea acţiune iresponsabilă să fie mai serioasă decît prima.

8. Cînd se aplică o sancţiune, trebuie folosit prenumele copilului.

Ce sancţiuni sînt disponibile pentru familie? Fiecare cămin are nevoie de soluţii proprii şi fiecare familie trebuie să stabilească sistemul de responsabilităţi cel mai bun pentru cultura sa unică.

Sancţiuni pe care le pot folosi familiile – repere generale

  • A solicita pozitiv şi ferm un comportament responsabil.
  • A nu acorda atenţie acţiunii iresponsabile (este o măsură ce se dovedeşte foarte des eficientă, căci purtarea respectivă poate avea scopul de a atrage atenţia părintelui).
  • Retragerea privilegiilor (posibila pierdere a unei activităţi preferate poate deveni o motivaţie puternică pentru comportarea responsabilă).
  • Reţinerea în casă cu un scop semnificativ (această sancţiune trebuie supravegheată şi cel care supraveghează are nevoie de informaţii clare cu privire la sarcina care i‑a fost dată copilului, de pildă să facă ordine în cameră, să termine de spălat vasele, să‑şi termine temele).
  • Alocarea de responsabilităţi domestice (de exemplu tunsul peluzei, aspiratul camerelor comune).
  • Avertizarea cu retragerea unui privilegiu în viitor (de pildă să rămînă peste noapte la un prieten, să meargă la cinema ca să vadă un film de succes recent lansat).
  • Retragerea banilor de buzunar.

Cuvintele trebuie să aibă importanţă întotdeauna

Trăsăturile caracteristice ale unui sistem eficient de control comportamental la nivelul familiei sînt previzibilitatea, specificitatea şi consecvenţa.

Previzibilitatea înseamnă că copilul ştie precis cum vei reacţiona la un comportament dat, fie el responsabil sau iresponsabil. Previzibilitatea se aplică indiferent dacă faci o promisiune sau ameninţi cu o sancţiune. Cuvintele încep să aibă importanţă pentru copii cînd ele sînt transformate în acţiune.

Părintele care promite sau ameninţă, dar nu dă curs spuselor sale nu va reuşi să dezvolte responsabilitatea şi autocontrolul copilului. În această situaţie, copilul nu ştie care sînt limitele şi va tot testa pînă cînd va găsi respectivele limite. Părinţii îşi scuză de multe ori lipsa de previzibilitate prin remarci de genul „e doar un copil“ sau „va învăţa în curînd“ sau „să‑i mai acordăm o şansă“. Dacă reacţiile de acest fel sînt frecvente, copilul nu va deprinde autocontrolul.

Părinţii trebuie să‑şi definească în mod concret promisiunea sau sancţiunea. A promite unui copil, ca reacţie la o acţiune responsabilă sau doar ca un gest spontan de iubire, că „la sfîrşitul săptămînii o să facem ceva plăcut“ e prea vag şi totodată prea uşor de uitat. A spune „Sîmbătă te duc la cinema şi poţi alege filmul pe care ţi‑ar plăcea să‑l vezi“ e un lucru clar şi copilul nu‑l va uita.

La fel stau lucrurile şi în privinţa unei sancţiuni; nu este suficient de concret să spui „Dacă te prind că te joci pe strada principală, te omor!“. Acesta e un mesaj pe care majoritatea copiilor îl vor ignora, fiindcă ei ştiu foarte bine că nu‑i vei omorî. Cuvintele tale încetează să mai aibă importanţă.

A treia caracteristică a unui sistem eficient de gestionare a comportamentului este consecvenţa reacţiei în raport cu situaţiile, cu persoanele responsabile şi cu copiii. Dacă cei doi părinţi au sisteme diferite de responsabilităţi, copiii vor ajunge confuzi, fiindcă nu sînt siguri cărui părinte să‑i dea ascultare. În plus, la fel ca mulţi adulţi, copiii vor exploata astfel de vulnerabilităţi ale sistemului ca să evite responsabilitatea. Aşa cum ştie fiecare părinte, copiii pot să folosească un părinte împotriva celuilalt sau un profesor împotriva altuia. Nu are nici un rost să învinuieşti copilul pentru că exploatează o asemenea portiţă de scăpare.

Problema ţine de cei care răspund de aplicarea sistemului de control, nu de copil. În această situaţie, a‑l acuza pe copil şi a‑l critica va duce de cele mai multe ori la amplificarea problemei, la întreruperea comunicării între părinţi şi copil şi la lezarea valorii personale. Este important, aşadar, ca în familie, părinţii să aibă o abordare comună în ce priveşte dezvoltarea comportamentului responsabil la copiii lor, astfel încît aceştia să obţină reacţii consecvente de la ambii părinţi.

Iarăşi, de dragul consecvenţei, nu trebuie să existe un set de aşteptări pentru un copil şi alt set pentru alt copil. Părinţii au adesea „preferaţi“ în familie. Problema este însă că ceilalţi copii din familie se vor simţi mai puţin preţuiţi şi mai puţin înclinaţi să răspundă la solicitarea de a se purta responsabil dacă la adresa „preferatului“ nu se face aceeaşi solicitare. Revolta devine un mijloc prin care copiii minimalizaţi îşi exprimă furia şi sentimentul de respingere.

Consecvenţa în raport cu situaţiile înseamnă că indiferent unde are loc acţiunea responsabilă sau iresponsabilă, părintele sau adultul răspunzător va reacţiona în acelaşi fel.

Spre exemplu, un copil face o criză de furie acasă pentru a obţine dulciuri înainte de cină, dar mama nu cedează şi criza de furie este total ignorată. Cînd copilul face o criză de furie la supermarket, mama trebuie să reacţioneze tot aşa cum a făcut acasă. Unii părinţi însă cedează „de dragul liniştii“ sau pentru că‑şi fac griji despre „ce‑au să creadă oamenii cînd îmi văd copilul cum urlă ca din gură de şarpe?“. Dacă reacţionezi astfel, slăbeşti autocontrolul copilului. În plus, copiii depistează rapid vulnerabilitatea unui părinte şi o vor exploata pentru a‑şi atinge scopurile.

Nu intra în conflict cu copiii

Cînd un copil manifestă comportamente dificile, necooperante sau agresive, este important ca părintele să rămînă calm, dar ferm într‑o manieră pozitivă. Problema nu va face decît să se agraveze dacă părintele se lasă prins în capcana unui conflict cu copilul. Cînd părintele îşi pierde controlul, copilul, care se poartă iresponsabil, cîştigă şi mai mult controlul asupra situaţiei şi asupra părintelui. De asemenea, copilul capătă un motiv în plus să se angajeze în comportamente perturbatoare. Problema în această privinţă constă în faptul că agresivitatea naşte agresivitate, tăcerea ostilă naşte retragere ostilă şi orice tip de reacţie denigratoare (cinism, sarcasm, ridiculizare, admonestare etc.) nu face decît să agraveze situaţia.

Cînd părintele rămîne absolut calm şi imperturbabil în faţa comportamentelor inacceptabile ale copilului, acesta va dobîndi mai rapid autocontrolul. El va înţelege că purtarea sa nu‑i aduce rezultatul dorit, astfel că respectiva purtare va dispărea. Uneori, copilul poate înteţi comportamentul supărător, ca să „înfrîngă“ hotărîrea părintelui, dar dacă părintele rămîne neclintit şi calm la hotărîrea de a se delimita de purtarea problematică a copilului, acesta va începe treptat să manifeste autocontrol.

Cînd copilul este calm, i se poate explica faptul că respectiva purtare este problematică şi nu‑i va aduce nici un folos. În acelaşi timp, i se poate arăta cum să ceară în mod adecvat ceea ce vrea. I se poate explica totodată că nu toate nevoile pot fi împlinite imediat, că unele nevoi sînt nerezonabile şi că uneori este posibil să nu existe resursele necesare pentru a satisface nevoi.

Uneori, copilul continuă să se angajeze în comportamente perturbatoare indiferent ce face părintele. Evident, într‑o astfel de situaţie, calmul şi răbdarea părintelui vor începe să se apropie de limită. Cînd se întîmplă acest lucru, cea mai bună politică este ca părintele să se distanţeze fizic de copil. Nu ajută cîtuşi de puţin dacă‑şi pierde controlul.

Cînd un copil continuă să se angajeze într‑un comportament scăpat de sub control, este necesară o măsură imediată pentru a dezamorsa situaţia. Uneori, cea mai bună măsură este lipsa oricărei acţiuni. A cere socoteală verbal copilului care şi‑a pierdut controlul dă rareori rezultate (chiar dacă părintele o face într‑o manieră pozitivă), deoarece copilul este tulburat afectiv şi, foarte probabil, va rămîne surd la solicitarea de a se purta rezonabil.

Nimic nu reuşeşte mai bine ca durerea, furia sau frica să facă un copil să fie surd la vocea raţiunii (şi la fel se întîmplă cu adulţii!).

În acest context, afectivitatea este întotdeauna mai puternică decît raţiunea. Lipsa oricărei acţiuni îl scoate pe copil din centrul atenţiei şi, pentru că purtarea lui nu declanşează o reacţie, ea poate înceta rapid în lipsa oricărei reacţii.

Dacă purtarea unui copil periclitează părintele sau alţi copii, este necesară o acţiune decisivă. Cînd riscul vizează alţi copii, părintele trebuie să le ceară pe ton scăzut şi calm să plece din cameră. Nu e un lucru înţelept ca părintele să abordeze fizic copilul tulburat; el trebuie să rămînă la distanţă, tăcut şi calm.

Dacă copilul atacă fizic părintele, este esenţial ca acesta să nu răspundă în aceeaşi manieră, fiindcă astfel n‑ar face decît să agraveze situaţia. Părintele trebuie să se depărteze cu calm de copil şi să păstreze ferm contactul vizual, aşa încît copilul să vadă că părintele deţine controlul. Dacă acest lucru nu este posibil, a ţine pur şi simplu corpul copilului, astfel încît el să nu poată lovi cu picioarele sau cu mîinile, poate servi drept protecţie şi pentru copil, şi pentru adult.

Comportamentele insuficient controlate care‑i supără cel mai tare pe părinţi sînt agresivitatea, insolenţa, ţipetele şi limbajul vulgar. Este un lucru înţelept ca ei să conştientizeze faptul că astfel de comportamente insuficient controlate se nasc inevitabil din nevoia ascunsă a copilului de a fi iubit, preţuit şi acceptat şi sînt precedate de o experienţă care l‑a făcut să se simtă rănit, furios sau speriat.

După ce copilul se calmează, părintele poate să‑i ofere o cantitate normală de afecţiune şi siguranţă şi să încerce să descopere ce l‑a rănit, înfuriat sau speriat. Chiar dacă poate fi oricum nevoie de aplicarea unei sancţiuni, acest lucru poate fi făcut acum în contextul înţelegerii problemei. Mai mult chiar, părintele poate descoperi că trebuie să schimbe un anumit aspect al purtării sale faţă de copil.

Indiferent care este situaţia, analiza întîmplării se face cel mai bine ulterior, într‑un context care inspiră siguranţă atît copilului, cît şi părintelui, pentru a se afla ce a declanşat comportamentul copilului, pentru a vedea ce pot învăţa amîndoi din situaţie şi a stabili ce sancţiune trebuie aplicată, dacă e nevoie.

Tony Humphreys, psiholog  – Stima de sine, cheia pentru viitorul copilului tau, Editura Elena Francisc

Recomand lectura acestei carti ca fiind, in opinia mea, o lectura obligatorie pentru toti parintii cu copii mici, prescolari, scolari si adolescenti. O lectura obligatorie  pentru cresterea si educarea sanatoasa a copiilor – familia, mediul, au un rol favorizant pentru comportamentele ingrijoratoare si tulburarile psiho-afective ale copiilor,  iar aceasta carte aduce clarificari intr-un limbaj cat se poate de accesibil si usor de inteles pentru orice parinte preocupat cu adevarat de atmosfera din familia sa.

Cartea poate fi comandata online AICI

 

2


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente. Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa. De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.