Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Acceptarea alterităţii, acceptarea mea

Acceptarea alterităţii, acceptarea mea

Ce inseamna ca ”suntem trecatori”, ce inseamna ca suntem ”diferiti”? De ce ne cramponam de etichete – sociale, profesionale, etc. –  in loc sa ne bucuram de tot ceea ce ne apare in viata? Putem invata de la oamenii diferiti de noi, oameni altfel, la fel de importanti ca orice om, oameni care conteaza – pentru ca da, fiecare dintre noi conteaza, asa cum este si facand ceea ce face. Poate ca nu conteaza pentru tine, in realitatea ta imediata, in contextul tau, insa conteaza pentru toti cei din jurul lor, conteaza in primul rand pentru ca exista.

Tendinta de a pune etichete, de a arata cu degetul, de a arata ca avem acest ”complex de superioritate”, arata, de fapt, un jalnic complex de inferioritate, o atitudine invatata in familie, in mediul semnificativ in care cineva isi incepe viata, si, in plan mai ascuns, o vointa de putere, invidii, neputinte, frustrari si … vesnice limitari in gandire.

Te-ai gandit vreodata cat de mult ii pot afecta etichetele pe care le pui, pe oamenii carora simti tu ca trebuie sa le pui etichetele tale ”valoroase”? Te-ai gandit ca atitudinea ta vis-a-vis de acestia se reflecta nici mai mult, nici mai putin, in comportamentul tau fata de ei? Te-ai gandit cat de mult sufera cel sau cea caruia/careia ii aplici aceste etichete si cat de mult il afecteaza,  pe termen scurt sau lung, ceea ce tu continui sa faci?

Cat de satisfacut te simti atunci cand aplici o eticheta, si inca una, si inca una? Cu cat multumirea si satisfactia ta sunt mai mari, cu atat problemele tin de tine si se refera strict la tine: la faptul ca mai ai inca de ”lucrat” cu tine … arata nivelul de ignoranta al oamenilor, din pacate.

Prejudecatile pe care le avem sunt dobandite din mediu, si, din nefericire, cei mai multi le transmit mai departe, generatiilor viitoare.

Prejudecatile sunt asimilate in procesul de socializare, de insusire a normelor, valorilor, modelelor de gandire si de comportament – si unde am inceput sa asimilam aceste norme si valori, aceste modele de gandire si de comportament? Cei mai multi, in familia din care provenim. Este greu sa ”destructurezi” o prejudecata, mai ales daca este bazata pe rasa si pe valori religioase.

Este oare bine si oportun sa mentinem prejudecatile sau chiar sa le favorizam? Este de mirare ca in perioada actuala se mai pot pune astfel de intrebari, in special cu privire la favorizarea prejudecatilor. Dupa Kant, a favoriza prejudecatile cuiva inseamna a-l insela cu buna stiinta. O solutie posibila ar fi aceea de a lasa prejudecatile intacte, deoarece este foarte greu, poate chiar imposibil, ca cineva sa fie preocupat cu descoperirea si combaterea prejudecatilor altei persoane. Dar nici nu trebuie sa luptam cu toata puterea pentru eliminarea lor. Prejudecatile vechi si inradacinate sunt greu de combatut, iar o scuza a ‘’tolerantei’’ fata de prejudecati o constituie faptul ca si din incercarea de combatere a lor ar rezulta dezavantaje. Cu cat suportam insa mai bine aceste dezavantaje, cu atit vom avea mai mult de cistigat in continuare, concluzioneaza Kant.

Omul, prin situatia sa in lume, are prejudecati, dar trebuie sa lupte pentru a le infrunta. Suntem atat de diferiti si de separati, de deconectati, desi, in esenta suntem atat de la fel si de conectati. Deconectarea, din nefericire, duce la ceea ce vedem cu proprii ochi: relatii dizarmonice, agresivitate, violenta, auto-distrugere si chiar distrugerea altor forme de viata…

Ai curaj sa fii asa cum esti, ai curaj sa te manifesti, nu te ascunde dupa masti sociale pe care ti le cere societatea, nu te lasa afectat de aceasta societate bolnava, ai curaj sa fii TU! Si, mai ales: accepta-te tu, inainte de a fi acceptat de ceilalti. Este minunat sa fim asa cum suntem, este minunat ca suntem atat de diferiti si totusi atat de asemanatori!

Eul nu este decat o constructie sociala, este format din proiectiile celor din jur, pana cand suntem convinsi ca ne apartine pe de-a intregul. Este foarte bine ca avem acest Eu, dar suntem mult mai mult decat Eul nostru  – cu toate astea, onoreaza-l, celebreaza-l si nu-l lasa sa iti conduca viata. Eul este ”periferia” noastra, iar din starea de deconectare in care traim, reusim sa comunicam doar de la periferie la periferie, nu de la esenta la esenta, nu de la suflet la suflet.

Te invit sa o urmaresti pe Thandie Newton – un discurs emotionant al unei femei minunate, pe care prejudecatile celor din jurul sau au afectat-o inca din copilarie – de la izolare si marginalizare, pana la a se simti anulata, lipsita de identitate. O femeie care, cu ajutorul unui psiholog, cu vointa, cu curaj si cu demnitate, si-a redobandit si si-a acceptat cea mai importanta parte a sa: Sinele.

Îmbrăţişarea alterităţii… Când am auzit prima dată această temă, m-am gândit: îmbrăţişarea alterităţii înseamnă îmbrăţişarea sinelui. Şi drumul spre locul acela de înţelegere şi acceptare a fost unul interesant pentru mine şi mi-a oferit o privire în integralitatea noţiunii de “eu”, care cred că merită să fie împărtăşită cu voi azi.

Fiecare avem un eu, dar nu cred că ne-am născut cu unul. Ştiţi cum nou-născuţii cred că fac parte din tot; nu există separat. Fundamentul noţiunii de unicitate se pierde foarte devreme în noi. E ca şi cum faza iniţială a luat sfârşit; Unicitate: copilărie, ne-formare, primitivitate. Nu mai este valabil sau real. Ceea ce e real e separarea. Si, la un anumit punct din frageda pruncie, ideea de eu începe să se formeze. Micii noastre proporţii de unicitate i se dă un nume, i se spun tot felul de lucruri despre sine. Şi toate aceste detalii, opinii şi idei devin realităţi care duc la crearea noastră, a identităţii. Şi acest eu devine vehiculul de navigare în lumea noastră socială. Dar eul e o proiecţie bazată pe proiecţiile celorlalţi. Asta suntem noi cu adevărat? Sau cine vrem cu adevărat să fim sau ar trebui să fim?

Această întreagă interacţiune între eu şi identitate a fost foarte dificilă pentru mine când creşteam. Eul pe care încercam să îl scot în lume era respins iar şi iar. Şi frica mea că nu aveam un eu care se potriveşte şi confuzia generată din faptul că eul meu era respins creau anxietate, ruşine şi deznădejde, ceea ce m-a definit cumva multă vreme. Dar, privind în urmă, distrugerea eului meu a fost atât de repetitivă, încât am început să observ un tipar. Eul s-a schimbat, a fost afectat, sfărâmat, distrus, dar avea să se dezvolte altul… uneori, mai puternic, alteori, plin de ură, uneori nedorind nici măcar să existe. Eul nu era constant. Şi de câte ori trebuia să moară eul meu pentru a realiza că nici nu fusese în viaţă de la început?

Am crescut pe coasta Angliei în anii ’70. Tatăl meu e alb, din Cornwall şi mama e neagră, din Zimbabwe. Chiar şi ideea ca noi să fim o familie era o provocare pentru majoritatea oamenilor. Dar natura are felul ei ciudat, şi astfel de nasc copiii mulatri. Dar, de pe la vârsta de cinci ani, am fost conştientă că nu mă integram. Eram un copil ateu negru la o şcoală numai de albi, condusă de călugăriţe. Eram o anomalie. Şi eul meu căuta definiţia şi încerca să se conecteze. Căci eului îi place să se integreze, să se vadă multiplicat, să aparţină. Asta îi confirmă existenţa şi importanţa. Şi este important. Are o funcţie extrem de importantă. Fără ea, chiar nu putem interacţiona cu alţii. Nu puteam ţese planuri şi să urcăm în topul popularităţii, al succesului. Dar culoarea pielii mele nu era potrivită. Părul meu nu era potrivit. Trecutul meu nu era potrivit. Eul meu devenise definit de alteritate, ceea ce însemna că, în lumea socială, eu nu existam cu adevărat. Eram celălalt înainte să fiu orice altceva, chiar şi înainte de a fi fată. Eram un nimeni observabil.

O altă lumea se deschidea cam în acest timp: interpretarea şi dansul. Groaza sâcâitoare a eului dispărea când dansam. Mă pierdeam, la propriu. Şi eram o dansatoare foarte bună. Îmi transpuneam toate expresiile emoţionale în dansul meu. Puteam fi, în mişcare, într-un fel în care nu reuşeam să fiu în viaţa mea reală, în mine.

Şi, la 16 ani, am dat peste altă şansă şi am primit primul meu rol într-un film. Nici nu găsesc cuvintele să descriu pacea pe care o simţeam când interpretam. Eul meu disfuncţional se putea conecta la altă personalitate, nu a mea. Şi mă simţeam aşa de bine! Era prima dată când existam în interiorul unui eu pe deplin funcţional, unul pe care îl controlam eu, pe care îl conduceam, căruia îi dădeam viaţă. Dar ziua liniştitoare se încheia şi mă întorceam la eul meu ciunt, ciudat.

La 19 ani, eram actriţă de film cu drepturi depline, dar încă mai căutam o definire. Am aplicat să studiez antropologia la universitate. Am susţinut interviul cu Dr. Phyllis Lee şi m-a întrebat: “Cum defineşti rasa?” Ei bine, credeam că ştiu răspunsul la asta. Şi am spus: “Culoarea pielii.” “Aşadar, biologie, genetică?” a spus ea. “Căci, Thandie, nu e corect.” “De fapt, e mai mare diferenţa genetică” “între un kenyan negru” “şi un ugandez negru” “decât cea dintre un kenyan negru” “şi, să zicem, un norvegian alb.” “Deoarece toţi izvorâm din Africa.” “Aşadar, în Africa,” “a existat mai mult timp” “pentru crearea diversităţii genetice.” Cu alte cuvinte, rasa nu are baze în adevăruri biologice şi ştiinţifice. Pe de o parte, rezultatul… Corect? Pe cealaltă parte, definiţia mea pentru eu şi-a pierdut o mare parte din credibilitate. Dar, ceea ce era credibil ce era adevăr biologic şi ştiinţific, este că toţi provenim din Africa, dintr-o femeie denumită Eva mitocondrială, care a trăit acum 160.000 de ani. Rasa e un concept ilegitim pe care eurile noastre l-au creat pe baza fricii şi ignoranţei.

În mod ciudat, aceste revelaţii nu au vindecat respectul meu de sine scăzut, sentimentul de alteritate. Dorinţa mea de a dispărea era încă puternică. Aveam o diplomă de la Cambridge, aveam o carieră înfloritoare, dar eul meu era distrus, iar eu am ajuns bulimică şi pe canapeaua psihoterapeutului. Şi era şi normal. Tot mai credeam că eul meu era tot ce aveam. Tot mai valorizam stima de sine mai presus decât orice alt tip de stimă. Şi ce mi-ar fi putut sugera contrariul? Am creat întregi sisteme de valori şi o realitate fizică pentru a susţine valoarea eului. Priviţi toată industria pentru imaginea de sine şi câte slujbe creează, veniturile pe care le adună. Am avea dreptate să presupunem că eul chiar e o fiinţă care trăieşte. Dar nu este; este o proiecţie pe care creierele noastre deştepte o creează pentru a ne minţi în legătură cu realitatea morţii.

Dar este ceva ce poate oferi eului o legătură fundamentală şi infinită, iar acest lucru este unicitatea, esenţa noastră. Lupta eului pentru autenticitate şi definire nu va lua sfârşit decât dacă e conectat cu creatorul său, cu tine şi cu mine. Şi asta se poate întâmpla cu conştiinţa, conştiinţa realităţii unicităţii şi proiecţiei eului. Pentru început, ne putem gândi la momentele când chiar ne pierdem de noi înşine. Se întâmplă când dansez, când interpretez. Sunt înţelenită în esenţa mea şi eul meu e suspendat. În acele clipe, sunt conectată la tot, la pământ, aer, sunete, energia din public. Toate simţurile sunt alerte şi treze foarte asemănător cu felul cum probabil se simte un prunc, acel sentiment de unicitate.

Şi când interpretez un rol locuiesc în alt eu şi îi dau viaţă pentru o vreme. Pentru că, dacă eul este suspendat, la fel e şi învrăjbirea şi critica. Şi am jucat orice, de la o fantomă răzbunătoare în vremea sclaviei, la Secretar de Stat în 2004. Şi, indiferent cât de diferite ar fi aceste euri, toate au legătură în mine. Şi cred sincer că cheia succesului meu ca actriţă şi a progresului meu ca persoană a fost chiar absenţa eului care mă făcea să mă simt atât de anxioasă şi nesigură. Mereu m-am întrebat de ce puteam simţi aşa profund durerea celorlalţi, de ce recunoşteam cineva-ul din nimeni. Este deoarece nu aveam un eu care să îmi stea în cale. Credeam că îmi lipseşte substanţa şi faptul că-i puteam simţi pe ceilalţi însemna că nu aveam nimic de simţit în legătură cu mine. Lucrul care reprezenta o sursă de ruşine era, de fapt, o sursă de iluminare.

Şi când mi-am dat seama şi am înţeles cu adevărat că eul meu este o proiecţie şi că are o funcţie s-a întâmplat ceva ciudat. Am încetat să-i mai acord atâta autoritate. I-am dat ce i se cuvine. L-am dus la terapie. Am devenit foarte familiarizată cu comportamentul său disfuncţional. Dar nu mi-e ruşine de eul meu. De fapt, chiar îmi respect eul şi funcţia lui. Şi, de-a lungul timpului şi cu răbdare, am încercat să trăiesc tot mai mult din esenţa mea. Şi, dacă poţi face asta, se întâmplă lucruri incredibile.

Am fost în Congo în februarie, să dansez şi să sărbătoresc cu femei care au supravieţuit distrugerii eurilor lor în moduri chiar imposibil de imaginat, distruse deoarece alte euri brutalizate, psihopate de pe tot ţinutul acela frumos alimentează dependenţa eurilor noastre pentru iPod-uri, Pad-uri şi bijuterii strălucitoare, care, la rândul lui, ne deconectează şi mai mult de simţirea durerii lor, a suferinţei lor, a morţii lor. Pentru că, dacă trăim toţi în noi înşine şi confundăm acest lucru cu viaţa, atunci devalorizăm şi desensibilizăm viaţa. În această stare de deconectare, putem construi ferme industriale fără ferestre, să distrugem viaţa marină şi să folosim violul ca armă de război. Şi iată o notă pentru sine: crăpăturile au început să se observe în lumea noastră construită, iar oceanele vor continua să-şi trimită valurile printre crăpături, şi petrol, şi sânge, râuri-râuri.

Esenţial, nu ne-am dat încă seama cum să trăim în unicitate cu Pământul şi toate celelalte fiinţe. Am încercat înnebuniţi să ne dăm seama cum să trăim între noi, miliarde de oameni. Numai că nu trăim între noi; eurile noastre nebune trăiesc între ele şi transmit o epidemie de deconectare.

Haideţi să trăim unii cu ceilalţi şi să respirăm fiecare gură de aer pe rând. Dacă putem trece dincolo de greoiul eu, să aprindem o făclie de conştiinţă şi să ne găsim esenţa, conexiunea la infinit şi orice altă fiinţă de pe Pământ. Ştim asta din ziua în care ne-am născut. Să nu ne speriem de preţuita noastră nimicnicie. E mai mult o realitate pe care chiar noi am creat-o. Imaginaţi-vă ce fel de existenţă putem avea dacă respectăm inevitabila moarte a eului, apreciem privilegiul vieţii şi ne minunăm de ce urmează. Simpla conştientizare, cu asta începe.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

Thandie Newton

Sursa: TED.com

Traducere: Cristina Manoli

4


About the Author:

Iti multumesc pentru ca ai ales sa iti petreci o parte din timp pe site-ul minunemica.eu - site de psihologie, dezvoltare personala si evolutie psihospirituala. Te astept in continuare cu articole personale si workshop-uri, si, de asemenea, cu recomandari de carti si de evenimente. Iti doresc sa te bucuri de tot ceea ce vei gasi in acest spatiu destinat Sufletului - pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi. Alese ganduri, cu drag, Mona Georgescu

Discussion

  1. Teodor  July 15, 2013

    Plin de invataminte. Iti multumesc si in numele celor care n-au facut-o pina acum!

    (reply)
    • Mona Georgescu  July 16, 2013

      Buna ziua Teodor,
      Cu mult drag! Ma bucur pentru ca ai gasit acest material si te mai astept alaturi de cititorii mei 🙂
      Sa fie cu folos tot ceea ce vei citi in acest spatiu virtual – pentru a reflecta, pentru a intelege, pentru a iubi.
      Alese ganduri,
      Mona

      (reply)
  2. cronos  January 26, 2014

    Foarte bun material: educational, motivational, interesant. Multa sanatate si la cat mai multe articole !

    (reply)
  3. Cristian  March 4, 2014

    Constat că sunt singurul care n-a fost dat pe spate de prezentare.

    (reply)

Add a Comment