Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Bert Hellinger: Constelaţiile familiale sau contactul de la suflet la suflet

Bert Hellinger: Constelaţiile familiale sau contactul de la suflet la suflet

Astazi vreau sa iti recomand spre lectura o carte din care am extras un interviu cu totul special, despre o metoda terapeutica ce a inceput sa fie din ce in ce mai cunoscuta si practicata in Romania: metoda constelatiilor familiale.

Interviul cu creatorul acestei metode, Bert Hellinger, este extras din cartea ”Ma dor stramosii”, carte scrisa de Patrice Van Eersel si Catherine Maillard – o carte de exceptie publicata de Editura Philobia, partener al site-ului minunemica.eu. Sunt onorata pentru inceputul acestei colaborari frumoase si ma bucur ca aceasta editura s-a alaturat editurilor-partenere ale site-ului.

Iti doresc lectura cu folos, cu sens!

După studii de filosofie, teologie şi pedagogie, Bert Hellinger a lucrat cincisprezece ani ca „misionar-învăţător“ în Africa de Sud. În anii ’80, întors în Europa, părăsește corpul misionarilor pentru a deveni psihanalist şi psihoterapeut. Se dedică practicii intense a dinamicii de grup şi ajunge să inventeze o metodă proprie – „Constelaţia familială“ – care reușește să atingă acele profunzimi psihologice pe care limbajul eșuează adesea în a le reda şi pentru care „simţirea” reprezintă adesea unica busolă. Ajuns astăzi la vârsta de şaptezeci şi şase de ani, Bert Hellinger ţine cuvântări care nu sunt întotdeauna corecte politic. El face referire la a-ți „onora părinţii“, la „respectul faţă de străbuni“ şi, mai ales, la „comunicare de la suflet la suflet“ – or, sufletul, se ştie, nu există pentru ştiinţă… Ceea ce nu  împiedică metoda Constelaţiilor familiale să dezvăluie, într-o manieră extrem de simplă şi de pătrunzătoare, mecanismul prin care suntem legaţi în mod inconștient de grupurile cărora le aparținem, începând chiar cu propria familie. Ni se propune astfel o metodă inedită de a ne elibera fără a ne detașa – ceea ce este aproape la fel de imposibil ca a înceta să mai respiri.

Ați participat vreodată la o Constelaţie Familială? Este o metodă elaborată de către Bert Hellinger în urmă cu treizeci de ani și adoptată apoi de numeroase şcoli de psihoterapie. Curios e că această metodă are o soră geamănă, inventată cam în aceeaşi perioadă de către Alexandro Jodorowsky (potrivit biologului Rupert Sheldrake, ideile pot ţâşni în mod spontan în mai multe spirite deodată!) Principiul este simplu. Când îţi vine rândul, alegi mai multe persoane în grup (este o terapie grupală), astfel încât să fie reprezentat fiecare dintre membrii familiei tale (sau ai companiei în care lucrezi, sau ai comunităţii în care trăieşti, în funcţie de locul unde a apărut problema pentru care te afli acolo). Fără a-i spune nimic despre tine, îl aşezi pe fiecare – aşa cum doreşti, în picioare, cu braţele pe lângă corp – în cercul format de către participanţi.

Acţionezi întotdeauna „la sentiment“, într-o stare pe jumătate somnambulică, fără să te gândeşti la nimic, atent doar la ceea ce se petrece în tine. Apoi te aşezi şi  asculţi cum terapeutul “constelator” interoghează fiecare dintre persoanele „constelaţiei“ alcătuite astfel. Oricât de nebunesc ar putea părea acest lucru, persoanele respective, care nu ştiu nimic despre tine, despre familia sau despre străbunii tăi, încep să spună lucruri strâns legate de situaţia, de viaţa sau de arborele tău genealogic. Am fost invitat de către unul dintre participanţi la un asemenea atelier(1) să îi reprezint tatăl (ar fi putut fi vorba la fel de bine de un frate, fiu ori chiar de mamă, soţie – vectorii experienţei dovedindu-se androgini). Toţi cei din grup am început să simţim senzaţii şi emoţii dintre cele mai diverse, să vorbim, să gesticulăm, să exprimăm cereri pe care nu le controlam. Eram parte dintr-un ansamblu interactiv format din patru, cinci, şase până la douăzeci de persoane, aflate într-o stare asemănătoare cu a mea. Totul devenea din ce în ce mai clar (așa cum avea să ne mărturisească ulterior) pentru cel a cărui problemă o reprezentam prin constelație, iar lucrurile înaintau către o rezolvare cât mai armonioasă cu putință. Are astfel loc o deschidere uimitoare, incomparabilă cu orice altceva. Un lucru este sigur: intelectul nu intervine deloc sau cel puţin nu într-o manieră activă, ci una mult mai profundă. Bert Hellinger vorbeşte despre o comunicare „de la suflet la suflet“…

Aţi fost mai întâi preot,  în Africa, nu? Cum aţi devenit psihoterapeut?

Bert Hellinger: Am condus vreme de șaisprezece ani un ordin misionar în Africa de Sud, într-un loc unde trăiau zuluşi … şi mă gândeam că asta voi face toată viaţa. Am fost apoi mutat în Germania, pentru a conduce seminarii pentru preoţi. A fost o oportunitate de a organiza ateliere de lucru în care să aplic tehnici bazate pe dinamica de grup. Şi, treptat, mi-am dat seama că drumul meu era altul decât preoţia.

A existat un „declic“, un eveniment care a declanşat totul?

B.H.: În 1971, am participat la un congres al psihanaliştilor. La un moment dat, şedinţa a fost deranjată de un grup de hipioţi foarte zgomotoşi. Ruth Cone, un terapeut american, a intervenit atunci, reuşind să atragă de partea sa grupul de agitatori şi să îi calmeze. Îşi crease o anumită metodă de interacţiune, care consta în lansarea unei teme în cadrul grupului, pe care o lăsa apoi să se dezvolte… Pornind de la această metodă, după incidentul cu grupul de hipioţi, s-a organizat un grup de lucru, la care am luat și eu parte. Ruth Cone ne-a expus atunci bazele unei tehnici despre care nu ştiam încă nimic: tehnica intitulată gestalt. M-am trezit așadar confruntându-mă cu propriul trecut și mi-a devenit astfel clar că trebuie să renunț la profesia de preot. La sfârşitul sesiunii, m-am adresat celorlalţi participanţi, spunând: „eu plec.“ Ceea ce am și făcut câteva luni mai târziu. Am întâlnit-o pe soţia mea, am început o terapie psihanalitică şi astfel a debutat cu adevărat activitatea mea în domeniul terapiilor. Aveam patruzeci şi cinci de ani.

Aţi pus la punct atunci „Constelaţia familială“, o terapie originală. Cum ați conceput-o iniţial?

B.H.: Înainte să o pot concepe, am explorat diverse tipuri de terapii, îndeosebi terapia primală(3), care abordează fiinţa umană la nivel de corp/emoţii. Este o terapie care urmărește aducerea la suprafaţă a unor emoţii refulate şi retrăirea la nivel conştient a unor scene traumatice cenzurate. Odată eliberat de amintirea anumitor evenimente dureroase, m-am îndreptat către analiza tranzacţională(4). Fondatorul acesteia, psihiatrul american Eric Berne, afirmă că schimburile şi tranzacţiile pe care le stabilim cu mediul înconjurător ne dezvăluie propriul „scenariu de viaţă“. Treptat, mi-am dat seama că pacienţii nu-și trăiesc întotdeauna propriul scenariu… Câteodată, îl reproduc doar pe cel al unui membru din familie. Cu alte cuvinte, străbunii se amestecă în propriul nostru destin! Îmi amintesc de un bărbat care era fascinat de personajul Othello, din Shakespeare. În cursul unei şedinţe, am descoperit și motivul fascinaţiei. Am început să-l descos în legătură cu pasiunea sa pentru Othello şi, la un moment dat, l-am întrebat: „Cine a ucis din gelozie?“. Mi-a răspuns: „Bunicul meu!“. Avem aici un prim aspect esenţial: munca mea asupra Constelaţiilor Familiale poate dezvălui o identificare inconştientă cu o persoană îndrăgită şi importantă, în cazul de faţă, bunicul.

De unde vine termenul de constelaţie?

B.H.: Este o traducere prescurtată. Ar fi fost preferabil să păstrăm traducerea literală din limba germană şi să vorbim despre „poziționarea familiei în spaţiu“. Căci, pentru a forma o Constelaţie familială, „poziționăm“ efectiv diverși membri ai familiei în spaţiu, pe o scenă, fiecare dintre ei aflându-se în raport cu ceilalţi. Cam cum sunt unite între ele stelele pe cer.

Povestiţi-ne cum se derulează o terapie de Constelaţie Familială.

B.H.: Primul aspect care trebuie menţionat este că vorbim despre o activitate de grup, pe care eu însumi o oficiez în public, într-o sală mare. „Constelatul“, cel care are o problemă de rezolvat, acceptă să se urce pe o scenă, iar eu îi pun literalmente pe tapet problema, aducând în jurul său persoane care îi reprezintă familia. De cele mai multe ori, este vorba despre părinţi, fraţi şi surori… dar şi despre pacientul însuşi. El alege din public persoanele care vor juca rolul celor apropiaţi. Evident, ceilalţi nu ştiu nimic nici despre povestea pacientului, nici despre cea a familiei sale. Odată rolurile atribuite pe scenă, pacientul îşi plasează fiecare coleg în locul care i se pare cel mai potrivit. Persoana care reprezintă mama stă faţă în faţă cu cea care reprezintă fiul, fiul se aşează cu spatele la „soră“ etc. Pacientul le indică direcția privirii, distanţa unuia față de celălalt, iar asta într-o manieră cu totul intuitivă. Se retrage apoi din scenă şi îi urmărește în liniște.

Ceea ce descrieţi îmi aminteşte de anumite practici dezvoltate de către Alexandro Jodorowsky, mai ales de „Sculptura familială“, o terapie creată în 1942 de către Virginia Satir, psihoterapeut în grupul de cercetare al Institutului de Cercetări Mentale de la Palo Alto, din Statele Unite…

B.H.: Există totuşi mari diferenţe… Mai întâi, în terapia Sculpturii familiale, protagoniştii sunt membrii familiei reale. Apoi, pacientul îi aşează în relaţie unii cu ceilalţi şi le atribuie o anumită atitudine. Pe unii îi pune să se întoarcă, să ridice un picior… Pe scurt, „sculptează“ fiecare personaj, are o poziție de influenţă. În cadrul unei Constelaţii, intervenţia subiectului este minimală. Cât despre membrii propriu-zişi ai Constelaţiei, aceștia sunt cu toţii „poziționați“ în spaţiu într-un mod foarte intuitiv. Nu se dă nicio indicație şi nu există niciun consemn. Doar în aceste condiţii mecanica se pune în mişcare, iar actorii involuntari se apucă să interpreteze un scenariu care nu este al lor, mânaţi de o forţă interioară: cea a familiei constelatului.

Când puneţi în scenă o Constelaţie, ce anume se petrece, mai exact?

B.H.: Pentru a forma o Constelaţie, verificăm cu foarte mare atenţie, atât din punct de vedere senzorial, cât şi emoţional, ca persoanele alese pentru a întrupa membrii familiei pacientului să se „simtă“ cu adevărat reprezentanţii acestora. Persoanele alese nu înţeleg cum se întâmplă asta, dar totul are legătură cu ele. Câteodată, adoptă chiar intuitiv vocea celui sau a celei pe care o reprezintă, vocabularul şi gestica, ticurile sale… În condiţiile în care este vorba despre oameni pe care nu i-au întâlnit niciodată!

Odată Constelaţia formată pe scenă, adică în momentul în care fiecare persoană a intrat în această stare de conştiinţă personalizată, „membrii familiei“ vor reacționa în mod diferit… totul depinde de rolul care li s-a atribuit. Unii pot avea senzaţii de căldură, sau de frig, sau de sufocare, ori dorinţa de a se mişca sau de a se aşeza pe jos; de asemenea, pot apărea anumite dureri… De regulă, toţi ajung să simtă simptomele persoanelor pe care le reprezintă – literalmente! Sub influenția personajelor pe care le întrupează, aproape că se transformă în nişte marionete. De cele mai multe ori, totul devine extrem de spectaculos. Noţiunea de câmpuri morfogenice(5), elaborată de Rupert Sheldrake, ne poate ajuta să înţelegem fenomenul constelației. Vă reamintesc că această teorie presupune existența unei cunoaşteri colective , accesibile oricărui individ, şi că ea se poate dezvolta într-un grup dat. Evident, este o ipoteză care face obiectul unor controverse.(6)

Iată, aşadar, o Constelaţie pusă în scenă în jurul pacientului: care este atunci rolul dumneavoastră?

B.H.: Construcţia acestei prime Constelaţii reflectă modul în care pacientul percepe în prezent situaţia. Locul pe care îl ocupă aici reprezentanţii, dar şi reacţiile lor, fac posibilă identificarea  intricaţiilor(7) existente. Cel care conduce Constelaţia ajunge atunci cu uşurinţă să simtă care ar fi „pasul următor“ care-i va influența cursul vieții.

„Pasul următor“?

B.H.: Să presupunem că, la un moment dat, pe scenă, se află o persoană care o reprezintă pe mama pacientului şi că, în faţa ei, altcineva îl reprezintă pe tată. Să presupunem că cel care îl reprezintă pe pacient, adică fiul, se pune chiar între aceste două persoane şi priveşte drept în faţă, nemişcat. Într-o astfel de configurație, putem „simți“, de exemplu, că fiul, plasându-se acolo, între părinţii săi, nu le permite celor doi să se privească. Eu simt însă că el vrea să plece, că această situaţie nu îi convine. Introduc atunci o mişcare – îi sugerez să înainteze trei paşi. El acceptă. Şi, imediat, îmi spune că se simte mai bine. Situaţia evoluează. Încerc mereu să determin ce alte personaje ar trebui integrate în  Constelaţie, cele care sunt evidente (de exemplu, un bunic), cele despre care pacientul mi-a vorbit (ştiu, de exemplu, că are două surori), dar şi cele care e posibil să fi fost excluse de-a lungul generaţiilor şi a căror absenţă poate fi, deodată, puternic „resimţită“… de către terapeutul care conduce Constelaţia sau de către unul dintre reprezentanţii de pe scenă. Are loc un fenomen de impregnare, iar reacţiile lor se înlănţuie. Cu ajutorul unor fraze eliberatoare şi al diverselor semne de recunoştinţă şi de respect, cei care au fost excluşi – şi rămâneau nişte fantome – pot fi aduși la lumină şi recunoscuţi. Fiecare îşi regăseşte locul care îi revine…

Dar cum puteţi fi sigur că ştiţi ce personaj este important pentru a dezlega nodul problemei (sau unul dintre ele)?

B.H.: Este vorba despre intuiţii sau, mai degrabă, despre percepţii. Nu mă folosesc de imaginație, ci, mai degrabă, am acces la anumite informaţii prin intermediul atitudinii personajelor, al reacţiilor, al mimicii şi al cuvintelor pe care le rostesc, pentru că pot să aibă și ceva de spus. Terapeutul se bazează pe ceea ce simte sau, mai exact, pe ceea ce percepe. Este o percepţie fenomenologică.

Mai exact…

B.H.: După mine, metoda Constelaţiilor Familiale este o psihoterapie fenomenologică, adică neguvernată de o teorie elaborată în mod special. Fenomenologia este o abordare filosofică pentru care nu primează neapărat verbalizarea. Percepţia aceasta fenomenologică este instrumentul esenţial folosit de terapeut în Constelaţie. Atenţia noastră subliminală(8), subconştientă ne furnizează tot felul de informaţii – chiar și irelevante, care ne parvin prin intermediul Constelaţie -, informații pe care ne permite să le interpretăm intuitiv. Nu este însă uşor să definim legătura inedită care se stabileşte între constelator şi grupul pe care acesta îl însufleţeşte. Această practică îți solicită prezența și un anumit tip de atenție, într-o situație unde totul te ia complet pe neașteptate, fără a putea anticipa ce anume se va întâmpla în timpul Constelației. Primează doar percepţia imediată a situaţiei.

Încerc să întrevăd ceea ce nu funcţionează în ordinea deja existentă. Pentru asta, mă folosesc de percepţiile şi pe experienţa mea. Făcând asta, terapeutul nu are un scop definit. El rămâne concentrat – sau, mai degrabă, centrat, deschis la ceea ce urmează să se întâmple. Nu ştie încotro se îndreaptă… E deschis în fața fiecărui lucru, pe măsură ce acesta își face apariția. Nu trebuie să-i fie teamă de ceea ce va apărea, dar nici să se arate critic – ambele elemente îi pot perturba percepţia. Totul are loc în spiritul Tao: cât mai prezent posibil, dar complet degajat şi fără așteptări. În Constelaţii este important doar ceea ce este adus la lumină. Nu terapeutul este cel care acționează, ci realitatea care reiese din situaţia pusă în scenă. Terapeutul nu manipulează pe nimeni – el nu intervine, ci se află doar în serviciul acestei realităţi.

Să clarificăm: poate fi Constelaţia comparată în vreun fel cu interpretarea unor roluri?

B.H.: Nu, în măsura în care nu există niciun rol de interpretat: este vorba despre o situaţie în care eşti atent şi prezent, fără nicio urmă de voinţă. Cei care practică meditaţia zen mă vor înţelege cu uşurinţă: este vorba de a ne pune în situaţia unei persoane care meditează, dar care, în loc să rămână deschisă Necunoscutului – în dimensiunea sa absolută -, ar rămâne deschis faţă de ceilalţi şi faţă de ceea ce se petrece în jurul său. Este un fel de meditaţie „orientată“. Este obligatoriu ca această atitudine să fie însoţită tot timpul de bunăvoinţă – în spiritul compasiunii budiştilor: orientată către ceilalţi. Nu este însă vorba de a vrea ceva anume, nici măcar de a vrea să te vindeci. Aceste niveluri superioare ale psihicului trebuie scoase din circuit. Este vorba pur şi simplu despre a fi prezent în acel moment, de a observa ce se petrece şi, eventual, de te exprima în acest sens.

Cum ştie terapeutul dacă percepţiile sale sunt sau nu corecte?

B.H.: Este suficient să fii „prezent“, atent la ceea ce se petrece. Dacă avem suficientă răbdare, cuvintele sau acţiunile vor apărea ca nişte fulgerări. Ştim că aşa trebuie să procedăm! Atunci când aleg pe cineva, indiferent unde îl poziţionez după aceea în spaţiu în raport cu ceilalţi, nu ştiu exact de ce o fac. Este intuitiv. Simt asta. Într-o oarecare măsură, terapeutul aşează piesele unui puzzle fără să ştie ce anume reprezintă această configurație. Doar pe parcurs – uneori abia la sfârşit – totul devine clar! Soluţia apare numai atunci când toate persoanele poziționate se simt bine acolo unde se găsesc.

Cum evaluați succesul unei Constelaţii?

B.H.: Este vorba despre ceea ce tocmai v-am spus: atunci când toţi membrii Constelaţiei par a se afla la locul lor, destinşi, cu figuri care radiază. Repet, toţi. Atâta vreme cât un singur membru al Constelaţiei nu se simte în largul lui, înseamnă că ceva nu este în regulă.

Cât timp este necesar pentru a ajunge la acest rezultat?

B.H.: O şedinţă durează în jur de o jumătate de oră, în funcţie de complexitatea intricaţiilor, bineînţeles. Este însă inutil să o prelungim la infinit. În primul rând, pentru că, după o anumită vreme, capacitatea de concentrare a participanţilor scade. Apoi, dacă situaţia nu se clarifică la finalul acestui interval, ne aflăm în faţa unui blocaj. Încă o dată, terapeutul intervine foarte puţin… În consecinţă, dacă situaţia nu se clarifică, dacă nu avansează, înseamnă că această realitate este cea care trebuie analizată. Să ştiţi însă că această conştientizare a existenţei unui blocaj îi poate fi foarte utilă pacientului, fiindcă poate reprezenta, pentru el, începutul unui proces.

Aşadar, există şanse ca exerciţiul unei Constelaţii să fie un eşec, să nu reuşească. Ce poate însemna acest lucru?

B.H. : Îmi amintesc cazul unei paciente care, după o asemenea Constelaţie, plecase foarte mânioasă de la şedinţă. Mi-a mărturisit că, după câteva ore, în timp ce se afla la volanul maşinii, a fost copleşită de emoţie. A început să plângă și a fost nevoită să oprească la marginea unei păduri. Acolo, dintr-odată, a conştientizat care este adevărata problemă şi ce trebuia să facă să o rezolve. Undeva în interiorul ei, Constelaţia îşi urmase drumul. Să nu uităm că o persoană care s-a hotărât să se vindece are nevoie pentru început de foarte multă voinţă. Pe de altă parte, voinţa în stare pură poate afecta buna desfăşurare a unei şedinţe.

Dar dacă vindecarea nu este obiectivul Constelaţiei, atunci care este ?

B.H.: Constelaţia repune în ordine sistemul familial, ea „infuzează“ armonia, reaşezând fiecare individ la locul său, în raport cu ceilalţi. Ca să înţelegeţi mai bine acest lucru, să luăm o imagine şi să comparăm sistemul familial cu o „sculptură mobilă“ a lui Calder. Fiecare dintre elementele sale are un loc definit, care participă la echilibrul ansamblului. Dacă unul dintre ele trebuie exclus, întregul mobil începe să vibreze. Toate elementele sunt aşadar legate şi se influenţează reciproc. Scopul lucrării de Constelaţie constă aşadar în a pune în lumină dinamicile şi dezechilibrele ascunse. Excluderea este una dintre ele: dacă un membru al familiei este exclus sau uitat, dacă ceilalţi membri ai familiei resping existenţa sa, întregul sistem familial suportă o presiune, câteodată enormă, în general inconştientă, care nu se va diminua decât atunci când această pierdere va fi compensată.

Cum s-ar traduce concret acest lucru pe scenă?

B.H.: Să luăm exemplul lui Paul, un băiat de paisprezece ani, căruia îi era greu să lucreze în sala de clasă. În plus, avea şi o tendinţă de suicid. În Constelaţia pe care am pus-o în scenă în acest context, „el“ (de fapt, reprezentantul lui) stă în picioare, alături de „profesorul“ său şi în faţa „părinţilor“. Băieţelul pare trist. Îi spun acest lucru. Lacrimile încep să-i curgă, urmate la scurtă vreme de cele ale persoanei care o reprezenta pe mama sa. Simt că el nu-şi manifestă propria tristeţe, ci pe cea a mamei. Trebuie să fi existat un eveniment în familia lor, mai exact în familia mamei, care a întristat-o. Îi pun această întrebare. Ea îmi răspunde că sora ei geamănă a murit la naştere. Un eveniment despre care nu se discutase niciodată în familie (şi care se va dovedi exact în povestea mamei reale; înţelegerea modului în care o asemenea informaţie a putut apărea în conştiinţa persoanei care o reprezenta pe mamă în Constelaţie este o provocare pentru ştiinţă, nefiind însă problema noastră în acest moment!). Această soră fusese uitată şi toată lumea (printr-un acord tacit, în care nimeni nu a spus nimic), se comporta ca şi cum drama nu ar fi avut loc niciodată, ca şi cum această fetiţă nu ar fi existat. Când are loc o asemenea tragedie, cineva este ales – sub presiunea conştiinţei clanului – pentru a reprezenta, în realitate, această persoană dispărută. Şi, de cele mai multe ori, excluderea va fi compensată de către unul dintre copii. Acesta din urmă, în cazul nostru Paul, se va identifica cu persoana exclusă. El exprimă sentimente care nu-i aparțin, adoptă comportamente şi dezvoltă simptome care semnalează că ceva nu merge.

Şi ce se întâmplă când cel exclus îşi revendică locul?

B.H.: În situația de față, exista în mod vizibil o lipsă: sora geamănă a mamei nu figura în Constelaţie. Am hotărât aşadar să o introduc în schemă și am ales pe cineva să o reprezinte. Era un prim pas pentru a reinstaura ordinea. Am pus-o să stea cu spatele la ceilalți membri ai familiei, pentru a sublinia faptul că nu făcea parte dintre ei la acel moment. Atunci, mama s-a deplasat pentru a merge în spatele surorii ei gemene. Această reacţie dezvăluia o dinamică ascunsă: atitudinea mamei arăta în mod clar că dorește să-şi urmeze sora în moarte. Făcea însă acest lucru din dragoste. Cum se simţea ea în acest loc? Am întrebat-o. „Mai bine“, mi-a răspuns, confirmând astfel dorinţa inconştientă de a-şi urma sora în lumea de dincolo.

Aţi dedus asta numai pentru că mama se aşezase în spatele surorii dispărute?

B.H.: Este o dinamică foarte frecventă în Constelaţii. „Te urmez“ semnifică faptul că o persoană se simte împinsă să meargă în urma paşilor unui alt membru din sistemul său. Şi, adesea, asta înseamnă „te urmez în boala ta“ sau „te urmez în moarte“.

Există şi alte dinamici în cazul în care o persoană preia povestea alteia?

B.H.: O să continuăm cu acelaşi exemplu. Am readus mama la locul iniţial, iar pe locul ei – în spatele surorii excluse – l-am așezat pe fiu. Imediat, băiatul care îl reprezenta pe Paul a exclamat: „Mă simt mai bine!“. Apare aşadar o dinamică secundară, ca urmare directă a lui „te urmez“. Este o hotărâre de tipul „să fiu mai degrabă eu în locul tău“. Ce se întâmplă când Paul preia locul mamei ? El simte că ea îşi doreşte să moară şi îi spune: „Mor eu pentru tine“. În condiţiile în care unul dintre părinţi este „absorbit“ cumva în afara familiei, din raţiuni sistemice, mai precis când încearcă să reîntâlnească un membru decedat al familiei, copiii resimt acest lucru în mod inconştient. Luând hotărârea „să fiu mai degrabă eu în locul tău“, copilul se pune în serviciul familiei sale, cu care se simte în armonie, şi îşi duce astfel la îndeplinire misiunea, cu conștiința împăcată.

Cum a evoluat în continuare Constelaţia lui Paul?

B.H.: În continuare, am aşezat-o pe sora geamănă alături de mamă: era, aşadar, acceptată din nou în rândul familiei. Făcea din nou parte din clan. L-am deplasat apoi pe tânărul băiat până în faţa părinţilor. „Acum, rămân“, i-a spus mama. Prin urmare, nu mai era nevoie să facă ceva pentru mama lui sau, mai degrabă, în locul mamei sale. Așadar, s-a simţit eliberat. Și iată soluţia! Până la acel moment, băiatul își dorise, în mod inconștient, să se sinucidă în locul mamei. Mai rău era că se și simţea bine în acest rol, care de fapt nu-i aparținea. Ar fi putut să treacă la fapte într-una dintre zile, având cugetul curat cum că ar fi făcut-o în locul mamei. Nu putem salva pe cineva atâta vreme cât acea persoană este convinsă că ia decizii juste şi nu încearcă niciun sentiment de culpabilitate: inconştient, el urmează regulile grupului, mai precis ale familiei sale. Aşa cum probabil bănuiţi deja, acest sentiment apare în funcţie de apartenenţa la grup: avem certitudinea că aici este locul nostru. Este una dintre cele mai importante legi ale familiei.

Patrice Van Eersel si Catherine Maillard – ”Ma dor stramosii”, Editura Philobia

Notele de subsol, evidentiate intre paranteze in culoare rosie, in cadrul articolului pe care l-ai parcurs, explicate:

1.  Am utilizat această metodă în cadrul unui atelier coordonat de o psihoterapeută franceză, Marie-Thérèse Bal-Craquin.
3.  Psihoterapia primală este o abordare terapeutică apărută la sfârșitul anilor 1960 și inițiată de psihologul american Arthur Janov. Se axează pe cele mai timpurii experiențe emoționale ale pacientului și încurajează exprimarea verbală a suferinței provenite din copilărie (n.tr.)(sursa: http://www.la-psiholog.ro/info/psihoterapie-primala , 14/04/2013).
4.  Metodă psihoterapeutică axată pe relaţiile care apar între membrii grupului psihoterapeutic sau între bolnavi şi psihoterapeut (n.tr.)(Dicționar de Psihologie, autor Paul Popescu-Neveanu, Editura Albatros, 1978).
5.  Câmpul morfogenic este un concept elaborat de biologul Rupert Sheldrake. Acesta susținea că fiecare formă generează un câmp specific care persistă în timp. Sheldrake a efectuat următorul experiment: nişte şoareci plasaţi într-un labirint au descoperit, după un anumit timp, drumul către ieşire. Următoarea generaţie de şoareci a descoperit drumul mult mai repede decât precedenta, iar următoarea generaţie, şi mai repede. Există așadar ipoteza că informaţia respectivă să fi rămas stocată în ADN-ul şoarecilor.  (n.tr.).
6.  Lucrările lui Rupert Sheldrake, de la Une nouvelle science de la vie şi Ces animaux qui attendent leurs maîtres, au fost publicate în Franţa la editura Rocher.
7.  (n.tr.) Intricaţie s. f. amestec, întretăiere; încrucişare întâmplătoare.8  Subliminal, -ă adj. inferior pragului conştiinţei. (n.tr.)
8.  Subliminal, -ă adj. inferior pragului conştiinţei. (n.tr.)
0


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente. Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa. De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.

Add a Comment