Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

C.G. Jung: Casatoria, ca relatie psihologica

C.G. Jung: Casatoria, ca relatie psihologica

“Căsătoria, ca relaţie psihologică, este o construcţie complicată. E alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, avînd, indiscutabil, o natură foarte eterogenă. Cum în expunerea mea aş vrea să mă limitez la problema psihologică a căsătoriei, voi fi nevoit să exclud, în esenţă, datele de natură juridică şi socială, deşi aceste fapte influenţează relaţiile dintre soţi în extrem de mare măsură.

Ori de cîte ori vorbim de o «relaţie psihologică», presupunem existenţa unui conştient. O «relaţie psihologică» între doi oameni aflaţi amîndoi într-o stare inconştientă nu există. Priviţi din punct de vedere psihologic, ei sînt complet lipsiţi de relaţii. Văzuţi din alte puncte de vedere, din punct de vedere fiziologic, bunăoară, ar putea fi totuşi într-o relaţie, dar o asemenea relaţie nu o putem numi psihologică. Oricum, o inconştienţă totală, ca cea presupusă aici, nu survine niciodată ca atare, dar există totuşi inconştiente parţiale, de o extindere ce nu e neînsemnată. In măsura în care asemenea inconştiente există, relaţia psihologică este, de asemenea, îngrădită.

La copil, conştientul se iveşte din adîncurile vieţii sufleteşti inconştiente, la început sub forma unor insule disparate, care se unesc abia pe urmă, treptat, într-un «conştient» coerent. Procesul progresiv de dezvoltare spirituală înseamnă o extindere a conştientului. Din clipa formării unui conştient coerent, este dată posibilitatea unei relaţii psihologice.

Conştientul este întotdeauna, în măsura în care ne putem noi da seama, o conştientă de sine. Spre a fi conştient de mine însumi, trebuie să mă pot distinge de ceilalţi. Numai dacă această distincţie este făcută, se poate stabili o relaţie.

Chiar dacă, în general, distincţia aceasta se face, ea rămîne, în mod normal, întotdeauna lacunară, căci zone foarte extinse ale vieţii sufleteşti sînt, poate, inconştiente. în ce priveşte conţinuturile inconştiente, nu există nici o distincţie şi de aceea, în domeniul lor, nici nu se poate forma vreo relaţie; în zona lor domneşte încă starea originară, inconştientă, de identitate primitivă a eu-lui cu ceilalţi, domneşte, aşadar, o lipsă totală de relaţii.

Tînărul aflat la vîrsta însurătorii are, ce-i drept, o conştienţă de sine (fata, de regulă, mai mult decît băiatul), dar nu a trecut încă prea multă vreme de cînd a ieşit din ceţurile inconştienţei originare. Are, de aceea, zone vaste aflate încă în umbra in­conştienţei şi care, atît cît se extind, nu permit formarea unei relaţii psihologice.

Practic, asta înseamnă că tînărului nu-i este dată decît o cunoaştere incompletă a celorlalţi, precum şi a sa proprie şi de aceea el nu poate fi edificat decît insuficient în ce priveşte motivaţiile celorlalţi, precum şi ale sale proprii. El acţionează, de regulă, conform unor motivaţii în mare parte inconştiente. Lui, subiectiv, i se pare, fireşte, că ar fi conştient, deoarece supraestimăm întotdeauna conţinuturile noastre conştiente, iar faptul că ceea ce considerăm a f i o culme în fine cucerită nu e, în realitate, decît treapta cea mai de jos a unui foarte lung urcuş, este şi rămîne pentru noi o mare şi surprin­zătoare descoperire.

Cu cît mai extins este domeniul inconştienţei, cu atît mai puţin poate fi vorba, în cazul căsătoriei, de o alegere liberă – lucru ce se face simţit în mod subiec­tiv prin acea clar perceptibilă forţă a destinului de care te simţi constrîns cînd eşti îndrăgostit.

Iar dacă nu este vorba de dra­goste, te poţi simţi totuşi constrîns, dar, fireşte, într-un mod mai puţin plăcut.

Motivaţiile încă inconştiente sînt de natură personală sau  generală. Este vorba, mai întîi, de motive ce provin din influenţa părinţilor, în acest sens, tinărul este determinat de raportul cu mama, iar tînăra fată de raportul cu tatăl. Cel dintii factor care îi influenţează în mod inconştient, le favorizează sau le complică alegerea, este gradul în care sînt legaţi de părinţi.

O iubire conştientă faţă de tată sau mamă favorizează alegerea unui soţ asemănător tatălui, respectiv a unei soţii asemănătoare mamei, în schimb, o legătură inconştientă (care nu se exteriorizează neapărat ca iubire) complică alegerea şi constrînge la anumite modificări specifice ale ei. Spre a le înţelege, trebuie să ştim, în primul rînd, de ce provenienţă este legătura inconştientă şi în ce condiţii duce la modificări forţate sau la inhibări ale alegerii conştiente.

De regulă, toată acea viaţă pe care părinţii ar fi putut-o trăi, dar şi-au refuzat-o din motive artificiale, rămîne moştenire, într-o formă răsturnată, copiilor sau, cu alte cuvinte, aceştia din urmă sînt constrînşi în mod inconştient să-şi trăiască viaţa într-un sens care să compenseze neîmplinirile din viaţa părinţilor.

Aşa se face că părinţi hipermorali au copii aşa-zis amorali, că un tată iresponsabil şi decăzut are un fiu de o ambiţie bolnavă ş.a.m.d. Urmările cele mai nefaste le are inconştienţa artificială a părinţilor. O mamă, bunăoară, care îşi refuză în mod artificial conştienta spre a păstra intacte aparenţele unei căsătorii reuşite, îşi leagă fiul de sine în mod inconştient, oarecum ca surogat al bărbatului ei.

Fiul, dacă nu este împins astfel de-a dreptul la homosexualitate, este constrâns, în schimb, la alte modificări ale alegerii, de fapt complet improprii lui însuşi. Se însoară, de pildă, cu o fată care este în mod evident inferioară mamei (mamei lui) şi care, deci, nu o poate concura pe aceasta sau, bunăoară, se lasă prins în mrejele unei femei cu caracter tiranic şi arogant, care să-l poată smulge în oarecare măsură mamei, în prezenţa unui instinct sănătos, alegerea poate rămîne independentă de astfel de influenţe, dar acestea se fac simţite totuşi, mai devre­me sau mai rîrziu, sub forma unor inhibiţii.

O alegere mai mult sau mai puţin pur instinctivă ar trebui să fie cea mai bună din punctul de vedere al perpetuării speciei, dar din punct de vedere psihologic, nu este totuşi o alegere întotdeauna fericită, deoarece personalitatea pur instinctivă şi cea individual diferenţiată se află adesea la o enorm de mare distanţă, într-un atare caz, spiţa poate fi, ce-i drept, îmbunătăţită sau împrospătată prin alegerea pur instinctivă, dar cu preţul sacrificării unei fericiri individuale. (Noţiunea de «instinct» nu înseamnă, fireşte, nimic altceva decît o însumare a tuturor factorilor organici şi sufleteşti cu putinţă, a căror natură e în mare parte necunoscută).

Dacă individul nu ar avea altă menire decît cea de instrument al perpetuării speciei, atunci alegerea pur instinctivă a soţului sau a soţiei ar fi, de bună seamă, pe departe cea mai bună. Dar cum temeiurile unei atari alegeri sînt inconştiente, ea nu permite decît întemeierea unui raport impersonal, de felul celui ce poate fi observat foarte bine la primitivi. Dacă într-un asemenea caz am mai putea vorbi, în genere, de o «relaţie», ar fi vorba doar de un raport şters, distant, de natură pronunţat impersonală, reglementat complet prin obiceiuri şi prejudecăţi tradiţionale, prototip al oricărei căsătorii convenţionale.

In măsura în care inteligenţa sau şiretenia sau aşa-numita iubire prevenitoare a părinţilor nu a aranjat căsătoria copiilor şi în măsura în care la copii, instinctul primitiv nu a fost mutilat nici printr-o falsă educaţie şi nici prin influenţele ascunse exercitate de complexele refulate şi neglijate ale părinţilor, alegerea soţului sau a soţiei se va face, în mod normal, conform unor motivaţii instinctive inconştiente. Inconştienţa implică nediferenţiere, identitate primitivă. Rezultatul practic este că fiecare presupune despre celălalt că are o structură psihologică de ace­laşi fel cu a sa proprie.

Sexualitatea normală, trăire comună şi îndreptată în aparenţă spre un ţel comun, întăreşte sentimentul unităţii şi identităţii. Această stare va fi numită deplină armonie şi va fi preţuită ca o mare fericire («un trup şi un suflet»), desigur pe bună dreptate, deoarece întoarcerea la acea stare originară de inconştienţă şi de unitate lipsită de conştientă este ca o întoarcere în copilărie (de unde şi gesturile copilăroase ale în­drăgostiţilor), ba mai mult, ca o întoarcere la viaţa prenatală, la acea mare grea de vagile presentimente ale unei plenitudini creatoare încă inconştiente.

Da, este, fără putinţă de tăgadă, o autentică trăire a divinului, a cărui putere covîrşitoare destramă şi resoarbe absolut tot ce e individual. Este o adevărată comuniune cu viaţa însăşi şi cu destinul impersonal.

Voinţa proprie, care te face să rămîi tu însuţi, se frînge, femeia devine mamă, bărbatul devine tată, amîndoi fiind privaţi astfel de libertate şi devenind unelte ale vieţii ce-şi urmează cursul.

Relaţia rămîne limitată la ţelul biologic instinctiv, la perpetuarea speciei. Cum acest scop e de natură colectivă, relaţia psihologică dintre cei doi soţi este, în esenţă, de natură de asemenea colectivă şi, de aceea, nu poate fi privită, în sens psihologic, ca o relaţie individuală. Despre o asemenea relaţie putem vorbi abia atunci cînd natura motivaţiilor inconştiente este cunoscută, iar identitatea originară – în mare parte înlăturată. Arareori sau – am putea spune – niciodată o căsătorie nu evoluează fără zguduiri şi fără crize către o relaţie individuală. Nu există conştientizare fără suferinţă.

Căile ce duc la conştientizare sînt multe, dar ele urmează, totuşi, anumite legi. Prefacerile încep, în general, odată cu intrarea în a doua jumătate a vieţii. Mijlocul vieţii constituie o perioadă de foarte mare importanţă psihologică. Copilul îşi începe viaţa psi­hologică într-un cerc restrîns, în jurul mamei şi în familie. Odată cu maturizarea sa progresivă, i se lărgeşte orizontul şi sfera de influenţă. Speranţele şi intenţiile i se îndreaptă spre lărgirea sferei puterii şi posesiunilor sale, dorinţele i se întind acaparatoare asupra lumii, pe zone tot mai largi.

Voinţa individului devine identică, în tot mai mare măsură, cu scopurile naturale ale motivaţiilor inconştiente. Astfel, omul insuflă lucrurilor oarecum propria sa viaţă, pînă cînd, în cele din urmă, acestea încep să trăiască ele însele şi să se înmulţească, iar omul este depăşit, pe nesimţite, de ele. Mamele sînt întrecute de copiii lor, bărbaţii de propriile lor creaţii, iar ceea ce a fost adus cîndva pe lume trudnic, probabil cu mari osteneli, nu mai poate fi ţinut în loc. A fost cîndva o pasiune, a devenit apoi îndatorire şi în cele din urmă s-a transformat într-o insuportabilă povară, într-un vam­pir ce-a supt viaţa propriului său creator.

Mijlocul vieţii este momentul celei mai mari înfloriri, omul aflîndu-se încă la lucru cu întreaga sa forţă şi cu toată voinţa sa. Dar tocmai în această clipă se naşte înserarea, începe a doua jumătate a vieţii. Pasiu­nea îşi schimbă faţa şi se numeşte de acum datorie, orice «vreau» devine un inexorabil «trebuie», iar întorsăturile de drum, surprizele şi descoperirile de altădată, devin obişnuinţe. Vinul a fiert şi-ncepe să se limpezească. Omul capătă tendinţe conservatoare, dacă totul merge bine. Priveşte adesea, fără să vrea, îndărăt şi nu înainte şi începe să-şi dea socoteală de felul cum i s-a scurs viaţa pînă acum. îşi caută adevăratele motivaţii si face descoperiri. Privirea critică asupra sa însuşi şi asupra propriului destin îi oferă prilejul de a-şi cunoaşte felul de a fi. Dar cunoaşterea acestor lucruri nu vine de la sine. Această cunoaştere nu se obţine decît cu preţul unor mari zguduiri.

Cum în a doua jumătate a vieţii ţelurile sînt altele decît în prima, o mult prea largă adăstare în atitudinea juvenilă duce la o lipsă de unitate a voinţei. Conştientul zoreşte încă înainte, ascultînd oarecum de propria sa inerţie, inconştientul însă trage îndărăt, căci forţa şi voinţa lăuntrică de extindere sînt epuizate. Această lipsă de unitate cu sine însuşi produce nemulţumire, iar neconştientizarea propriei stări duce, de regulă, la proiectarea motivelor asupra soţului sau a soţiei.

Se instalează astfel o atmosferă critică, condiţie indispensabilă conştientizării. Fireşte, această stare nu se instalează, de regulă, la ambii soţi simultan. Nici cea mai reuşită căsătorie nu poate şterge cu desăvîrşire particularităţile individuale, astfel ca stările soţilor să fie absolut identice, îndeobşte, unul dintre soţi îşi găseşte locul în căsătorie mai repede decît celălalt.

Unul, bazat pe un raport pozitiv cu părinţii, va avea puţine dificultăţi sau nu va avea dificultăţi deloc în adaptarea sa la celălalt, pe cînd celălalt se va împiedica, poate, de o profundă legătură inconştientă cu părinţii. De aceea, va ajunge abia mai tîrziu la o deplină adaptare şi adaptarea aceasta, fiind obţinută mai greu, se va menţine, poate, mai multă vreme.

Deosebirile de ritm, pe de o parte, iar pe de altă parte amploarea personalităţii spirituale sînt cele două condiţii ce produc o dificultate tipică ce îşi arată efectele în momentul critic. N-aş vrea să se creadă că printr-o «personalitate spirituală de mare amploare» înţeleg întotdeauna o natură deosebit de generoasă sau bogată. Nu este nicidecum aşa. Mă gîndesc aici, mai degrabă, la o natură spirituală într-un anume sens complicată, comparabilă cu o piatră cu multe faţete, contrapusă unui simplu cub. E vorba de naturi multilaterale, de regulă problematice, marcate de unităţi psihice ereditare mai mult sau mai puţin incompatibile.

Adaptarea la astfel de naturi sau adaptarea lor la personalităţi mai simple este întotdeauna dificilă. De regulă, astfel de oameni, cu o structură întrucîtva disociată, au totodată capacitatea de a renunţa, pentru mai multă vreme, la anumite trăsături de caracter incompatibile şi de a-şi compune astfel o aparenţă de simplitate ori, bunăoară, «multilateralitatea» lor, caracterul lor sclipitor, le poate da un farmec cu totul deosebit, în astfel de naturi, oarecum labirintice, celălalt se poate pierde uşor sau, cu alte cuvinte, poate găsi o asemenea bogăţie de trăiri posibile încît interesul său personal îşi găseşte cu prisosinţă ocupaţii; desigur, nu întotdeauna plăcute, deoarece ocupaţia sa constă adesea din a-l urmări pe cel dintîi pe tot felul de căi lăturalnice sau greşite.

Oricum, personalitatea mai simplă are astfel la îndemînă posibilitatea atîtor trăiri încît este complet învăluită sau chiar complet capturată de ele, mistuindu-se oarecum în personalitatea mai amplă şi nemaivăzînd nimic dincolo de ea. Fenomenul acesta este aproape curent: o femeie complet continută spiritual de bărbatul ei sau un bărbat complet continut afectiv de nevasta lui. Am putea numi situaţia asta problema celui conţinut şi a celui conţinator. (care contine)

Cel conţinut este, în esenţă, întru totul înăuntrul căsătoriei. Se întoarce, nefragmentat, către celălalt, în exterior nemaiexistînd pentru el nici o îndatorire importantă şi nimic care să-i captiveze interesul. Partea neplăcută a acestei stări, de altfel «ideale», e dependenţa neliniştitoare de o personalitate cam imprevizibilă, care nu prezintă, deci, încredere sau nu e întru totul demnă de crezare. Avantajul e propria stare de nefragmentare – un factor ce nu e de dispreţuit în economia sufletească!

Cel conţinător, cel care din pricina structurii sale cam disociate, ar avea o deosebită nevoie să-şi găsească unitatea într-o iubire deplină, nefragmentată, faţă de un altul, va fi întrecut în această strădanie, desigur trudnică, a sa, de către personalitatea mai simplă, în timp ce caută în celălalt tot felul de subtilităţi şi complicaţii care să servească drept completare şi drept contra-parte propriilor sale faţete, tulbură simplitatea acestuia. Iar cum în toate împrejurările obişnuite, simplitatea e în avantaj faţă de complicaţii, va trebui în curînd să renunţe la încercările sale de a-i provoca unei naturi simple reacţii subtile şi problematice. Oricum, celălalt, cel care potrivit naturii sale simple, caută în el răspunsuri simple, îi va da în curînd destul de furcă, deoarece tocmai prin aşteptarea unor răspunsuri simple «constelează» (cum spune termenul de specialitate) complicaţiile celui dintîi. Cel dintîi va trebui, nolens volens, să se retragă din faţa puterii de convingere a simplităţii.

Cele spirituale (procesele de conştientizare, în general) presupun eforturi atît de mari din partea omului, încît el preferă în orice condiţii simplul, chiar dacă nici măcar nu e adevărat. Iar dacă e măcar pe jumătate adevărat, îi cade pradă – am putea spune.

Natura simplă are asupra celei mai complicate efectul unei camere prea mici, care nu-i oferă spaţiu îndestulător.

Natura complicată, în schimb, oferă celei mai simple prea multe camere cu prea mult spaţiu, astfel încît acesta din urmă nu ştie niciodată prea bine unde-i e locul, de fapt.

Aşa se face că, în mod foarte firesc, cel mai complicat îl contine pe cel mai simplu. Cel dintîi nu se poate însă consuma în cel din urmă, îl înconjură, dar el însuşi nu e înconjurat. Dar cum are, poate, mult mai multă nevoie decît cel din urmă să fie înconjurat, se simte exterior căsătoriei şi, de aceea, joacă, de fiecare dată, rolul problematic.

Cu cît mai statornic este cel continut, cu atît mai expulzat se simte cel continător. Prin statornicia sa, cel dintîi pătrunde stăruitor înăuntru şi cu cît mai mult pătrunde, cu atît mai puţin o poate face celălalt. De aceea, cel continător aruncă mereu priviri mai mult sau mai puţin iscoditoare pe fereastră, spre exterior – la început, fireşte, inconştient.

Dar cînd ajunge la mijlocul vieţii, se trezeşte în el un dor şi mai puternic de acea unitate şi nefragmentare de care, din pricina naturii sale disociate, ar avea foarte mare nevoie şi tocmai atunci se petrec, de obicei, lucruri care-l aduc în conflict cu conştiinţa sa. Devine conştient că îşi doreşte o întregire şi starea de continere, de nefragmentare, de care a dus lipsă mereu.

Pentru cel continut, evenimentul acesta înseamnă în primul rînd o confirmare a dureroasei incertitudini pe care a resimţit-o mereu; descoperă că în camerele ce-i aparţineau în aparenţă, locuiesc şi alţii, oaspeţi nepoftiţi. Speranţa unei certitudini viitoare piere şi această dezamăgire îl constrînge să revină asupra lui însuşi, dacă nu reuşeşte cumva, cu mari şi înzecite eforturi, să-l îngenuncheze pe celălalt, forţîndu-l să recunoască şi convingîndu-l că dorul său de unitate nu e decît o fantezie de copil sau de om bolnav. Dacă acest tur de forţă nu-i reuşeşte, acceptarea înfrîngerii îi va face un mare bine, deoarece îi va oferi prilejul să afle că acea certitudine pe care o căutase mereu în alţii, nu poate fi găsită decît în el însuşi. Se regăseşte astfel pe sine însuşi şi descoperă totodată în natura sa simplă toate acele complicaţii pe care cel continător le căutase zadarnic la el.

Dacă cel conţinător nu va suferi o prăbuşire în faţa acelui lucru pe care, în general, obişnuim să-l numim o criză matrimonială, ci va crede în îndreptăţirea lăuntrică a dorului său de unitate, atunci va începe prin a lua asupră-şi sfîşierea. O disociere nu se vindecă prin scindare, ci prin sfîşiere. Toate forţele ce aspiră spre unitate, întreaga dorinţă sănătoasă de a se vrea pe sine însuşi se vor răzvrăti împotriva acestei sfîşieri şi-l vor ajuta astfel să conştientizeze posibilitatea unei unificări interioare, pe care mai înainte o căutase mereu în exterior. Şi îşi va găsi, astfel, starea de nefragmentare în sine însuşi, ca pe un bun al său.

Iată ce se întîmplă, extrem de frecvent, la vremea amiezii vieţii şi iată cum îl constrînge minunata natură pe om la trecerea din prima în a doua jumătate a vieţii, la metamorfozarea dintr-o stare în care omul e doar unealta naturii sale instinctua­le într-o altă stare, în care nu mai e unealtă, ci el însuşi, la prefacerea naturii în cultură şi a instinctului în spirit.

Ar trebui, de fapt, să ne ferim să întrerupem această evoluţie necesară prin silnicii morale, deoarece obţinerea unei atitudini spirituale prin înlăturarea şi reprimarea instinctului este, indiscutabil, o falsificare.

Nimic nu e mai dezgustător decît o spiri­tualitate într-ascuns sexualizată; e ceva la fel de necurat ca o senzualitate ţinută la prea mare cinste. Calea trecerii e însă lungă şi cei mai mulţi rămîn împotmoliţi pe această cale. Dacă toată această evoluţie sufletească în şi prin căsătorie ar putea fi lăsată inconştientă, aşa cum se întîmplă la primitivi, prefacerile acestea ar putea avea loc fără prea mari conflicte şi fără rest.

Printre aşa-numiţii primitivi, pot fi întîlnite personalităţi spirituale în faţa cărora nu poţi simţi decît un adînc respect, ca în faţa lucrării desăvîrşit maturizate a unui destin neştirbit. Spun asta din proprie experienţă. Dar unde se mai găsesc oare printre europenii noştri de astăzi asemenea figuri nemutilate de nici un fel de silnicii morale? Mai sîntem încă îndeajuns de barbari ca să credem în asceză şi în contrariul ei. Dar roata istoriei nu poate fi întoarsă. Nu putem merge decît înainte în năzuinţa noastră spre acea atitudine care să ne permită să trăim aşa cum o cere, de fapt, destinul neştirbit al omului primitiv. Numai aşa vom fi în stare să nu ne pervertim spiritul în senzualitate şi senzualitatea în spirit, căci trebuie să trăiască amîndouă, ele trăgîndu-şi seva una din cealaltă.

Conţinutul esenţial al relaţiei psihologice din căsătorie este această prefacere pe care am descris-o aici cît se poate de succint. Ar fi multe de spus despre iluziile care servesc scopuri­lor naturii şi duc, totodată, la acele prefaceri ce marchează mijlocul vieţii. Armonia specifică primei jumătăţi a vieţii (atunci cînd se ajunge într-adevăr la o asemenea acomodare) se înte­meiază în esenţă (aşa cum se dovedeşte apoi în faza critică) pe proiecţia anumitor imagini tipice.

Fiecare bărbat poartă în sine imaginea eternului feminin, nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este, în fond, o însuşire ereditară transmisă din vremuri străvechi şi înscrisă în sistemul organic, un «tip» (un «arhetip») al tuturor experienţelor liniei ancestrale privind natura feminină, un sediment al tuturor impresiilor privind femeia, un sistem de adaptare moştenit. Dacă nu ar mai exista femei pe lume, din această imagine inconştientă s-ar putea oricînd deduce cum ar trebui să fie alcătuită sufleteşte o femeie.

Acelaşi lucru e valabil şi în ce priveşte femeia, ea are o imagine înnăscută a bărbatului. Experienţa ne învaţă că mai corect ar fi să spunem: o imagine a bărbaţilor, pe cînd în cazul bărbatului e vorba mai degrabă de o imagine a femeii. Această imagine, fiind inconştientă, e proiectată întotdeauna, în mod inconştient, asupra fiinţei iubite şi constituie unul din temeiurile esenţiale ale atracţiei pasionale sau ale contrariului ei.

Am numit această imagine anima şi găsesc foarte interesantă întrebarea: habet mulier animam? – au femeile suflet? (în latină n.t)- a scolasticilor, întrebarea fiind, după părerea mea, inteligentă, întrucît îndoiala pe care o exprimă este îndreptăţită. Femeia nu are o anima, ci un animus. Anima are un caracter erotic-emoţional, în timp ce animus-ul caută să raţioneze şi de aceea, aproape tot ce ştiu să spună bărbaţii despre erotica feminină şi despre viaţa afectivă feminină în genere, se bazează pe proiecţia propriei lor anima şi este, în consecinţă, anapoda. Uluitoarele fantezii şi ipoteze ale femeilor în ce priveşte bărbaţii se bazează pe înrîurirea animus-ului lor, care constituie o inepuizabilă sursă de judecăţi ilogice şi de false cauzalităţi.

Atît anima, cît şi animus-ul se caracterizează printr-o extraordinară multilateralitate, într-o căsătorie, întotdeauna cel conţinut proiectează asupra celui conţinător această imagine, în timp ce acestuia din urmă nu-i reuşeşte decît parţial să-şi proiecteze imaginea asupra celuilalt, în acest caz, imaginea aceasta, extrem de fascinantă, atîrnă în gol, aşteptînd parcă să fie împlinită de un om real.

Dar există tipuri de femeie parcă anume făcute de natură să ia asupra lor proiecţii de anima. S-ar putea vorbi chiar de un tip anume. Este indispensabil aşa-numitul caracter de «sfinx», cu două sau mai multe înţelesuri, dar nu de un echivoc nebulos de care să nu poţi lega nimic, ci de un echivoc incitant, avînd tăcerea grăitoare a unei Mona Lisa – bătrînă şi tînără, mamă şi fiică, de o castitate îndoielnică, infantilă şi cu o inteligenţă naivă dezarmantă pentru bărbaţi. Nu orice bărbat de mare spirit poate fi animus, deoarece trebuie să exceleze mai puţin în idei bune şi mai mult în cuvinte potrivite, să aibă cuvinte pline de înţelesuri, care să pară a spune mai multe decît spun. Mai trebuie să fie şi întrucîtva neînţeles sau măcar într-un fel oarecare certat cu lumea, pentru ca ideea jertfirii de sine să poată interveni. Trebuie să fie un erou posibil, de un caracter echivoc, dar nu e deloc sigur, totuşi, că o proiecţie a animei nu descoperă adesea cu mult înaintea inteligenţei lente a omului mediu, un adevărat erou.

Atît pentru bărbat, cît şi pentru femeie, în măsura în care sînt conţinători, împlinirea acestei imagini constituie o trăire plină de consecinţe, deoarece apare aici posibilitatea de a găsi o replică a propriilor complicaţii în fiinţa multiformă a celuilalt. Aici par să se deschidă acele spaţii largi de care te poţi simţi înconjurat şi continut. Spun special că «par», deoarece posibili­tatea aceasta e cu două tăişuri. După cum proiecţia animus-ului femeii poate avea flerul să descopere un bărbat de valoare, necunoscut celor mulţi şi, mai mult decît atît, îi poate chiar aju­ta să-şi găsească adevărata vocaţie, susţinîndu-l moral, bărbatul poate, de asemenea, să-şi formeze, prin proiecţia animei, o «femme inspiratrice». Dar, de cele mai multe ori, pe cît se pare, e vorba doar de o iluzie cu urmări nefaste. Un insucces, deoarece credinţa nu a fost suficient de puternică.

Pesimiştilor trebuie să le spun că în aceste imagini sufleteşti primordiale se ascund valori pozitive extraordinare, pe optimişti, în schimb, trebuie să-i avertizez că fantezia i-ar putea orbi şi duce la cele mai absurde rătăciri.

Dar nu trebuie să credem că această proiecţie ar fi o relaţie individuală şi conştientă. La început nu e nicidecum aşa. Produce o dependenţă obsesivă, bazată pe motivaţii inconştiente, deşi de altă natură decît motivaţiile biologice. She al lui Rider Haggard, bunăoară, arată ce lume uluitoare de reprezentări instituie proiecţia animei. E vorba, în esenţă, de conţinuturi spirituale, avînd adesea un veşmînt erotic, fragmente evidente ale unei mentalităţi mitologice primitive, compuse din arheti­puri, al căror tablou complet constituie aşa-numitul inconştient colectiv. Ca atare, o asemenea relaţie este, în fond, colectivă şi nu individuală.

Dacă la unul din cei doi soţi are loc o atare proiecţie, atunci relaţiei colective biologice i se contrapune o relaţie colectivă spi­rituală şi se produce astfel acea sfîşiere a celui conţinător, pe care am descris-o mai sus. Dacă acesta reuşeşte să nu-şi piardă capul, atunci tocmai datorită conflictului se va găsi pe sine. în acest caz, se poate spune că proiecţia, în sine periculoasă, l-a ajutat să treacă de la o relaţie colectivă la una individuală. Asta echivalează cu o deplină conştientă a relaţiei din căsătorie. Cum în expunerea mea mi-am propus să discut despre psihologia căsătoriei, psihologia raporturilor bazate pe proiecţii e în afara temei mele. Mă mulţumesc aici doar cu menţionarea faptelor.

Nu se poate vorbi, de bună seamă, despre relaţia psihologică din căsătorie, fără să aminteşti măcar în treacăt, chiar cu riscul de a fi greşit înţeles, de natura trecerii critice. După cum bine se ştie, în ce priveşte psihologia, nimic nu poate fi înţeles fără s-o fi trăit tu însuţi. Şi totuşi, faptul acesta nu clinteşte pe nimeni din convingerea că numai judecata sa proprie e completă şi adevărată. Această stranie situaţie provine din inevitabila supra-estimare a conţinuturilor conştiente momentane. (Fără această concentrare a atenţiei, omul nici nu ar putea fi conştient.)

Aşa se face că fiecare vîrstă îşi are propriile adevăruri psihologice, adevărurile sale programatice – am putea spune – şi tot aşa se întîmplă cu fiece nivel al evoluţiei psihice. Există chiar nivele la care numai puţini ajung – o chestiune de rasă, familie, educaţie, dotare şi pasiune. Natura este aristocratică.

Omul normal e o ficţiune, chiar dacă există anumite legităţi general valabile. Viaţa sufletească este o evoluţie ce se poate opri chiar la nivele infe­rioare. E ca şi cum fiecare om ar avea o greutate specifică, conform căreia urcă sau rămâne la acel nivel la care îşi atinge limitele. Iar ideile şi convingerile şi le formează în conformitate cu acest nivel.

De aceea, nu e de mirare că marea majoritate a căsătoriilor îşi ating limita superioară în menirea lor biologică, fără vreun prejudiciu pentru sănătatea spirituală sau morală. Relativ puţini ajung într-o mai adîncă dezbinare cu ei înşişi. Acolo unde nevoile exterioare sînt multe, conflictul nu poate ajunge la o tensiune dramatică, din lipsă de energie.

Dar proporţional cu siguranţa socială, creşte nesiguranţa psihologică, la început inconştient, provocînd nevroze şi apoi conştient, ducînd la despărţiri, certuri, divorţuri şi alte «crize matrimo­niale».

La un nivel şi mai înalt, se cunosc alte posibilităţi ale evoluţiei psihice, care ating sfera religiosului, sferă în care jude­cata critică nu-şi mai are locul.

La oricare din nivelele acestea se poate instala o stagnare, însoţită de o deplină inconştienţă a celor ce ar putea urma la un nivel superior al evoluţiei. De regulă, accesul la nivelul următor este chiar baricadat complet de prejudecăţi apărate cu îndîrjire şi de frici superstiţioase, lucru, desigur, deosebit de oportun, deoarece un om căruia i s-ar permite, din întîmplare, să trăiască la un nivel prea înalt pentru el, ar deveni un nebun periculos.

Natura nu e numai aristocratică, ci şi ezoterică. Dar nici un om inteligent nu se va lăsa ispitit să ţină secrete, deoarece îşi va da seama foarte bine că secretele evoluţiei psihice nu pot fi niciodată trădate, pur şi simplu pentru că evoluţia ţine de aptitudinile fiecăruia.”

“Căsătoria, ca relaţie psihologică”
 
– conferintã sustinuta de Carl Gustav Jung si publicata in “Puterea sufletului” – Editura Anima –
(material primit pe e-mail)
 
Carl Gustav Jung ( 26 iulie 1875– 6 iunie 1961) a fost psiholog si psihiatru elvetian, fondatorul psihologiei analitice.

 

 
 
 
 

 

0


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu – site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala.
Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.

Alese ganduri, cu drag,

Mona Georgescu

Add a Comment