Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Cele o mie de nume ale bucuriei

Cele o mie de nume ale bucuriei

”Cele o mie de nume ale bucuriei” – o carte de o sensibilitate aparte, o carte a devenirii si a intelepciunii omului frumos.

Katie Byron si Stephen Mitchell ne propun – intr-o maniera originala – sa privim cu curaj dincolo de valul care ne acopera vederea, sa trecem dincolo de iluzia permanentei, sa traim cu iubire si cu recunostinta fiecare clipa, sa nu ne opunem ”piedicilor” pe care le putem intalni in calea noastra, astfel incat sa ”fim in armonie cu lucrurile asa cum sunt”.

Te invit sa parcurgi cu sufletul materialul selectat din cartea ”Cele  o mie de nume ale bucuriei”, carte pe care o recomand cu mult drag si care ne este oferita de Editura Elena Francisc.

Lectura placuta!

Am un cuvânt pentru Dumnezeu: realitate. Eu numesc realitatea „Dumnezeu” deoarece ea face regulile. Ea este ceea ce este şi e cât se poate de fizică – e o masă, un scaun, e pantoful din piciorul tău, e părul tău. 

Îl iubesc pe Dumnezeu. E atât de clar, atât de solid; e întru totul de încredere. Nu are nevoie de votul nostru în nimic din ceea ce face şi nu are nevoie de părerea sau permisiunea ta. Te poţi încrede în el întru totul.

Ai posibilitatea să ştii că realitatea e bună aşa cum e deoarece atunci când te cerţi cu ea, te confrunţi cu anxietate şi cu frustrare. Orice gând care îţi pricinuieşte stres este un argument în plus în favoarea realităţii. 

Toate gândurile sunt variaţiuni pe aceeaşi temă: „Lucrurile ar trebui să fie diferite faţă de modul în care sunt”, „Eu vreau…”, „Am nevoie de …”, „El ar trebui să…”, „Ea nu ar trebui să…” Şi te doare întotdeauna când te iei la harţă cu ceea ce este.

„Ce este” ţine deja de trecut. Trecutul e trecut. S-a întâmplat deja şi nu mai poţi nimic în legătură cu asta. Încearcă să mai negociezi aşa ceva! O alternativă normală ar fi să te întrebi: „Ce pot face de aici încolo?” 

Trecutul este un instructor, e benign şi s-a terminat. 

Dar atâta timp cât oamenii trăiesc cu un trecut pe care nu îl analizează, ei continuă să trăiască în trecut. Şi este un trecut care, în primul rând, nu s-a întâmplat niciodată. Ei trăiesc povestea lor din trecut. Le lipseşte ceea ce e prezent în momentul de faţă, adică viitorul real. Niciodată nu ştiu ce urmează să se întâmple. Tot ce ştiu cu privire la asta e că va fi ceva bun.

Oamenii îşi petrec întreaga viaţă încercând să schimbe trecutul. Nu se poate face aşa ceva. 

A te gândi că trecutul trebuia să arate altfel este o îndeletnicire inutilă şi masochistă. Să compari ceea ce s-a petrecut cu ceea ce crezi că trebuia să se fi întâmplat înseamnă să porţi un război cu Dumnezeu (urechile suportă foarte greu acest lucru, cu precădere atunci când eşti ataşat de conceptele de bine şi rău). 

Unii oameni merg până într-acolo încât cred că tristeţea reprezintă un act de loialitate, că, dacă n-ar suferi împreună cu cei pe care îi iubesc, atitudinea lor ar fi una de trădare. Asta e curată nebunie.

Niciun argument din lume nu va putea lăsa nici cea mai mică zgârietură asupra a ceea ce s-a întâmplat deja. 

Rugăciunea nu poate schimba nimic, rugămintea şi invocaţia nu schimbă nimic, a te pedepsi nu va schimba nimic, toată voinţa ta va fi neputincioasă. 

Pentru asta e nevoie de o minte radical deschisă; în absenţa unei minţi deschise, nimic nu va fi suficient pentru a te cruţa de chinul repudierii a ceea ce este. 

O minte deschisă este singura cale spre linişte. Atâta timp cât crezi că ştii ce ar trebui şi ce n-ar trebui să se întâmple, nu faci decât să încerci să-l manipulezi pe Dumnezeu. Iar asta e o reţetă sigură a nefericirii.

Realitatea – modul în care aceasta este, exact aşa cum este, în fiecare moment – e întotdeauna benevolentă.

Povestea noastră despre realitate este ceea ce ne tulbură vederea, ascunde ceea ce este adevărat şi ne face să credem că există nedreptate în lume. 

Obişnuiesc să spun uneori că vă mutaţi cu totul, departe de realitate, atunci când credeţi că există un temei legitim pentru a suferi. Când crezi că orice suferinţă este întemeiată, devii campion al suferinţei şi o perpetuezi în tine. E o nebunie să crezi că suferinţa e cauzată de ceva din afara minţii.

O minte limpede nu suferă. Aşa ceva nu e posibil.

În ce mă priveşte, sunt o iubitoare a realităţii. Îmi place ceea ce este, indiferent cum arată asta. Şi de fiecare dată când realitatea vine spre mine, braţele îmi sunt deschise.

Asta nu înseamnă că oamenii n-ar trebui să sufere. 

Ei ar trebui să sufere, întrucât chiar o fac. Dacă te simţi trist sau înspăimântat, dacă eşti anxios sau depresiv, asta e ceea ce trebuie să simţi.

A crede altceva înseamnă a te certa cu realitatea. Dar atunci când te simţi trist, de exemplu, observă că tristeţea ta nu e decât un efect al faptului că ai creditat un gând anterior. Localizează acel gând, pune-l pe hârtie, examinează-l, din iubire pentru adevăr, iar apoi priveşte-l şi din altă parte. Tu eşti cel care ţi-ai pricinuit tristeţea – şi nimeni altcineva – şi tu eşti cel care te poate elibera de ea. Iar asta e o veste foarte bună.

Dacă vrei să fii împlinit, lasă-te înainte golit.

Să fii gol, să te abandonezi, să fii trăit de Tao – toate acestea nu sunt scopuri înalte, care se ating doar după ani de practică spirituală. 

Când ajungi cu adevărat în interiorul tău, din dragoste pentru adevăr, şi pui sub semnul întrebării fie şi o singură chestiune ce nu-ţi dă pace, mintea ţi se însănătoşeşte, devine mai deschisă. Şi începi să vezi că în afară nu există lume obiectivă. Totul e proiecţie. Trăieşti dintotdeauna în propria ta poveste despre lume.

Vrem să fim oameni minunaţi şi generoşi, dar când lucrurile nu ies aşa cum vrem, devenim alţii – în numele binelui, desigur.

Când operăm cu mintea, cu aparatul de proiecţie, în cele din urmă începem să trăim într-o stare de claritate şi bunătate. Este posibil să fii binevoitor tot timpul, nu doar atunci când lucrurile îţi ies aşa cum vrei. Acest fapt ne dăruie multă energie, cu care-i putem sluji pe ceilalţi.

Atâta timp cât creditezi un gând negativ în raport cu o persoană („e egoist”, „e arogantă”, „n-ar trebui să facă acest lucru”, „ar trebui să fie aşa şi pe dincolo”), vei proiecta acest gând asupra tuturor – asupra soţului tău, soţiei, părinţilor şi copiilor tăi. 

Mai devreme sau mai târziu, dacă nu vei obţine ceea ce vrei de la ei sau dacă aceştia îţi vor ameninţa convingerile sacre, vei impune acest concept asupra lor, până când vei găsi un oarecare ecou. Aceasta nu este o speculaţie. E un fapt. Nu suntem ataşaţi de oameni; suntem ataşaţi de conceptele noastre privindu-i pe oameni.

Atunci când te iubeşti cu adevărat, nu este posibil să concepi faptul că alte persoane nu te iubesc. Îmi place s-o repet: „Când intru într-o cameră, ştiu că toţi cei de-acolo mă iubesc. Doar că nu mă aştept ca toţi să-şi dea seama de asta”.

Când aude această replică, publicul izbucneşte în râs. Oamenii sunt încântaţi să vadă cât e de uşor să te simţi iubit plenar şi constată, chiar dacă numai pentru o clipă, că asta nu depinde de nimeni din afara ta.

Dacă spui că-ţi iubeşti soţul, ce are asta de-a face cu el? Nu faci decât să-i spui cine eşti. Îi povesteşti cât e de chipeş, de fermecător şi atrăgător şi îndrăgeşti povestea ta despre el. Îţi închipui că el e povestea ta. Iar apoi, când nu-ţi dă  ceea ce doreşti, s-ar putea să vii cu o altă poveste, despre cât e de meschin, de egoist, despre cât de mult îi place să deţină controlul – dar ce au toate astea de-a face cu el? 

Dacă soţul îmi spune: „Te ador”, mă gândesc în felul următor: Foarte bine. Îmi place  crede despre mine că sunt ceea ce a visat dintotdeauna. Cât de fericit trebuie să se simtă în legătură cu chestiunea asta! Dacă ar veni vreodată la mine să-mi spună : „Cea mai tristă zi din viaţa mea a fost când ne-am căsătorit”, chiar şi atunci, ce-ar avea asta de-a face cu mine? De data asta, s-ar afla într-un vis trist şi s-ar putea să mă gândesc astfel: Bietul de el, o fi având un coşmar. Sper că se va trezi cât de repede. 

Nu e nimic personal. Cum ar putea avea de-a face cu mine? Îl iubesc, iar dacă ceea ce spune despre mine nu e real şi din perspectiva mea, am să-l întreb dacă pot face pentru el. 

Dacă pot, o voi face, iar dacă nu mi se pare cinstit, n-o voi face. Îl voi lăsa în povestea lui.

Nimeni nu te va înţelege niciodată. A realiza acest lucru înseamnă libertate. Nimeni nu te va înţelege niciodată – nici măcar o dată, nici măcar uneori. 

Chiar în momentele de maximă deschidere, nu putem înţelege decât propria poveste despre cine suntem. 

Nu există înţelegere absolută, nu există decât propria înţelegere.

Dacă nu iubeşti o altă persoană, e dureros, pentru că dragostea este chiar sinele tău. Nu te poţi forţa singur s-o faci. 

Dar când ajungi să te iubeşti pe sine, îl vei iubi în mod automat şi pe celălalt. Aşa cum nu te poţi forţa să-i iubeşti pe ceilalţi, nu te poţi forţa nici să nu-i iubeşti. Totul nu e decât proiecţia ta.

Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, un gând de genul „ar trebui să mă iubeşti” nu-ţi poate provoca în interior decât un hohot de râs. 

Realizezi cât de arogant sună un astfel de gând? „Nu mă interesează pe cine vrei tu să iubeşti. Trebuie să mă iubeşti pe mine şi o să-mi dau silinţa ca lucrurile să se petreacă astfel.” Aşa ceva e chiar opusul iubirii. 

Dacă mă gândesc că soţul meu ar trebui să mă iubească, atunci nu sunt în toate minţile. A cui treabă e pe cine iubeşte el? Asta nu e decât treaba lui, de bună seamă. Tot ce e nevoie să ştiu se află de cealaltă parte: ar trebui să mă iubesc pe mine şi să-l iubesc pe el. N-are decât să iubească el pe oricine doreşte – o va face oricum. 

Chestiunea cu cine ar trebui să iubească pe cine mă îndepărtează de conştientizarea faptului că sunt ceea ce caut. Nu e datoria lui să mă iubească – asta ţine de datoria mea.

Nu poţi întreprinde nimic în privinţa iubirii. Tot ce poţi face este s-o laşi să se manifeste. 

Iar asta e o experienţă cât se poate de personală, pe care o trăieşti în raport cu altă fiinţă umană. 

Poţi să-l îmbrăţişezi, poţi să-l săruţi, poţi să-l faci pachet şi să-l iei acasă la tine, îl poţi dezmierda, poţi să-l hrăneşti, să-i dai bani, să-i dăruieşti propria ta viaţă – şi totuşi nu e vorba de asta. 

Dragostea nu e ceva ce se poate demonstra sau dovedi. Este chiar ceea ce eşti tu. Nu este o acţiune, nu se poate „face”, e prea vastă pentru a putea întreprinde ceva în raport cu ea.

Pe măsură ce vă deschideţi spre experienţa iubirii, asta va suprima ceea ce credeaţi că sunteţi. Nu va mai fi loc pentru altceva. Va fi ceva care va mătura totul în cale.

Odată ce te laşi în seama iubirii, pierzi toată acea lume pe care o percepeai. Dragostea nu îngăduie nimic în afară de ea însăşi. Este cât se poate de avidă; trebuie să cuprindă totul; nu va lăsa în urmă nici măcar propria sa umbră. 

Şi tot restul se pierde, iar tu eşti ca un copac care-şi lasă frunzele toamna, cu atâta splendoare. 

Durerea noastră provine din negarea dragostei. Orice limitare e un act de egoism. Dacă nu ţi-ar fi frică, nu ar exista nici un lucru pe care să nu-l dărui oricui. 

Bineînţeles, nu poţi fi generos înainte de momentul potrivit. Dar când te apropii cu înţelegere de gândurile tale, descoperi că nu e nimic de pierdut.

Iar în cele din urmă, nu vei mai întreprinde nicio tentativă de a te ţine la adăpost. A dărui totul devine un privilegiu.

Singura iubire adevărată este cea faţă de tine însuţi. 

Sunt căsătorită cu fiinţa mea, iar acest lucru îl proiectez asupra întregii lumi. Te iubesc din toată inima; nu trebuie nici măcar să participi, deci nu există niciun mobil în al meu „te iubesc”.

Nu-i aşa că e minunat? Te pot iubi complet, iar tu să n-ai nimic de-a face cu asta. Nu poţi face nimic care să zădărnicească de trăirea personală pe care o experimentez în raport cu tine.

Când spun: „Te iubesc”, este iubire de sine. Nu e vocea unei persoane: vorbesc de fapt cu mine însămi. Iubirea e atât de absorbită de sine, încât nu mai lasă loc pentru altceva. Trăieşte întotdeauna prin propria sa energie. Nu există mici măcar o moleculă separată de sine. 

În lumea aparentă a dualităţii, ceilalţi ne vor vedea ca pe un eu şi un tu, dar în realitate nu e decât unul. Şi nici măcar asta nu e întru totul exact. Sunt de fapt căsătorită cu vocea dinăuntru. 

Întreaga căsătorie nu e decât o metaforă pentru această uniune.

Când îmi asum un angajament, o fac de fapt în raport cu adevărul meu propriu, nu un altul, mai presus sau mai prejos. „Îl iei de soţ pe acest bărbat?” „Da. Şi s-ar putea să mă răzgândesc”. 

Mai bine de-atât nu se poate. Sunt căsătorită numai cu Dumnezeu – cu realitatea. În acest sens funcţionează angajamentul meu. Nu poate fi în raport cu o anumită persoană. Şi nici soţul meu nu şi-ar dori ca lucrurile să stea altfel.

Câtă vreme nu eşti căsătorit cu adevărul, nu e vorba de nicio uniune reală. 

Căsătoreşte-te cu tine şi te vei fi căsătorit cu noi. Noi suntem tu. Iar asta e o glumă de proporţii cosmice.

Byron Katie, Stephen Mitchell – Cele o mie de nume ale bucuriei, Editura Elena Francisc Publishing

COMANDA CARTEA ONLINE AICI

Katie Byron a trăit ceea ce se numeşte o Revelaţie. A putut arunca o privire dincolo de cortina care ne acoperă adevărata, marea Realitate. După ce a trăit întunecimea depresiei şi a băut până la fund cupa disperării, într-o bună dimineaţă ea s-a trezit într-o stare de bucurie deplină şi şi-a dat seama că suferinţa ei a luat sfârşit. Libertatea acelei Revelaţii nu a mai părăsit-o niciodată. Această carte, Iubeste ceea ce este, cuprinde întregul conţinut al acelei Revelaţii trăite în mod direct. Katie Byron împărtăşeşte cu noi toţi, într-un fel simplu şi de o superbă claritate, calea pe care ea parcurs-o de la întuneric spre lumină.

“Nu problema ne provoacă suferinţă, ci gândurile noastre legate de problemă”, spune Katie Byron. Contrar credinţei înrădăcinate, tentativa de a renunţa la un gând dureros nu funcţionează niciodată; în schimb, odată ce am parcurs Lucrarea – cum numeşte ea procesul interior al clarificării – gândul este acela care renunţă la noi. Ajunşi în acel punct, putem iubi cu adevărat realitatea, exact aşa cum este ea. Procesul este pur şi simplu o serie de patru întrebări fundamentale care, aplicate unei probleme anume, îţi permit să vezi ceea ce te tulbură într-o lumină complet diferită.

Mii de oameni au trecut până acum prin Lucrare alături de Katie Byron. Mii de probleme umane, de la relaţii la cele mai profunde frici, au fost lăsate în urmă, iar situaţii care păreau imposibile şi-au găsit rezolvarea. Pacea şi limpezimea minţii survin de fiecare dată, implacabil, la finalul procesului descoperit de Katie Byron. E greu de imaginat cineva care să nu beneficieze de pe urma lecturii acestei cărţi care ne pune la îndemână un instrument uluitor de simplu şi eficace pentru transformarea interioară. „Această carte reprezintă cheia. Foloseşte-o” spunea Eckhart Tolle, autorul Puterii Prezentului, despre Iubeşte ceea ce este.

Institutul înfiinţat de către Byron Katie pentru “Lucrare”  este despre realizarea de sine şi libertate, prin pătrundere intensă în Lucrare. Este  o organizatie autorizată să licenţieze şi să certifice facilitatori ai Lucrării de Byron Katie. Institutul oferă de asemenea o comunitate pentru absolvenţii Şcolii, pentru a integra Lucrarea în viaţa de zi cu zi prin teleseminarii, forumuri de discutii si workshopuri.

La Editura Elena Francisc s-au publicat trei din cartile lui Byron Katie scrise  impreuna cu Stephen Mitchell : “Iubeste ceea ce este. Patru intrebari care iti vor schimba viata”, ”Am nevoie de iubirea ta. Sa fie oare adevarat?” si ”Cele o mie de nume ale bucuriei. In armonie cu ceea ce este”.

1


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente. Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa. De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.

Discussion

  1. Daniela  August 28, 2017

    Cărțile acestei autoare sunt absolut minunate. Datorită ei sunt cu adevărat fericita.
    Datorită ei am înțeles de ce Tatal meu si soțul mamei mele este un om foarte mincinos – pentru ca mama este nesincera cu ea însăși. Am înțeles de ce soțul unei verișoara este foarte agresiv verbal cu verișoara mea – pentru ca ea este agresiva cu ea însăși. Am înțeles de ce soțul meu ma ignora uneori – pentru ca eu imi ignor, uneori, sufletul, conștiința. Katie Byron a devenit un guru pentru mine.

    (reply)

Add a Comment