Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Bucuria unei relatii de cuplu (II)

Bucuria unei relatii de cuplu (II)

Desi nu suntem educati – si cu atat mai putin obisnuiti – sa privim relatia de cuplu ca pe o relatie spirituala, totusi dimensiunea aceasta a cuplului este esentiala pentru fiecare dintre partenerii unui cuplu.

Cautarea de Sine are cele mai multe raspunsuri, cele mai multe ecouri in relatia de cuplu, si poate ca Taina formarii unui cuplu este continuta tocmai in aspectele sale spirituale, pe care le invatam prin prisma tuturor experientelor cuplului – care de multe ori sunt chiar foarte dure – si care ne ajuta sa intelegem cat de important este sa fim mai intai in acord cu noi insine, sa ne vindecam proiectiile si neiertarile unul fata de celalalt, sa ne privim cu Iubire, cu Incredere, cu Acceptare, pentru ca acea Taina care ne-a unit, sa ne pastreze unul langa celalalt.

Va invit sa cititi – cu rabdarea si atentia necesare – despre latura spirituala a relatiei de cuplu, in partea a doua a materialului scris de Justina Cojan.

Lectura placuta!

Demnitatea relaţiei în doi este încă o şansă generoasă de a arunca o lumină , atât cât se poate, asupra câtorva legi misterioase, nelămurite şi totuşi ferme care reglează funcţionarea spiritului interior al fiinţei umane, adică sufletul său. O privire “răuvoitoare” sau pur şi simplu născută din intoleranţă ne obligă, de regulă, la sentinţe critice pe care trebuie să le excludem, deoarece există deja prea puţină activitate constructivă în lume.

Punând înainte de toate cunoaşterea de sine putem intra cu succes în lumea creatorilor de frumos şi vom privi mediul din care facem parte ca pe nişte experimente inedite dintr-o zonă necunoscută sau despre care am auzit şi încercăm să intuim mai mult. În demnitate nu putem rezista frumos doar sugerând o pluritate de stări şi sentimente. Să te observi mereu, să practici introspecţia fără a te lăsa împinsă spre o ruptură spre un conflict interior.

Femeia completă să fie ţinta căutărilor noastre. Să ne decidem prin propria cunoaştere liberă, să venim în întâmpinarea celor pe care ni i-a hărăzit divinitatea în lume. Prin demnitate ne putem elibera din capcanele neâmplinirii, cinismului, negativismului şi disperării. Demnitatea ne va oferi moduri deosebite de a lucra, a iubi şi a trăi. Transformările pe care ea le impune vor fi “cutremurător de pozitive şi umanizante”.

Prin demnitate ne situăm într-unul din cele mai bune domenii de exprimare ca fiinţe umane şi vom înţelege că ignorarea unui pericol nu înseamnă dispariţia lui. Tot ceea ce este lumină şi inteligenţă în fiinţa umană nu trebuie să devină o boccea de obsesii pe care să la cărăm precum robii, spre neant sau “moarte”. Să nu ne lăsăm înşelate, din neatenţie, de magia leneşă a locului comun în care trăirile în loc să se suprapună se încrucişează sau mai mult, se ciocnesc. Să avem grija depărtării de cei răi care nu-şi fac decât serviciul de a rămâne pe mai departe răi.

Să putem pătrunde cu intelectul în zona de cuprindere a adevărului celuilalt este o adevărată şi salvatoare artă. Adeseori nu putem înţelege, prea lesne, unde sfârşeşte acceptarea şi unde începe înţelegerea deoarece raportările se fac la lucruri diferite de către fiecare dintre cei doi. Dacă nu ne lămurim propria noastră existenţă ne vom complica şi mai mult relaţiile de cuplu prin neânţelegerile reciproce. Dacă tu nu-ţi poţi înţelege propria atitudine cu atât mai puţin o poate înţelege celălalt.

Astfel, între atitudinea unuia de manifestare şi atitudinea celuilalt de resemnare nu va fi nici o diferenţă de esenţă. Atunci suntem egali şi rămânem la fel de ignoranţi în a-l înţelege pe celălalt. Atât cât nu te înţeleg eu pe tine nu mă înţelegi nici tu pe mine. Aici suntem egali indiferent de poziţiile noastre relative faţă de adevărul celuilalt. Realul dispare ca manifestare în faţa nepriceperii căci nu vom mai avea voinţa de a cunoaşte sau de a recunoaşte. Lucrurile pot să-şi piardă sensul, nu ne recunoaştem şi nu putem recunoaşte nimic din ceea ce ne înconjoară.

A accepta de dragul celuilalt un lucru fără a-l înţelege te poate arunca în cea mai buimacă nelămurire deoarece dispar chiar şi evidenţele care te ţineau ancorată în iluzia relaţiei. Din necunoaşterea ta totul poate părea absurd şi neverosimil. Fără să gândeşti “patinezi” pe timpul ce îţi este dat. Totuşi acest timp te “măsoară”, te cuprinde, îşi lasă urmele sale imperceptibile pe moment. Undeva totul se sumează iar trezirea poate fi disperată sau nu va mai fi nici un fel de trezire.

Doar înţelegerea cu demnitate va face posibil evitarea “catastrofelor” existenţiale în relaţia ta de cuplu.

Căutarea de sine este ceva ce ţine de miracolul bucuriei. Să cauţi mereu nuanţa care ţi s-ar potrivi, pe o scară de la cer la pămînt, între teluric şi soare. Un vis din tinereţe pe care îţi place să-l porţi cu tine urmărindu-l în efecte pînă în pînzele albe. Să manifeşti iubirea pe care o visezi şi despre care poţi spune că ai urmărit mereu să fie un permanent mijlocitor între tine şi celălalt, că fiecare gest are puterea de a transforma, de a fi o aripă sau de a fi chiar piatră de temelie.

Iubirea, aşa cum ţi-o împlineşti tu, este cel mai intens instrument prin care se poate tălmăci relaţia ta de cuplu. Trăirea autentică trebuie infinit urmărită, “obligată” spre gloria ei pentru a intra în strălucirea unei forme frumoase şi concise. Altfel, în loc de o scară interioară cu trepte, ai avea o pantă abrupt înclinată, imposibil de urcat şi vertiginoasă la coborîre.

Să cîştigi inteligenţa înţelegerii fără dificultate şi să nu respingeri din start este un îndelungat exerciţiu. Exerciţiu preţios şi folositor în a exista cu participare sporită la totul relaţiei tale. Să păstrezi mereu vie o sinteză a ideilor care te bântuie intens. Plecâd de la premisa că cea mai sinceră confesiune este cea indirectă, adeseori vorbind despre alţii, se conturează propria ta  « fizionomie» spirituală.

Suntem un produs complex de împrejurări şi influenţe şi «originalitatea noastră» e numai momentul «unic» pe care îl ocupăm în devenire.

Purtate de sucul blând al continuităţii, crescute în tensiune şi disciplină, după cum dă bunul Dumnezeu, să deschidem ochii mari asupra a tot ce întîlnim în jurul nostru. Să privim uimite şi impresionate la modul transformator felul cum sunt extrase din fluidul existenţial, gîndite şi legate într-o realitate conceptuală, cu mult mai subtilă, faptele noastre.

Nivelul adevărat la care se desfăşoară acţiunile nu este niciodată al faptelor brute, ci întotdeauna acela, superior, al vieţii în conştiinţă. Plăcerea supunerii inteligente, atît în sensul trezirii, al veghii, al lucidităţii, câ şi în cel al ingeniozităţii este sporită de harul receptării. Conştiinţa, “ureche imensă” prin care trec întâmplări, păcate, remuşcări, veşti bune sau “otrăvite”, transformă relaţia de cuplu într-un simbolic confesional. Un suflet se descarcă, un altul primeşte povara, dulce, a mărturisirii care transformă în numele bunului simţ estetic faptele esenţiale.

Purtând cu noi nostalgia regasirii vom fi unice în migala cu care căutăm şi aflăm relaţia subtilă între faptele noastre disparate şi adeseori paradoxale.

Pline de farmecul unor trăiri sufleteşti imposibil de relatat să ne cufundăm în ore de tainică meditaţie, strălucitoare de inedit. Complicata traiectorie a simţămintelor de dragoste, de aşteptări, de visări ne marchează, fără de voie, traiectoria vieţii. O viaţă sufletească încâlcită?! nicidecum. Taina se descifrează ori de cîte ori putem mărturisi realitatea propriei noastre vieţi.

Prostiile respectabile şi înfricoşătoarea banalitate nu pot decât să ucidă adevărata iubire. Sentimentele adevărate trebuie să ne pună pe gînduri pentru a ne conferi ceva esenţial de trebuinţă, puterea de a veşnici în orice trăire. Interesul trezit ca dintr-o amorţeală nu reuşeşte să ne acapareze transformator.Să ne întoarcem mereu în locurile pline de poezie dar sigure şi fără surprize, acolo unde putem răspunde mereu cu prospeţimea unei stări afective pe care să o păstrăm în inimă ca pe un tainic potenţial din alcătuirea tainică a fiinţei noastre. Anumite slăbiciuni nu pot fi, nicidecum, scuzate sau justificate.

Frica de a ne pierde ne însoţeşte ca o umbră fiecare gest şi fiecare vorbă. Un curaj al disperării în cele din urmă te cufundă în tăcere. Cînd nu se mai întrevăd scene de relaxare sau de mântuire relaţia nu ne mai permite zăbovirea cea frumoasă în care altădată reuşeam să ne regăsim şi să ne consolăm.

Şi dacă nu neaparat liniştea, măcar împăcarea, transfigurarea faptelor ne vor lăsa sau le vom lăsa, să ne reocupe în altă dimensiune.

Sentimentele alese cu grijă pot face un dialog incredibil cu nimicurile de utilitate zilnică. Eliberarea din memorie a unor fapte îndepărtate, a unor impresii sedimentate cîndva în suflet, nu ne mai lovesc organic pe măsură ce ne exteriorizăm şi ne “expunem”. Gesturile şi mişcările sufleteşti să ne reflecte perfect vârsta spirituală şi nu pe cea fizică şi să ne dezvăluim astfel, cât mai mult farmecul ascuns vederii.

Să ne bucurăm împreună, să fim încântate de tot ceea ce ni se petrece, să nu avem ce ne reproşa. Gestul cel frumos să poarte în el, dincolo de cuvinte, ceva din autenticitatea fiinţei noastre, din bucuriile şi suferinţele ei, spuse şi nespuse.

Căci o relaţie minunată de cuplu, trăită în bucurie, ne arată, cu ceva în plus, universul în variante de mister cu duioşii şi nostalgii benefice. O relaţie minunată de cuplu, trăită în bucurie, ne aduce timpul aproape şi ne putem privi într-o tăcere respectuoasă, cu admiraţie. Să ne “trudim” mereu să fim actuale şi cât mai prezente în relaţia noastră minunată.

Putem folosi pentru aceasta o amintire plăcută care este, adeseori, mai mult decît orice strădanie prezentă şi poate aduce stabilitate relaţiei ce părea că se clatină. Fiecare timp recreează o relaţie după chipul şi asemănarea lui. Să nu uităm faptul că, orice relaţie de cuplu înseamnă, mai presus de orice şi înainte de orice, fiinţa umană în esenţa ei.

Relaţia de cuplu, cât există, trebuie infinit regândită şi individual retrăită. Ea nu trebuie să fie o abstracţie goală, o zonă zero şi netedă aflată undeva, cîndva. Trebuie să fie o salutară arheologie a cunoaşterii. Cănd iubirea piere răzbate spiritul de frondă mai mult decît deziluzia tăcută, lipsită de spectaculos. Atunci rămânem însingurate în noi înşine

Spiritul fiecăruia este simultan prizonier şi liber, încătuşat şi descătuşat de prejudecăţi, dogme, tabu-uri, infinit gîndit în raport cu celălalt, dăinuire a dăinuirilor, constantă supremă a existenţei în sine. Şi vom continua truda păstrării în bucurie a relaţiei noastre mereu ca la început pentru a dobândi curajul, inalienabil atribut al celui care ţinteşte drept, fără abateri, la surse, la primordii. Căci doar curajoşii, sunt mereu căutători în lumina niciodată stinsă a spiritului căutător de sine şi de alţii, prin sine.

Şi dacă trăirile devin complicate să nu uităm că despărţirile rămân întotdeauna de o simplitate copleşitoare. Timpul despărţirii, gospodărit cu măsura înţelepciunii, cântărit de o parte şi de alta a provocărilor morale ne va da puterea severă a oricărei delimitări, o păstrare a distanţei, asupra căreia sensul profund al faptelor în transpunerea lor rămâne suveran.

Justiţiare şi solemne în orizontul propriu de simţăminte tainice, să descoperim pas cu pas poezia tenacităţii. Atunci, disciplina căutării şi însuşirii certitudinii este îmbrăţişată şi amplu orchestrată în reverii tandre şi dulci. Frumoasa libertate de gîndire, matrice de elementar adevăr, va face ca receptarea afectivă să devină un minunat dăinuitor al viselor.

O glumă potrivită cu miez şi bun simţ va putea face adeseori loc neprevăzutului.

O vorbă de duh va fi imediat înţeleasă şi însuşită căci are din belşug, fantezie şi discernământ, inteligenţă şi iscusinţă, ridicând bariera zâmbetelor împotriva sentimentelor de descurajare, de dezamăgire sau oroare. Prezenţa ei poate împrăştia tot ceea ce părea definitiv, bătut în cuie, deschizând porţi către noi variante, care mai de care mai nerăbdătoare să se afirme. Să nu uităm faptul că iubirea niciodată nu moare. Ea poate doar pleca doar puţin să vadă cât de vanitoase, de ignorante sau de ipocrite putem fi, din nefericire, uneori.

Să privim la defectele celuilalt cu cât mai multă înţelegere deoarece doar astfel îl putem şi ne putem ajuta. Nu trebuie să respingem nici o categorie umană deoarece în felul acesta anulăm tocmai diferenţele de care o femeie inteligentă are absolută nevoie pentru a se manifesta. Să manifestăm acea extraordinară fineţe şi precizie a judecăţii, de unde vom dobândi şi cultura spirituală aferentă. Atunci, refuzul şi contrazicerea se vor topi în cea mai dulce înţelegere.

Singura cale de a ne curăţa rănile emoţionale de otrava lor este iertarea. Este necesar să iertăm pe cel ce ne-a rănit, oricât de gravă ni s-ar părea greşeala în mintea noastră. Trebuie să iertăm chiar dacă nu merită să fie iertat, dacă nu de dragul lui, măcar de dragul nostru, pentru a nu mai suferi de fiecare dată când ne gândim la acea persoană sau la acele întâmplări care ne-au creat supărarea. Căci nu suntem noi în măsură să judecăm greşelile altora.

Cu toţii avem un unic Judecător, Dumnezeu. Şi Dumnezeu, în imensa Sa iubire cu care ne înconjoară, ne iartă greşelile noastre, dacă le recunoaştem şi dacă implorăm smeriţi iertarea Sa.

Iertarea este remedial care ne poate vindeca mintea şi apoi sufletul. Iertarea trebuie însă să fie totală, în profunzimea sufletului. Am iertat în întregime, atunci când, oricâte eforturi am face să ne reamintim, nu mai ştim care a fost cauza supărării, pentru că ea a dispărut.

Iertarea într-o relaţie de cuplu trebuie exersată, chiar dacă la început ni se pare dificil. Cu timpul va deveni o obişnuinţă şi în cele din urmă ne vom putea ierta şi pe noi înşine pentru toate rănile şi otrava pe care le-am creat. Să nu uităm nici iertarea de sine care duce la acceptarea de sine şi apoi la iubirea de sine.

Iertarea într-o relaţie de cuplu ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative şi să ne ridicăm pe un alt nivel de conştiinţă. Ea, iertarea ne aduce în suflet Lumina Divină şi aspiraţia către Dumnezeu.

Iertarea este o artă prin care ne folosim talentul de a avea o relaţie autentică. Este o cale pe care trebuie să călătorim mereu şi mereu, pentru a ne menţine fericirea.

Deseori, credem că iertarea este spre beneficiul persoanei care ne-a rănit. Dar nu este aşa. Iertarea lucrează pentru binele celui care iartă.

Iertarea pare chiar mai dificilă atunci când cel care loveşte nici măcar nu-şi cere iertare, sau atunci când nu-şi dă seama că te-a rănit. Iertarea pare imposibilă atunci când distanţa fizică sau emoţională face ca reconcilierea să pară de neatens.

Atunci când rana este atât de adâncă încât să-ţi afecteze întreaga viaţă, iertarea cere un curaj enorm.

A nu ierta înseamnă a fi prizonierul trecutului, al unor vechi plângeri, care nu permit vieţii să meargă înainte cu ceva nou.

A nu ierta înseamnă a te supune controlului pe care îl exercită altul asupra ta, a te bloca într-o secvenţă de acţiune-reacţiune, de supărare-răzbunare, în care prezentul ar fi veşnic depăşit şi devorat de trecut. Iertarea ne eliberează pe noi, fiinţe care iertăm, de fantasmele trecutului.

Iertarea nu este o atitudine bruscă, profundă, rapidă este o atitudine îndelung chibzuită care arată o mare capacitate de înţelegere. Aşa cum o rană nu se vindecă doar dacă ai pus un bandaj pe ea, nici iertarea nu se petrece în momentul unei regăsiri pline de lacrimi. Iertarea este o călătorie, un proces complex.

De aceea trebuie să învăţăm să fim răbdătoare şi perseverente când mergem pe drumul iertării, având ferm în minte capătul acestui demers adică, pacea şi libertatea interioară. Să-ţi ierţi iubitul, atunci când totul indică faptul că a greşit, pare imposibil de realizat. Dar dacă înveţi să-l ierţi apoi iubirea vine de la sine şi îţi umple inima. Să-ţi poţi ierta şi să-ţi poţi iubi deopotrivă iubitul este, cu adevărat, o forţă tainică dumnezeiască. De câte ori suntem tentate să spunem “nu pot să-l iert pentru că…“. De fapt corect este “nu vreau să-l iert pentru că…“.

Iertarea este măsura iubirii noastre. Iertarea ne revelează sufletul care se ascunde dincolo de inima rănită. Iertarea implică examinarea lucidă şi detaşată a suferinţei sau a rănii din toate punctele de vedere, aceasta fiind vindecată complet, prin intermediul energiei subtile a iertării. Să nu uităm exemplificarea excepţională oferită în acest sens de Ghidul nostru spiritual. Iertarea va atrage după sine iertare în baza fenomenului ocult al rezonanţei. Graţia iertării va elibera fiinţa de sentimental vinovăţiei, elimină amărăciunea, suferinţa şi tensiunile dintre cei doi iubiţi.

Iertarea dusă la bun sfârşit, cu ajutorul energiei subtile a iertării, îl prezintă pe cel iertat într-o lumină nouă, care este lumina cea tainică a iubirii şi nu cea a judecăţii. Atunci când nu iertăm o fiinţă care ne-a greşit, starea de chin şi de suferinţă va rămâne în universal nostru lăuntric şi va alimenta prin rezonanţă acea suferinţă până când energia iertării va anihila suferinţa făcând-o să dispară pentru totdeauna. În timp ce judecata contractă sufletul şi-l supune unor suferinţe fără de sfârşit, iertarea îl linişteşte şi-i permite să se expansioneze în nemărginirea iubirii.

Iertarea şi iubirea sunt nedespărţite. Pentru a o găsi cu adevărat trebuie să o căutăm în inimă nu în minte. Conştientizând că mai presus de noi este o Voinţă care a creat şi menţine Totul, atunci voinţa de a ierta este de fapt voinţa de a te abandona în faţa Voinţei Divine. Adeseori, noi femeile, nu reacţionăm la evenimentele în sine, ci la propria noastră percepţie asupra lor.

Dacă este ceva de corectat, atunci acest ceva reprezintă eroarea noastră de gândire. De aceea nu trebuie decât să conştientizăm problema pe care o resimţim la nivel fizic, empatic, emoţional, etc., şi apoi prin purificarea gândirii care a atras problema printr-o atitudine de iertare să ne putem lipsi de prezenţa ei. Trăirea să fie autentică iar cererea de iertare să fie pe deplin sinceră. Consecinţa imediată este un sentiment de iubire iar acesta este semnul clar că vindecarea a început cu adevărat. Dacă nivelul nostru de conştiinţă se transformă se vor modifica rapid circumstanţele exterioare iar nivelul de conştiinţă poate creşte semnificativ dacă ne asumăm responsabilitatea pentru tot ceea ce ni se petrece.

Vindecarea şi transformarea într-o relaţie ”bolnavă” sau care începe să dea astfel de semne, începe cu asumarea responsabilităţilor, adică să accepţi faptul că tu însuţi eşti creatorul a ceea ce trăieşti şi experimentezi şi nimeni altcineva. Accesul la miracolul salvator, mai poate fi posibil atunci când vom putea privi relaţia de cuplu prin ochii unui copil. Este vorba să ne redescoperim candoarea, inocenţa şi nicidecum să cultivăm infantilismul.

Inocenţa şi starea de candoare ne vor readuce stările în care nu judecăm, nu punem etichete, nu suntem obsedate de “ câştigul” personal. Atunci relaţia noastră se poate transforma radical, vom redobândi bucuria de a trăi, devenim mai creative, mai inventive, ne vom adapta mai suplu şi mai rapid la schimbări. Se va îmbunătăţi calitatea relaţiei noastre şi vom trăi plenar bucuria într-un mod armonios şi transfigurator.

O lectură potrivită, dintr-un text spiritual, este ca o şedinţă de relaxare în cursul căreia simţi cum ostilitatea lumii îşi pierde virulenţa. Este un leac sigur care te linişteşte inducându-ţi o stare de seninătate, care îţi dă în plus perspectiva unei autentice transformări.

Resemnarea să aibă o natură aparte: să nu fie nici slăbiciune, nici disperare şi nici pasivitate neputincioasă. Să fie un gen de cuminţenie dată de faptul că lumea îţi impune nişte măsuri cărora trebuie să li te supui statornică, şi asta chiar şi atunci când nu le înţelegi.

Atunci decepţiile îndurate nu vor mai reuşi să-şi impună aerul blazării. Să simţi faptul că iubitul tău are nevoie de adevăruri a căror valabilitate să dureze mai mult decât cunoaşterea furnizată de trăirile plăcute. Nu totul este plăcere, mereu mai rămâne loc pentru bucurie, o misterioasă delectare pe care omul o poate găsi în îndeletnicirile spiritului. Miza nu este aşadar relaţia de cuplu, luată oricum, ci o relaţie trecută prin filtrul virtuţii spirituale. Când aceasta încetează, rostul relaţiei se stinge. Regula de aur a fiinţei spirituale este punerea în acord cu universul.

Să fii în acord cu tine însuţi şi cu cel iubit. Scopul nu este să trăieşti pur şi simplu într-o relaţie de cuplu, ci să trăieşti demn, iar demnitatea presupune puterea de a privi relaţia cu luciditate. A critica poate însemna în parte înţelegere dar ea nu este iubire pentru că iubirea se dispensează de înţelegere, este necondiţionată. Doar judecata se deplasează, vrei nu vrei, pe conturul înţelegerii.

A crede în valorile spirituale ale relaţiei de cuplu, cu modestie sau cu disperare este o raţiune demnă de a exista. Fără ele universul nostru vital s-ar prăbuşi. Sunt aici, văd, aud, citesc, meditez, estimez, iubesc, mă revolt, reflectez, dau crezare, mă îndoiesc. Acestea ne sunt la un moment dat verbele acţiunilor noastre zilnice. Progresul cunoaşterii de sine vine adeseori din faptul că te intrigă propria neînţelegere, dar te intrigă mai ales şi mai grav neînţelegerea altora, care te obligă la o reconsiderare de sine, premisa unei transformări necesare. Uneori, faptul de a nu fi înţelese ne ajută mai mult decât faptul de a fi înţelese cu condiţia să nu avem o prea pioasă relaţie cu noi înşine.

Să avem mai multă încredere în noi, în ideile noastre în capacitatea de a le exprima. Când crezi cu adevărat în ele, ideile răzbat singure, fără să fie nevoie de discutabile artificii stilistice pentru a le pune în evidenţă. Când împarţi cu cineva nu doar amar ci dulce vreme, se strânge o legătură ca şi aceea dintre membrii unei orchestre, atunci când cântă bine şi frumos împreună.

O adevărată femeie, o femeie spirituală este îndrăgostită euforic de lume. Interesată mereu de nebănuitele şi profundele conexiuni dintre inimă şi minte. Aceasta face ineditul comunicării într-o relaţie de cuplu şi-i aduce mult râvnita bucurie, leagă arta monologului interior de complexa descătuşare a mărturisirii, aduce dulcea eliberare de sub jugul eu-lui. Atunci trăirile comune pot forma adevărate catedrale afective care rezistă mai mult decât scurta viaţă din care s-au înălţat. Combină spectaculos cuvântul cu trăirea dintr-un prea plin al inspiraţiei, dintr-o exuberanţă a inteligenţei spiritului care nu poate dacât să ne farmece. Îndrăgostiţii nu au nevoie de cuvinte, dar ce frumos este când ştiu să le folosească.

Aici intervine gradul fiecăruia de a înţelege, de a se înţelege cu adevărat. Cel care a înţeles problema care poate frământa relaţia de cuplu, la un moment dat îl recunoşti după uşurinţa cu care poate la rândul lui să o explice celuilalt. Dacă,în ciuda înţelegerii pe care pretinde că a căpătat-o, nu poate să-l facă şi pe celălalt să priceapă ce a priceput el, atunci nu face dacât să-şi pună o mască a perspicacităţii. În spatele ei vom găsi goliciunea searbădă a unei minţi ce nu a putut singură să pună ordine în lucruri. Peste un haos ce pare inexplicabil, o minte vine şi-şi pune amprenta interpretării proprii, luminând dintr-o dată o vânzoleală de fapte în care, până la apariţia acelui principiu de interpretare, domnea o beznă compactă.

Bucuria unei relaţii de cuplu ne conferă o dimensiune umană şi spirituală vastă. Bucuria unei relaţii de cuplu ne face să gândim cumva altfel, parcă mai profund, mai serios, mai responsabil.Trăirile tale şi ale celuilalt, petrecute în bucurie îţi pot deschide universuri fabuloase altfel decât le-ar deschide mintea. Atunci iubitul tău este un om adevărat, este însoţitorul tău minunat pe calea transformării. Este cel care ne stă alături, cel care deşi ne vorbeşte pe limba sa exprimă deopotrivă, gândul nostru şi pe al său. Atunci relaţia noastră de cuplu se situează sub semnul bucuriei profunde.

Relaţia de cuplu, trăită în bucurie, este un drum iniţiatic care ne poartă, de fapt prin magia Creaţiei, transfigurându-ne întreaga existenţă. Relaţia de cuplu, trăită în bucurie, ne îmbogăţeşte, ne emoţionează şi ne dă dicolo de toate puterea noastră ca fiinţe spirituale. Vom înţelege şansa oferită femeii ca trâind în bucurie o relaţie de cuplu să poată desluşi mai lesne, înţelesurile acestei lumi.

De asemenea, vom înţelege la modul transformator, ceea ce Ghidul nostru Spiritual ne transmite prin următorul îndemn:

”Caută înainte de toate ca aproape întotdeauna să vezi în ceilalţi, printr-o profundă transfigurare, binele şi frumosul. Focalizează-te apoi cu o mare putere asupra binelui şi frumosului din acea fiinţă şi, trezindu-le, scoate-le apoi în evidenţă. Procedând mai mereu în felul acesta, vei transforma chiar şi pe cel păcătos într-un om mult mai bun.”

autor: Margareta Justina Cojan, presedinte Fundatia Sundari

Prima partea a acestui material poate fi citita aici: Bucuria unei relatii de cuplu (I)

sursa: aici

6


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

  1. Cristina Fota  May 25, 2011

    Referitor la mesajul din finalul articolului, as mai adauga, ca e bine sa-i privim pe cei din jurul nostru ca pe niste oglinzi in care sa ne privim. E frumos sa-l transfiguram pe celalalt si sa-l vedem la potentialul sau maxim, insa trebuie sa-i vedem si defectele, imperfectiunile si sa-l ajutam sa le depaseasca, sa-l atentionam unde greseste si unde ar mai putea lucra. Si in aceeasi masura, sa ne intrebam daca lucrurile pe care le vedem in ceilalti, nu se regasesc cumva si in noi. Fiindca cei din jurul nostru sunt o reflexie a noastra.

    (reply)
    • Mona Georgescu  May 29, 2011

      Buna ziua Cristina,
      Imi cer scuze pentru intarzierea raspunsului meu. Principiul Oglinzii – si, implicit cel al Oglindirii – se reflecta cu precadere in relatia de cuplu. Referitor la acel ”trebuie sa-i vedem defectele, imprefectiunile etc.” – eu nu cred in eficienta acestui ”trebuie” – pentru ca in momentul in care esti setat pe acest ”trebuie”, este posibil sa pornesti la o ”vanatoare” de defecte. Cred ca schimbandu-ne noi doar atitudinea fata de ceea ce interpretam ca fiind ”defect”, nu mai trebuie nimic – vine de la sine si schimbarea celuilalt. Pe de alta parte, ceea ce pentru mine reprezinta un ”defect”, celui de langa mine ii este foarte necesar pentru etapa de crestere in care se afla.
      Pe curand, cu drag si … felicitari pentru site-ul pe care l-ati crescut asa frumos!

      (reply)
  2. Adi Andresia  May 26, 2011

    Este un subiect atat de vast….
    Termenul de “iertare” poate fi interpretat : a ierta trecutul cand ajungem intr-un punct critic al relatiei sau a ierta tot ,ceea ce inseamna a-l accepta pe celalat asa cum este.A ierta trecutul inseamna a ierta eventualele greseli ocazionale ale partenerului.Iar a ierta total inseamna a accepta acele parti ale celuilalt care nu sunt tocmai asa cum ne-am fi dorit.Deci iertarea totala depinde foarte mult de ceea ce alegem : alegem sa renuntam la ce ne-am fi dorit acceptand ceea ce este sau alegem sa nu o facem si atunci iertam doar trecutul.Ce face diferenta intre cele doua? Cred ca iubirea.Si atunci depinde de cat de intensa este ea.In plus se mai spune ca intr-o relatie este nevoie de “DOI” si cred ca asta este valabil pentru orice,si pentru iubire si pentru iertare.Daca doar unul iarta atunci….

    (reply)
    • Mona Georgescu  May 29, 2011

      Buna ziua Adi,
      Da, subiectul este extrem de vast, insa merita aprofundat de fiecare dintre partenerii unui cuplu. Cu toate ca viteza in care traim imprima vietii un ritm in vartejul caruia cine este deja ”luat”, nu mai are cum sa se opreasca – eu totusi sper sa ”puna frana” cat mai multi si sa revina la Iubire, Iertare, Blandete, Toleranta, Acceptare si Ingaduinta.
      Pe curand, cu drag

      (reply)
  3. roxana  November 3, 2011

    Mi se par fascinante lucrurile spuse aici si m-au ajutat sa imi “coagulez” toate lucrurile invatate in ultimele luni. Multumesc pentru articol.:)

    (reply)
  4. Mona Georgescu  February 23, 2012

    Roxana,
    Cu mult drag! Sa fie cu mare, mare folos!

    (reply)

Add a Comment