Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Care este educaţia bună?

Care este educaţia bună?

După părerea mea este clar că schema pe care noi o cultivăm acum, şi pe care o numim educaţie, şi care e o conformare la societate, este foarte, foarte distrugătoare. În acţiunile ei ambiţioase, ea duce la o frustrare extremă. Dar noi am considerat până acum, atât în Apus cât şi în Răsărit, că o dezvoltare înăuntrul acestui proces înseamnă cultură. Ea este inevitabil o invitaţie la suferinţă. Înţe­legerea acestui adevăr este ceva esenţial.

Dacă lucrurile acestea sunt clare şi dacă am părăsit‑o de bună voie – dar nu ca o reacţie de împotrivire, ci ca o frunză care se desprinde de pe creangă, ca o picătură căzând – atunci ce este o înflorire, ce este o educaţie bună? Educaţi elevul să se conformeze, să se adapteze, să se încadreze în sistem, sau îl educaţi să înţeleagă, să vadă foarte limpede întreaga semnificaţie a tuturor acestor lucruri ajutându‑l, în acelaşi timp, să citească şi să scrie? Dacă îl învăţaţi să citească şi să scrie în cadrul actualului sistem de frustrare, atunci înflorirea minţii este împiedicată.

Întrebarea care se pune este: dacă înlăturăm această educaţie bazată pe concurenţă, este posibil totuşi ca mintea să fie educată în sensul obişnuit al cuvântului? Sau educaţia constă de fapt în a ne îndepărta pe noi înşine şi pe elev de structura socială a frustrării şi a dorinţei, dând elevului în acelaşi timp informaţii despre matema­tică, fizică etc.? La urma urmei dacă profesorul şi elevul sunt scoşi din toată această confuzie monstruoasă, cu ce se va mai ocupa educaţia? Tot ce puteţi să‑l învăţaţi pe elev este cum să citească şi să scrie, cum să calculeze, să deseneze, să‑şi amintească şi să comunice fapte şi păreri despre fapte.

Aşadar, care este funcţia educaţiei? Există o anumită metodă de educare? Dvs. îl învăţaţi pe elev o anumită tehnică pentru ca el să devină competent şi, în chiar această competenţă, să dezvolte un sentiment de ambiţie? Învăţându‑l o tehnică folositoare pentru obţinerea unei slujbe, îl împovăraţi în acelaşi timp cu tot ce implică succesul şi frustrarea. El vrea să aibă succes în viaţă dar de asemenea vrea să fie un om paşnic. Întreaga lui viaţă este o contradicţie. Şi cu cât este mai mare contradicţia, cu atât este mai mare încordarea. Acesta este un fapt. Când există o înăbuşire în contradicţie, există o activitate exterioară mai mare. Îi oferiţi ele­vului o tehnică şi în acelaşi timp dezvoltaţi în el acest dezechilibru, această contradicţie extremă care duce la frustrare şi disperare. Cu cât mai mult îşi dezvoltă el capacitatea lui în tehnică, cu atât mai mult îşi dezvoltă ambiţia şi cu atât mai mare va fi frustrarea. Dvs. îl educaţi să obţină nişte deprinderi care urmează să‑l ducă la disperare. Încât întrebarea este: puteţi să‑l ajutaţi să nu fie împins în contradicţie? Va fi împins în contradicţie dacă nu‑l ajutaţi să iubească lucrul pe care îl face.

Vedeţi, dacă elevul iubeşte geometria, el o iubeşte ca pe un scop în sine; este atât de absorbit de ea încât nu mai are nicio ambiţie. Iubeşte cu adevărat geometria, care devine o încântare enormă. De aceea el înfloreşte în ea. Cum îl veţi ajuta pe elev să iubească în acel fel un lucru pe care el nu l‑a descoperit prin el însuşi?

Dacă sunteţi întrebaţi, ca profesori, care este scopul acestei şcoli, sunteţi în stare să răspundeţi? Eu doresc să aflu ce încercaţi dvs. să faceţi, ce urmăriţi să devină elevul? Încercaţi să‑l modelaţi, să‑l condiţionaţi, să‑l constrângeţi în anumite direcţii? Încercaţi să‑l învăţaţi matematica, fizica, să‑i daţi unele informaţii folositoare în viitoarea lui carieră în aşa fel încât să devină competent tehnic? Mii de şcoli fac asta, pretutindeni în lume – încercând să‑l facă pe elev să devină un tehnician excelent, un bun cercetător ştiinţific, un bun inginer, un bun fizician. Sau poate că dvs. încercaţi să faceţi ceva mai mult aici? Dacă încercaţi mai mult, ce anume urmăriţi?

Noi trebuie să fim foarte limpezi cu privire la ceea ce vrem să facem, să fim limpezi cu privire la ce trebuie să fie o fiinţă omenească – o fiinţă omenească totală, nu doar o fiinţă omenească înzestrată cu tehnică. Dacă ne concentrăm foarte mult pe examene, pe informaţie tehnică, încercând să‑l facem pe elev să fie iscusit, să fie competent în dobândirea cunoaşterii, în timp ce neglijăm latura cealaltă, atunci copilul va creşte ca o fiinţă ome­nească uni­laterală. Când vorbim despre o fiinţă omenească totală, înţelegem nu doar o fiinţă omenească înzestrată cu o înţelegere lăuntrică, cu o capacitate de a explora, de a cerceta fiinţa sa lăuntrică, starea sa interioară şi capa­citatea sa de a merge dincolo de ea, ci de asemenea pe cineva care este competent în tot ce întreprinde. Cele două trebuie să meargă împreună. Asta este adevărata problemă a educaţiei – a face ca elevul, atunci când pără­seşte şcoala, să fie bine întemeiat în bunătate, atât în afară cât şi înăuntru.

Trebuie să existe un punct din care să plecăm pentru a acţiona nu numai asupra cultivării laturii tehnice ci şi asupra descoperirii straturilor mai adânci, asupra domeniilor mai profunde ale minţii omeneşti. O voi exprima în alt mod. Dacă dvs. vă concentraţi să‑l faceţi pe elev excelent în tehnică şi neglijaţi latura cealaltă, aşa cum facem în general, ce se întâmplă cu o astfel de fiinţă omenească? Dacă vă concentraţi să faceţi din elev un dansator excelent sau un matematician perfect, ce se întâmplă? El nu este doar asta, el este ceva mai mult. Este gelos, mânios, frustrat, disperat, ambiţios. Aşa că veţi crea o societate în care va exista întotdeauna dezordine, pentru că dvs. puneţi accentul pe tehnică şi pe progres într‑un domeniu şi ne­glijaţi alt domeniu. Oricât de perfect ar putea fi un om tehnic, acesta va fi întotdeauna în contradicţie în relaţiile sale sociale. Va fi mereu în luptă cu vecinul lui.

Aşadar, tehnica nu poate produce o societate bună sau perfectă. Ea poate produce o societate mare, în care să nu fie sărăcie, în care să existe o egalitate materială etc. Ordinea nu înseamnă trenuri care circulă punctual, poştă care funcţionează cu regularitate. Înseamnă altceva. Pentru o fiinţă omenească ordinea înseamnă ordine în el însuşi. Şi o astfel de ordine va produce neapărat o socie­tate bună. Ei bine, din care punct central urmează să pornim?

Înţelegeţi întrebarea mea? Dacă eu neglijez lăuntricul şi accentuez tehnica, orice voi face va fi unilateral. Deci trebuie să găsesc o cale, trebuie să produc o mişcare capabilă să le împlinească pe ambele. Până acum le‑am separat pe acestea două şi, separându‑le, am accentuat una şi am neglijat‑o pe cealaltă. Ceea ce încercăm acum să facem este de a le uni. Dacă există o educaţie potrivită, elevul nu le va trata ca pe două domenii separate. El va fi în stare să se mişte în ambele direcţii dintr‑o singură mişcare. Fău­rin­du‑se pe sine tehnic perfect, se va forma de asemenea ca o fiinţă omenească valoroasă.

Un râu nu este întotdeauna acelaşi, ţărmurile se schimbă, apa poate fi folosită în scop industrial sau pentru multe alte destinaţii, dar va rămâne apă. De ce am separat noi lumea tehnică de lumea cealaltă Am afirmat noi: „dacă am putea face lumea tehnică perfectă, am avea hrană, haine, adăpost pentru fiecare”. Şi ne‑am ocupat de tehnică. Dar există de asemenea cei care sunt preocupaţi numai de lumea interioară. Iar aceştia pun accentul pe aşa‑zisa lume interioară şi devin din ce în ce mai izolaţi, din ce în ce mai centraţi pe ei înşişi, din ce în ce mai vagi, urmărind propriile lor credinţe, dogme şi viziuni. Pentru că există această enormă divizare spunem că trebuie să facem totul pentru a le strânge laolaltă. Aşadar, după ce am divizat viaţa în „exterioară” şi „interioară”, încercăm acum să le integrăm. Eu consider că această cale duce la şi mai mult conflict. Pe când dacă am putea găsi un centru, o mişcare, o abordare care să nu divizeze, am putea func­ţiona deopotrivă în ambele.

Care este mişcarea caracterizată de o inteligenţă supremă? Eu folosesc cuvântul „inteligenţă”, nu ca iscusinţă, nu ca intuiţie, nu ca derivat al cunoaşterii, al informaţiei, al experienţei. Care este mişcarea care înţelege toate aceste divizări, toate aceste conflicte, şi care din însăşi această înţelegere creează mişcarea inteligenţei?

Noi vedem în lume desfăşurându‑se două mişcări: mişcarea profund religioasă, pe care omul a căutat‑o întotdeauna şi care a devenit catolicism, protestantism, hinduism, şi această mişcare lumească a tehnicii, o lume a calculatoarelor electronice şi a automatizării, care oferă omului mai mult răgaz.

Mişcarea religioasă este foarte slabă şi foarte puţini o urmează. Cea tehnică a devenit din ce în ce mai puternică, iar omul s‑a pierdut în ea, devenind mecanic şi de aceea încearcă să scape din acest mecanism, încearcă să descopere ceva nou – în pictură, în muzică, în artă, în teatru. Şi oamenii religioşi, dacă există vreunul, spun: „Acesta este un drum greşit”, şi se îndreaptă spre o lume care le este proprie. Ei nu văd insuficienţa, imaturitatea, aspectul mecanic al ambelor.

Ei bine, suntem în stare să vedem că ambele sunt insu­ficiente? Dacă putem vedea asta, începem să percepem o mişcare ne‑mecanică şi care le va putea cuprinde pe amândouă.

Dacă aş avea de educat un copil, l‑aş ajuta să vadă dezvoltările mecanice şi insuficiente ale ambelor direcţii şi din examinarea insuficienţei cu care ambele lucrează în el, se va naşte inteligenţa, care ia fiinţă prin cercetare.

Domnilor, priviţi aceste flori, strălucirea, frumuseţea lor. Ei bine, cum pot eu ca profesor să‑l ajut pe elev să vadă florile şi totodată să fie foarte bun la matematică? Dacă eu mă preocup doar de flori şi nu sunt bun la matematică, este ceva greşit în mine. Dacă eu mă preocup doar de matematică, atunci de asemenea este ceva greşit în mine.

Nu puteţi cultiva mai întâi informaţia tehnică, să deveniţi perfect în ceea ce o priveşte şi să spuneţi apoi că trebuie să o studiaţi şi pe cealaltă. Dăruindu‑vă inima ani în şir pentru a dobândi cunoaşterea, dvs. v‑aţi distrus deja simţirea şi capacitatea de a privi. Punând accentul pe una sau pe cealaltă deveniţi insensibili, iar esenţa inteligenţei este sensibilitatea.

Prin urmare, calitatea pe care vrem s‑o aibă copilul este cea mai înaltă formă de sensibilitate. Sensibilitatea este inteligenţă; ea nu vine din cărţi. Dacă dvs. vă irosiţi patruzeci de ani învăţând matematica, dar nu puteţi privi acele flori, nu puteţi privi cerul albastru, sunteţi deja mort. Dacă sunteţi sensibil, ceea ce este cea mai înaltă calitate a inteligenţei, atunci puteţi privi acele flori şi să studiaţi matematica totodată. Dacă există o mişcare a acestei inteligenţe ea va acoperi ambele domenii. Ei bine, cum vom crea noi, ca profesori, acea mişcare a sensibilităţii în copil?

Elevul trebuie să fie liber. Altfel nu poate fi sensibil. Dacă nu este liber să se bucure de matematică, să‑şi ofere inima ei, ceea ce înseamnă libertate, n‑o poate studia în chip potrivit. Iar pentru a privi acele flori, pentru a privi acea frumuseţe, el de asemenea trebuie să fie liber. Aşa că întâi de toate trebuie să fie libertate. Asta înseamnă că tre­buie să‑l ajut pe acel copil să fie liber. Libertatea implică ordine, libertatea nu înseamnă să‑i îngădui copilului să facă ceea ce pofteşte, să vină la masă şi în clasă atunci când are chef.

Cercetând, muncind, învăţând, înţelegem că cea mai înaltă formă de sensibilitate este inteligenţa. Această sensibilitate, această inteligenţă se poate ivi numai în libertate, dar pentru a o transmite copilului e nevoie de foarte multă inteligenţă din partea noastră. Aş dori să‑l ajut să fie liber şi în acelaşi timp să fie ordonat şi disciplinat, fără ca prin asta să se conformeze. Pentru a cerceta ceva trebuie să ai nu numai libertate, ci şi disciplină. Această disci­plină nu este ceva din afară, ceva impus copilului şi la care el încearcă să se conformeze. În chiar examinarea celor două procese – cel tehnic şi cel religios – există atenţie şi deci disciplină.

Prin urmare, ne întrebăm: „cum putem să‑l ajutăm pe acest băiat sau pe această fată să fie pe deplin liberi şi totuşi foarte disciplinaţi, nu prin frică, nu prin conformare, nu parţial liberi, ci complet liberi şi totuşi foarte disciplinaţi în acelaşi timp?” Nu una întâi şi apoi cealaltă. Ambele deodată.

Ei bine, cum urmează să facem asta? Vedem limpede că libertatea este ceva absolut esenţial şi că această libertate nu înseamnă să facem ceea ce ne place? Nu puteţi face ce vă place, fiindcă în viaţă sunteţi întotdeauna în relaţie cu alţii. Observaţi necesitatea şi importanţa de a fi complet liberi şi totuşi foarte disciplinaţi fără conformare? Observaţi că ideile dvs., credinţele dvs., ideologiile dvs. sunt de mâna a doua? Trebuie să vedeţi toate acestea şi să vedeţi că trebuie să fiţi absolut liberi. Altminteri nu puteţi funcţiona ca o fiinţă omenească.

Ei bine, eu mă întreb dacă dvs. vedeţi aceasta ca pe o simplă idee sau ca pe un fapt la fel de real ca această că­limară. Cum veţi acţiona dvs. ca profesori, când vedeţi importanţa ca tânărul să fie complet liber şi totodată ne­cesitatea că trebuie să existe disciplină şi ordine – cum îl veţi ajuta să înflorească în libertate şi ordine? Dacă veţi ţipa la copil n‑o veţi realiza, lovind copilul n‑o veţi realiza, comparându‑l cu altul n‑o veţi realiza. Orice formă de constrângere, de intimidare sau sistemul de a‑i pune note sau de a nu‑i pune note, n‑o va realiza.

Dacă vedeţi importanţa ca băiatul să fie liber şi în acelaşi timp foarte ordonat, şi dacă vedeţi că pedepsirea sau alintarea nu vor da rezultate, le veţi elimina complet?

Metoda veche n‑a produs libertate, l‑a făcut pe om să se supună şi să se adapteze. Dar dacă vedeţi că libertatea este absolut necesară şi deci că ordinea este esenţială, aceste metode pe care le‑am folosit de veacuri trebuie înlăturate.

Dificultatea este că dvs. sunteţi obişnuiţi cu metodele vechi şi că deodată sunteţi lipsiţi de ele. Astfel, vă confruntaţi cu o problemă la care trebuie să reflectaţi într‑un mod cu totul nou. Este problema dvs. Este responsabilitatea dvs. Sunteţi confruntaţi cu această problemă. N‑aveţi posibilitatea să folosiţi metodele vechi, fiindcă aţi văzut că băiatul trebuie să fie total liber şi, în acelaşi timp, că trebuie să fie disciplinat. Aşadar, ce s‑a întâmplat cu dvs. care aţi acceptat total deşi aţi funcţi­onat după o formulă veche? Veţi azvârli formula şi veţi privi problema cu prospeţime, nu‑i aşa? Veţi privi problema cu o minte proaspătă, cu o minte liberă.

Un profesor: Pentru a vedea, trebuie oare să fim întotdeauna în această stare?

Krishnamurti: Dacă n‑o vedeţi acum, dar cereţi s‑o vedeţi mereu, este un nonsens. A vedea o dată este sămânţa pusă în pământ, care va înflori. Dar dacă spuneţi că trebuie s‑o vedeţi mereu, atunci sunteţi înapoi la vechea formulă.

Priviţi ce s‑a întâmplat: vechile şabloane de gândire cu privire la instruire, la libertate şi ordine v‑au fost luate. Prin urmare priviţi problemele în mod diferit. Deosebirea constă în aceea că mintea dvs. este acum liberă să privească, liberă să cerceteze chestiunea liber­tăţii şi a ordinii. Ei bine, cum îi veţi transmite copilului că nu intenţionaţi să‑l pedepsiţi, că nu intenţionaţi să‑l răsplătiţi dar că trebuie totuşi să fie total liber şi disciplinat?

Un profesor: Eu socot că profesorul are aceeaşi problemă ca şi copilul. El are nevoie să lucreze într‑un domeniu în care să se simtă liber, iar disciplina merge împreună. În gândirea lui din prezent el separă ordinea şi libertatea. El spune că libertatea este împotriva ordinii şi ordinea împotriva libertăţii.

Krishnamurti: Eu cred omitem ceva. Când vedeţi că ve­chile metode de pedepsire şi recompensare sunt moarte, mintea dvs. devine cu mult mai activă. Fiindcă trebuie să rezolvaţi această problemă, mintea dvs. este ageră. Iar dacă este ageră, mintea va fi în contact cu chestiunea.

Pentru că sunteţi liberi şi înţelegeţi libertatea, veţi fi punctuali la ore şi din această libertate veţi vorbi elevului şi nu pornind de la o idee. A vorbi pornind de la o idee, de la o noţiune, de la o concepţie, este un lucru, dar a vorbi pornind de la un fapt real pe care l‑aţi văzut – că elevul trebuie să fie liber şi deci ordonat – este ceva cu totul diferit. Când dvs. ca profesor sunteţi liber şi ordonat, dvs. comunicaţi deja, nu doar verbal ci şi non‑verbal iar elevul îşi dă seama numaidecât.

Odată ce vedeţi faptul că pedeapsa şi răsplata sub orice formă sunt distrugătoare, nu vă veţi mai întoarce nicio­dată la ele. Înlăturându‑le, dvs. înşivă sunteţi disciplinat, iar această disciplină s‑a ivit din libertatea de examinare. Dvs. comunicaţi acest fapt copilului şi nu ideea. Şi astfel, nu i‑aţi comunicat numai verbal, ci la un nivel total deosebit.

J. Krishnamurti – Despre Educatie, Editura Herald

Iti recomand cu caldura sa citesti aceasta carte, oferita de Editura Herald. O carte adresata profesorilor, elevilor si parintilor, oricarei persoane interesata de educatie.

 

0


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente. Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa. De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.

Add a Comment