Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Casnicia – intre viata personala si viata profesionala

Casnicia – intre viata personala si viata profesionala

Una dintre concepţiile eronate frecvent întîlnite în cultura noastră spune că viaţa profesională şi cea personală pot şi trebuie să fie ţinute în compartimente separate. Ideea asta nu seamănă mai deloc cu felul cum trăiesc de fapt oamenii în prezent.

Viaţa noastră profesională nu mai e limitată la orele dintre 9 dimineaţa şi 5 după‑amiaza, după cum nici cerinţele familiilor noastre nu pot fi amînate totdeauna pînă după încheierea programului de lucru. E pur şi simplu lipsit de realism să crezi că poţi separa afectiv partea personală şi cea profesională a existenţei tale.

Căsnicia clienţilor noştri din corporaţii este relevantă pentru viaţa lor profesională, pentru că un mariaj fericit şi o carieră de succes necesită, în esenţă, aceleaşi resurse lăuntrice. Din punctul nostru de vedere, companiile şi căsniciile eşuează din acelaşi motiv fundamental: indivizii implicaţi în ele nu reuşesc să se dezvolte.

Unul dintre motivele pentru care oamenii nu se dezvoltă e acela că nu le‑a trecut prin minte niciodată că trebuie s‑o facă. Pînă relativ recent în istoria omenirii, cultivarea vieţii lăuntrice era un lux pe care majoritatea oamenilor nici nu şi‑l doreau, nici nu şi‑l puteau permite. În trecut, tot ce avea nevoie individul pentru a supravieţui era talentul la ceva cum ar fi vînătoarea, culesul, agricultura, ingineria sau contabilitatea. Simţămintele personale nu erau prea relevante pentru nici unul dintre aceste demersuri. Individul era considerat pe deplin dezvoltat la vîrsta de douăzeci şi unu de ani. Maturitatea afectivă pe care o dobîndea pînă la acea vîrstă trebuia să‑i ajungă pentru tot restul vieţii.

Bazele economiei noastre s‑au schimbat drastic în ultimele cîteva decenii şi au determinat schimbări profunde în stilul de viaţă. Ca să supravieţuieşti în această economie schimbătoare, a trebuit să abandonezi supoziţiile despre lume care păreau absolut adevărate şi demne de încredere cînd erai copil. Foarte probabil, nu mai foloseşti unele dintre abilităţile despre care te aşteptai că te vor susţine pe parcursul întregii cariere profesionale. Ai dobîndit abilităţi noi, dar ai constatat că şi acestea se demodează rapid. Acum îşi dai seama că aptitudinile singure nu sînt o garanţie a siguranţei locului de muncă.

Acum ai nevoie de talentul de a lăsa în urmă vechile talente, talentul de a identifica noile oportunităţi şi a profita de ele şi talentul de a reevalua constant ce ai de oferit şi ce vrei să primeşti. Cea mai importantă aptitudine a ta este capacitatea de a relaţiona pe deplin şi în mod corect cu ceea ce se petrece în prezent.

Simţămintele personale sînt extrem de relevante pentru capacitatea ta de a te adapta astfel. Să renunţi la ceea ce e vechi şi să rişti să îmbrăţişezi noul constituie o provocare afectivă. Cu cît te poţi bizui mai puţin ca lumea externă să rămînă stabilă şi consecventă, cu atît trebuie să te bazezi mai mult pe tine însuţi. Dacă nu‑ţi poţi găsi punctul de echilibru, dacă nu te cunoşti, nu te respecţi şi nu ai încredere în tine, nesiguranţele colţuroase ale noului mileniu te vor duce la balamuc.

Şi partenerul tău trăieşte în această lume rapid schimbătoare. Şi el trebuie să se dezvolte pentru a supravieţui în ea. Asta înseamnă că nici tu, nici partenerul tău nu mai sînteţi întru totul cei care eraţi cînd v‑aţi căsătorit – nu dacă aveţi succes. Aşa că mariajul vostru are nevoie şi el de adaptare constantă. Ceea ce vi se potriveşte acum ca şi cuplu ar putea să nu vi se mai potrivească peste un an. Dezvoltarea personală vă schimbă căsnicia, iar schimbările din căsnicie vă provoacă mereu la mai multă dezvoltare personală.

Durerea necercetată din trecut amplifică şi complică durerea din prezent. Ne ţine blocaţi în tipare afective şi de comportament care aduc deservicii relaţiilor noastre ca adulţi.

Versiunea din psihologia populară a acestei idei ar fi că, dacă eşti nefericit ca adult, înseamnă că familia ta de origine era disfuncţională şi probabil abuzivă. Simţămintele negative din prezent pot fi urmărite pînă la rădăcina lor – experienţele traumatice din trecut. Ca să te simţi bine, trebuie mai întîi să simţi furie faţă de părinţii tăi şi apoi să‑i ierţi pe deplin şi necondiţionat.

Nu asta vrem să spunem cînd aducem în discuţie trecutul tău. Noi credem că tiparele afective ale adultului au fost modelate de ceea ce ai simţit în zilele obişnuite din copilăria ta, zile cînd nu s‑a petrecut nimic deosebit de memorabil sau de neobişnuit. Modelul familiar – o dispoziţie sau o trăire afectivă pe care n‑ai observat‑o în mod deosebit niciodată fiindcă era atît de obişnuită, atît de la ordinea zilei – ţi‑a modelat aşteptările privind ceea ce este la ordinea zilei să simţi ca adult. Cu alte cuvinte, te aştepţi ca viaţa ta să aibă întotdeauna textura afectivă cu care te‑ai obişnuit cînd erai copil. Cînd simţi acelaşi lucru acum, te simţi în siguranţă – chiar dacă nu e un simţămînt deosebit de plăcut.

Unele dintre modelele tale familiare sînt pozitive. Dacă părinţii te ascultau de obicei cu interes cînd aveai ceva de spus, ai crescut considerînd de la sine înţeles că oamenii te vor asculta. A te simţi ascultat e ceea ce consideri normal. Poate că la un moment dat ai avut un profesor care te‑a mustrat pentru că spuneai ceea ce gîndeai. E o întîmplare memorabilă pentru că a fost extrem de neobişnuită şi de tulburătoare pentru tine atunci. Chiar şi aşa, nu te‑a determinat să devii timid, tocmai pentru că a fost neobişnuită. Experienţa cotidiană de a fi auzit a fost cea care ţi‑a modelat aşteptările faţă de lume.

Dacă părinţii ţi‑au oferit protecţie adecvată, eşti obişnuit cu un simţămînt de securitate fizică. Pentru tine e atît de normal să te simţi în siguranţă, încît probabil că nici măcar nu te gîndeşti la asta. Poate că a existat un incident înspăimîntător de care n‑ai putut fi ferit – un coleg de clasă a murit într‑un accident sau un străin s‑a dezgolit în faţa ta. Asta poate fi o amintire vie şi tulburătoare, dar probabil că n‑a compromis încrederea ta generică în lume, fiindcă sentimentul de siguranţă a fost ceea ce ai trăit în mod obişnuit. A te simţi în siguranţă cea mai mare parte din timp acum, ca adult, este un dar pe care l‑ai primit de la părinţii tăi.

Ai şi modele familiare negative – simţăminte pe care poate nici nu le consideri deosebit de negative, pentru că eşti foarte obişnuit cu ele. Dacă ai avut impresia că unul dintre părinţii tăi sau amîndoi te dezaprobau cînd îţi exprimai furia făţiş, probabil ai învăţat să ţi‑o exprimi mascat sau chiar să nu ţi‑o exprimi deloc. Ca adult, nu poţi concepe nici măcar să ridici tonul. A te simţi ruşinat de tine însuţi în clipa cînd te simţi tentat să te înfurii este un model familiar. Ai putea avea dificultăţi chiar şi în a‑ţi imagina că pot să existe alte opţiuni.

Cele mai adînc înrădăcinate modele familiare pe care le ai pot fi urmărite în trecut pînă la originea lor, în relaţia ta cu părinţii. Poate că au existat şi alte relaţii semnificative, memorabile şi chiar modelatoare în copilărie, dar relaţia cu părinţii are o putere unică în a ne forma modelele familiare. În relaţia cu părinţii ne facem o idee despre cine sîntem în esenţă şi ce putem aştepta de la alţii – idee ce se dezvoltă cu mult înainte să ne putem gîndi conştient la ea. Modelul familiar se bazează nu atît pe ceea ce au făcut, la propriu, părinţii noştri, ci pe concluziile pe care le‑am tras din acţiunile lor.

Cea mai mare frică a copilului este aceea de a fi abandonat. Copiii sînt extrem de conştienţi că nu vor supravieţui dacă părinţii îi părăsesc. Deşi puţini părinţi îşi abandonează la propriu şi definitiv odraslele, mulţi dintre noi am crescut simţindu‑ne abandonaţi într‑un fel sau altul. Asta se întîmplă, în parte, deoarece cei mici sînt absolut neajutoraţi şi dependenţi de părinţi. Copiii se simt abandonaţi ori de cîte ori nu obţin de la părinte ceea ce au nevoie, fiindcă n‑au altă modalitate de a obţine acel lucru. Ar putea să se simtă abandonaţi şi pentru că nu au noţiunea timpului. O oră de supărare pe copilul de un an, un an şi ceva poate să‑i pară mamei un interval scurt, dar pentru micuţ e o veşnicie. Un copil atît de mic încă nu are experienţa necesară ca să ştie că afecţiunea retrasă timp de o oră nu i‑a fost retrasă pentru totdeauna.

Toţi copiii mici cred că ei sînt cauza a ceea ce simt şi fac părinţii lor. Cînd se confruntă cu ceea ce le pare a fi abandon, copiii dau vina pe ei înşişi. Ei sar la concluzii ciudate cu privire la motivul pentru care sînt vinovaţi. Dacă mama e predispusă la migrene şi se retrage, chinuită de durere, cînd copilul ei se joacă zgomotos, copilul poate deduce că dispoziţia sa exuberantă e cauza durerii de cap a mamei. Sperînd să preîntîmpine noi dureri de cap, învaţă să‑şi domolească veselia şi devine permanent retras. Ca adult, nu reuşeşte să se înflăcăreze şi habar n‑are de ce. Nu‑şi aminteşte concluzia pe care a tras‑o în copilărie. Modelul familiar pentru el a devenit cel retras. Va spune că pur şi simplu aşa‑i e firea.

Dacă eşti părinte, istorisirile noastre despre modelele familiare ale clienţilor noştri şi felul cum s‑au format acestea ar putea să te îngrijoreze. Vei citi despre o persoană care, ajunsă la vîrsta adultă, suferă din cauză că a primit prea mult feedback de la părinţi şi despre alta care suferă fiindcă a primit prea puţin. Una a fost rănită de un tată dictatorial, cealaltă, de un tată care n‑a trasat deloc limite. Ai putea să‑ţi formezi impresia că, orice ai face, copilul tău va fi traumatizat.

Te rugăm să înţelegi că această carte nu‑ţi e adresată ca părinte. Ea ţi se adresează în virtutea faptului că ai fost cîndva copil. Nu e vorba atît de vulnerabilitatea copiilor la parentaj prost, ci despre vulnerabilitatea lor la parentaj, punct. Copiii îşi exprimă rareori verbal concluziile defectuoase, iar părinţii le ghicesc rareori. Oricît de mult te‑ai strădui, nu poţi să‑ţi împiedici copilul să se simtă neajutorat uneori, după cum nu poţi nici să anticipezi toate concluziile eronate pe care ar putea să le tragă în astfel de situaţii.

A‑ţi identifica modelele familiare negative şi a le găsi originea nu înseamnă să‑ţi acuzi părinţii. Toţi oamenii au o copilărie dureroasă, fiindcă a fi copil e un lucru inerent dureros. E o stare de neajutorare acută – neajutorare în a‑ţi controla lumea şi în a o interpreta corect. Urmarea, la vîrsta adultă, nu e că eşti bolnav, ci că eşti împotmolit. Nu mai eşti neajutorat, dar persişti în obişnuinţe afective care s‑au născut din neajutorare. Aceste obişnuinţe te împiedică să te bucuri pe deplin de viaţa adultă împreună cu partenerul pe care ţi l‑ai ales.

În această carte vorbim mult despre doliu. Ba chiar ai putea avea impresia că „a jeli“ e verbul nostru preferat. Trebuie să arătăm că acest cuvînt are pentru noi alte conotaţii decît are, probabil, pentru tine. Noi vedem procesul de doliu ca un proces pozitiv şi care promovează viaţa. N‑are nimic deprimat. De fapt, doliul este opusul depresiei.

A jeli constituie modalitatea de a te debloca. E calea de a te muta din trecutul nefericit în prezentul sănătos şi promiţător. Doliul înseamnă să te întorci la durerea veche care a dat naştere modelelor tale familiare negative, s‑o recunoşti, s‑o alini şi să te eliberezi sub de influenţa ei.

Fie că‑ţi dai seama sau nu, ai purtat toată viaţa pe umeri o povară alcătuită din suferinţă nerecunoscută. De unde ştim? Ştim fiindcă n‑am cunoscut pe nimeni la care lucrurile să nu stea aşa. Nu contează dacă îţi consideri copilăria fericită sau nefericită. Creşterea este dureroasă pentru toţi copiii. Această durere este rareori recunoscută, tocmai pentru că e universală. Tindem să credem că n‑avem nici un drept să ne simţim trişti cînd ne gîndim la copilăria noastră dacă nu ni s‑a întîmplat nimic cumplit. Tristeţea din trecut pe care nu ne dăm voie s‑o simţim se strecoară în prezent şi ne distorsionează perspectiva asupra lumii, asupra relaţiilor noastre şi asupra propriei identităţi. Foarte multe dintre simptomele pe care ne‑am obişnuit să le numim „corelate cu stresul“ sînt de fapt corelate cu suferinţa.

Vestea bună e că atunci cînd găseşti sursa iniţială din trecut a nefericirii tale, o retrăieşti şi o alini, prezentul începe să arate mult mai fericit. Suferinţa din copilărie care este jelită direct începe să se vindece. Simţămintele negative pe care le‑ai considerat întotdeauna normale, fiindcă erai atît de obişnuit cu ele, încep să se împrăştie. Descoperi că nu trebuie să te simţi aşa totdeauna. Dar poate că te întrebi: ce are de‑a face toată discuţia asta despre copilărie şi doliu cu căsnicia?

Cînd căsnicia devine un chin – cînd o concepi ca pe un lucru la care ai de muncit şi nu reuşeşti să progresezi cîtuşi de puţin, oricît te‑ai strădui –, asta spune că încerci să rezolvi altă problemă decît cea care trebuie. Dacă te simţi nefericit în căsnicie, înseamnă că te simţi nefericit, punct. Suferinţa individuală se face simţită sub masca suferinţei în relaţie. Partenerul tău nu poate face nimic în privinţa nefericirii tale, chiar dacă încearcă. Te simţi trădat de partener fiindcă îi ceri ceva ce nu‑i stă în puteri să facă. Atît sursa nefericirii tale, cît şi leacul ei se află în tine.

Ideea asta poate fi nouă pentru tine şi nu ne aşteptăm să te declari imediat de acord cu ea. O mulţime de cărţi de self‑help se bazează pe ideea că dacă mariajul stagnează, e frămîntat de furtuni sau marcat de înstrăinare, relaţia în sine e defectuoasă şi este posibil şi de dorit să se ia măsuri pentru a o repara. Cuplurile care fac eforturi susţinute şi sincere de a urma astfel de sfaturi, fără cine ştie ce rezultate, conchid că e ceva în neregulă cu ei înşişi sau cu căsnicia, nu cu sfatul. Noi sperăm să te convingem că lucrurile stau exact invers, punînd la îndoială miturile pe care se bazează acest sfat. Din experienţa noastră acumulată de‑a lungul a peste douăzeci şi cinci de ani de consiliere, putem spune că majoritatea oamenilor îşi aleg parteneri foarte compatibili şi deţin toate resursele interioare de care au nevoie ca să întemeieze căsnicii pline de afecţiune, palpitante şi profund mulţumitoare. Dacă au dificultăţi, asta se întîmplă de obicei pentru că‑şi canalizează eforturile în direcţia greşită.

Noi doi, personal, nu lucrăm asupra relaţiei noastre, cu atît mai puţin asupra relaţiilor altor oameni, fiindcă ştim că relaţiile nu pot fi drese şi nu au nevoie să fie drese. Căsnicia devine dureroasă cînd rănile vechi ale fiecăruia dintre parteneri sînt reactivate prin contactul cu celălalt. Remediul nu constă în a continua să încerci să schimbi natura acelui contact. Remediul constă în a vindeca rana propriu‑zisă.

Majoritatea oamenilor şi‑au petrecut întreaga viaţă negîndu‑şi rănile. Eliberarea de această negare nu se întîmplă peste noapte. Cînd se eliberează în cele din urmă de ea, asta îi va face să se simtă mai rău înainte să‑i facă să se simtă mai bine. Dar recompensa e fantastică. Oamenii descoperă că, de fapt, n‑au nici un fel de problemă cu intimitatea. Dificultăţile pe care credeau că le au cu partenerul se dovedesc a fi dificultăţi pe care le aveau cu ei înşişi. Ei descoperă că e posibil să satisfacă altă persoană şi să fie satisfăcuţi de ea fără a fie nevoie să încerce să se modeleze reciproc pînă nu mai sînt ei înşişi. Dobîndesc în fine puterea şi controlul după care au tînjit dintotdeauna.

Nu vom merge pînă la a promite că abordarea pe care o adoptăm îţi va salva căsnicia. Cîţiva dintre clienţii noştri au divorţat şi noi înşine am pus punct unui mariaj de lungă durată înainte să ne găsim fericirea împreună. Dacă eforturile tale de a te dezvolta vor avea sau nu drept rezultat o căsnicie mai bună cu partenerul actual va depinde într‑o anumită măsură de efortul de a se dezvolta pe care‑l va face sau nu acea persoană la rîndul ei. Darul pe care ţi‑l oferi vindecîndu‑ţi rănile vechi şi amplificîndu‑ţi capacitatea de relaţionare intimă îţi aparţine pentru tot restul vieţii. Fie cu partenerul actual, fie cu un altul, vei descoperi bucuria iubirii la timpul prezent.

Adulţii nu mor cînd purtarea altcuiva îi surprinde neplăcut. Dacă simţi panică la simplul gînd că un om ar putea să te înşele sau să te abandoneze, acea panică vine din vremea cînd erai mic şi cu adevărat neputincios să faci faţă unei asemenea nenorociri. Asta nu înseamnă că, la nivelul de adult, nu te doare să pierzi pe cineva drag sau să afli că te‑a înşelat. Sigur că doare. Dacă se întîmplă aşa ceva, te vei simţi groaznic. Dar dacă ideea te sperie într‑atît încît ai vrea să închei o poliţă de asigurare afectivă, intensitatea fricii tale vine de la un model familiar.

Comportamentul motivat de frică reuşeşte, cum‑necum, să provoace tocmai lucrul de care te temi.

Odată ce pui în mişcare acest cerc vicios, e greu să‑l mai opreşti, fiindcă faptele obiective din viaţa ta continuă să‑ţi confirme cele mai cumplite temeri. Singurul mod de a ieşi din cercul vicios este să‑ţi asumi responsabilitatea pentru el, să recunoşti că, prin neîncrederea ta, îi determini pe ceilalţi să te dezamăgească.

Cînd o căsnicie nu mai are nici o speranţă, o ştii intuitiv, în adîncul fiinţei tale. O ştii în conştiinţa şi‑n valorile tale. Cînd trăirile tale afective şi valorile tale se află în concordanţă, n‑ai nevoie să‑ţi spună altcineva ce să faci.

Nouă ne e mai uşor să descriem semnele care arată că o căsnicie nu e lipsită de orice speranţă.

Nu vă îndreptaţi spre divorţ dacă vă certaţi des. Nici chiar dacă acele certuri vă sfîşie pe dinăuntru. După cum ai descoperit dacă ne‑ai urmărit pînă aici, conflictele intense apar cînd doi parteneri îşi activează reciproc modelele familiare. Asta e o situaţie foarte fertilă pentru dezvoltarea personală. Oamenii lucrează rareori cu suferinţele din trecut dacă nu există în prezent ceva care să provoace reeditarea acelor suferinţe. De obicei, faptul că te simţi foarte uşor scos din fire de partener e un semn că sînteţi potriviţi unul pentru celălalt. Modelele voastre familiare se potrivesc.

Nu vă îndreptaţi spre divorţ dacă eşti nemulţumit de partenerul tău. Nemulţumirea înseamnă că nu ţi‑ai pierdut viziunea. Poţi să‑ţi imaginezi partenerul şi căsnicia voastră devenind mai bune decît sînt acum. Numai oamenii mediocri sînt întotdeauna în forma maximă. Nu vei găsi un partener care să nu te dezamăgească niciodată, decît dacă ai aşteptări foarte scăzute. Resemnarea – o stare cronică de aşteptări scăzute – este un simptom mult mai rău decît nemulţumirea activă. Căsnicia înfloreşte cînd e hrănită de provocări reciproce, iar nemulţumirea constituie imboldul pentru provocare.

Nu vă îndreptaţi spre divorţ dacă interesele voastre au devenit divergente sau dacă aveţi mai puţine în comun decît aveaţi cîndva şi începeţi să petreceţi mai puţin timp împreună. Asta e o evoluţie firească şi sănătoasă pentru o căsnicie durabilă şi o încurajăm. După cum sperăm că ţi‑am arătat deja, nici interesele comune, nici a fi împreună tot timpul nu au prea multe de a face cu intimitatea.

Nu vă îndreptaţi spre divorţ dacă simţiţi mai puţină pasiune erotică unul pentru altul decît simţeaţi cîndva. În evoluţia normală a lucrurilor, atracţia sexuală creşte şi descreşte. Pe măsură ce tu şi partenerul deveniţi mai apropiaţi, o parte din nevoia de intimitate care era împlinită făcînd dragoste este împlinită prin simpla trecere unul pe lîngă altul în hol sau prin cîteva cuvinte schimbate la sfîrşitul zilei. În acelaşi timp, dacă sînteţi dispuşi să vă provocaţi reciproc şi să vă implicaţi în conflicte, asta are efectul de a reînsufleţi periodic simţămintele erotice aflate în hibernare. Momentele pătimaşe pot apărea brusc tocmai cînd conchizi că pasiunea voastră unul pentru altul a dispărut definitiv.

Cel mai serios semn de pericol în căsnicie este conflictul cu privire la valorile esenţiale. El nu este uşor de detectat la început, pentru că multe certuri care par a avea la bază „o chestiune de principiu“ se dovedesc a fi declanşate de modelele familiare şi nu de valori. Dacă un conflict declanşează o mare intensitate afectivă, probabil că vine de la un model familiar. Un simptom mai revelator al conflictului legat de valori esenţiale este pierderea respectului faţă de partener. Căsniciile pot supravieţui pierderii pasiunii, perioadelor de înstrăinare şi chiar momentelor de ură deplină. Dar rareori supravieţuiesc pierderii respectului.

Un conflict valoric autentic nu poate fi rezolvat, pentru că a ceda în faţa partenerului ar însemna să‑ţi trădezi propria conştiinţă. Iar dacă faci asta, vei ajunge să‑ţi pierzi respectul de sine. Conflictul nerezolvat în sine nu condamnă o căsnicie. Aţi putea să continuaţi să trăiţi în încordarea inerentă pe care o aduce acceptarea ideii că nu sînteţi de acord. Dar valorile sînt esenţiale pentru viziunea voastră cu privire la felul cum ar trebui să fie viaţa şi căsnicia voastră, astfel că un conflict fundamental al valorilor devine cu adevărat imposibil de rezolvat. Nu puteţi avea o căsnicie bună dacă nu puteţi cădea de acord cum ar trebui să arate o căsnicie bună.

Material extras din cartea ”Iubirea la timpul prezent”, Arleah & Morrie Shechtman – Editura Elena Francisc

Comanda cartea online AICI

Despre autori

Morrie Shechtman este consultant pentru indivizi şi corporaţii, cu peste treizeci de ani de experienţă. Instruirea lui academică include studii de asistenţă socială, cu specializare clinică în psihoterapie. Are de asemenea certificarea din partea Academiei de Studii Sociale – autorizarea profesională necesară pentru practică independentă. A predat la universităţi de prestigiu de pe tot teritoriul Statelor Unite, a lucrat ca terapeut şi consilier, iar acum conduce Fifth Wave Leadership, o companie de consultanţă managerială de succes.

Prima carte a lui Morrie, Working Without a Net: How to Survive and Thrive in Today’s High Risk Business World (1994) este folosită frecvent de corporaţiile americane ca lucrare de referinţă. Este utilizată ca manual în mai multe universităţi şi este folosită de numeroase agenţii guvernamentale pentru instruirea în domeniul managementului.

A doua carte a lui Morrie, Fifth Wave Leadership: The Internal Frontier (2003; Facts on Demand Press) poate fi cumpărată din librării pretutindeni în SUA.

Arleah Shechtman este psihoterapeut şi are douăzeci şi cinci de ani de experienţă în consilierea persoanelor aflate în relaţii de lungă durată. Instruirea academică a lui Arleah include o specializare secundară în managementul afacerilor, un masterat în dezvoltare organizaţională şi studii de asistenţă socială, cu specializare clinică. Are de asemenea certificarea din partea Academiei de Studii Sociale – autorizarea profesională necesară pentru practică independentă. Educaţia ei continuă s‑a concentrat asupra lucrului cu adolescenţii, cu grupuri mici şi cu oamenii care se confruntă cu doliu şi pierderi.

 

 

2


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente. Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa. De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.

Discussion

  1. ZenKid  September 27, 2012

    Suflet minunat, iti multumesc pt acest articol care a trezit sentimente adanci in mine ! Citind astfel de cuvinte alese ne dam seama ca unele rani ale trecutului inca sangereaza in noi…

    (reply)
  2. Mona Georgescu  September 29, 2012

    ZenKid,
    Sa iti fie de folos si aceasta recomandare, cu drag,
    Mona

    (reply)

Add a Comment