Esti mai mult decat ceea ce gandesti si crezi despre TINE

Acceptă realitatea aşa cum este ea

Acceptă realitatea aşa cum este ea

Mai întâi de toate, să încercăm să lămurim ce înseamnă această „realitate aşa cum este ea”.

Să spunem că eşti bolnav. Nu trebuie să creezi un conflict cu boala, să te lupţi cu ea. Dacă ai o durere de cap, accept-o, căci aşa stau lucrurile. Dacă o vei putea accepta în această stare de detaşare totală, în tine se va produce subit o schimbare. Această atitudine este urmată de transformare ca de o umbră. Dacă îţi poţi accepta durerea de cap, aceasta va dispărea.

Încercaţi. Veţi constata că dacă vă puteţi accepta în totalitate o boală, aceasta va începe să dispară. Ce se întâmplă? Atunci când te lupţi cu boala, energia ta este divizată: jumătate din ea se manifestă sub forma bolii, a durerii de cap, iar cealaltă jumătate se luptă cu ea. Nu-i de mirare că acest conflict amplifică durerea de cap!

Dacă accepţi durerea de cap şi nu te mai plângi de ea, dacă nu îi mai opui rezistenţă, energia din interiorul tău se reunifică. Prăpastia este umplută. Absenţa conflictului interior conduce la eliberarea unei cantităţi uriaşe de energie, care devine astfel o energie vindecătoare. De data aceasta, vindecarea nu vine din afară. De altfel, nici un remediu exterior nu poate face altceva decât să trezească forţa vindecătoare interioară a organismului. Tot ce poate face un medic este să te ajute să îţi descoperi singur această forţă vindecătoare. Starea de sănătate nu poate fi impusă niciodată din afară; ea reprezintă o înflorire a propriei tale energii.

Meditaţia asupra realităţii-aşa-cum-este-ea este atât de puternică încât poate vindeca orice boală, deopotrivă fizică, mentală şi spirituală. Toate bolile se dizolvă în faţa acestei metode secrete extrem de puternice. Trebuie să începi însă întotdeauna cu corpul, căci acesta este învelişul cel mai exterior. Dacă ai reuşit la acest nivel, poţi trece la nivelele următoare. Dacă nu ai reuşit la acest nivel, îţi va fi greu să mergi mai departe.

Dacă ai o problemă de sănătate fizică, relaxează-te şi accept-o. Spune-ţi în sinea ta, nu doar din vârful buzelor, ci cu o profundă convingere, că aşa stau lucrurile şi nu ai ce face. Corpul este un mecanism complex, alcătuit din foarte multe elemente. Oricând se poate defecta ceva în el. Fiind născut, el este supus morţii.

Acceptă această realitate, dar nu te identifica cu ea. Atunci când accepţi, dar nu te identifici, rămâi undeva deasupra. Altfel spus, transcenzi realitatea pe care o accepţi. Atunci când accepţi, te simţi undeva pe deal, în timp ce corpul rămâne la vale. Îţi spui: „Asta este realitatea. Tot ce se naşte trebuie să moară mai devreme sau mai târziu. De aceea, este normal ca trupul să se îmbolnăvească din când în când. Nu am de ce să-mi fac griji” – ca şi cum boala nu ţi s-ar întâmpla ţie, ci altcuiva, ca şi cum ar fi o simplă întâmplare în această lume a schimbărilor continue.

Acesta este mare secret: dacă nu te mai lupţi cu boala, o transcenzi. Nu te mai afli pe acelaşi nivel cu ea. Iar această transcendenţă devine o forţă vindecătoare. Subit, corpul va începe să se schimbe.

La fel se petrec lucrurile şi cu grijile mentale, cu tensiunile, anxietăţile şi angoasele. Să spunem că îţi faci griji într-o anumită privinţă. Ce înseamnă grija? Înseamnă că nu accepţi realitatea aşa cum este. De aceea te simţi îngrijorat. Ţi-ai dori ca realitatea să fie altfel, nu aşa cum este. Eşti îngrijorat deoarece ai o anumită idee preconcepută şi ţi-ai dori ca realitatea să urmeze acest şablon.

Să luăm de exemplu îmbătrânirea. Orice om este îngrijorat de faptul că îmbătrâneşte. Fiecare şi-ar dori să rămână veşnic tânăr. De aici se nasc grijile. Sau, să spunem că îţi iubeşti soţia, că eşti dependent de ea, iar ea se gândeşte să te părăsească pentru un alt bărbat. În mod normal, te simţi îngrijorat, căci nu ştii ce se va întâmpla cu tine în continuare. Depinzi atât de mult de ea; în prezenţa ei te simţi atât de sigur pe tine. Când va pleca, această siguranţă va dispărea. Practic, nu ţi-a fost doar o soţie, ci şi un adăpost, un cămin, o mamă; oricând doreai, te puteai ascunde în spatele ei de întreaga lume. Te puteai baza pe ea, căci era întotdeauna prezentă. Chiar dacă întreaga lume ar fi fost împotriva ta, ea te-ar fi apărat, te-ar fi consolat. Iar acum pleacă! Ce se va întâmpla cu tine? Subit, te simţi îngrijorat; intri în panică.

Ce înseamnă această stare de îngrijorare? Înseamnă că nu poţi accepta realitatea aşa cum este. Ţi se pare că ea nu este corectă faţă de tine, că ar trebui să corespundă şabloanelor tale. Tu te aşteptai la cu totul altceva: ca această soţie să îţi fie credincioasă de-a pururi. Iar acum ea te părăseşte. Dar ce mai poţi face?

Ce mai poţi face atunci când iubirea dispare? Practic, nu mai ai ce face. Iubirea nu poate fi forţată. Nu îţi poţi sili soţia să rămână alături de tine numai pentru că aşa vrei tu. Şi totuşi, toată lumea procedează astfel. Chiar dacă o sileşti să rămână, nu vei avea alături decât un cadavru, un corp lipsit de spirit. Spiritul ei te-a părăsit de mult. De aceea, între tine şi ea se naşte o tensiune.

Nimic nu se poate face împotriva naturii. Iubirea a fost o floare, dar acum s-a ofilit. Briza a intrat pentru o clipă în casa ta, apoi s-a mutat în altă casă. Aşa evoluează natura: lucrurile se schimbă tot timpul.

Lumea formelor este un flux continuu; nimic nu este permanent în ea. Renunţaţi la aşteptări! Dacă vă aşteptaţi la permanenţă într-o lume a schimbărilor continue, nu veţi face decât să vă creaţi tot timpul griji. V-aţi dori ca această iubire să dureze tot timpul, dar nimic nu durează o veşnicie în această lume. Tot ce există în ea este efemer. Aceasta este natura lucrurilor, tathata.

Acum ştii că iubirea a dispărut. Te simţi trist. Foarte bine; acceptă-ţi tristeţea. Te apucă un tremur – nu-l suprima; acceptă-l. Dacă îţi vine să plângi, plângi. Acceptă plânsul! Nu forţa starea de detaşare; nu o mima, nu pretinde că nu eşti îngrijorat, căci această auto-amăgire nu te va ajuta cu nimic. Dacă te simţi îngrijorat, te simţi îngrijorat. Dacă soţia intenţionează să te părăsească, te va părăsi. Dacă iubirea nu mai există, nu mai există şi pace. Nu te poţi opune realităţii; de aceea, este mai bine să o accepţi.

Dacă îţi propui să o accepţi gradat, vei trăi într-o suferinţă şi o durere continuă. Dacă o accepţi total, fără să te plângi, dar nu datorită unei stări de neputinţă, ci datorită înţelegerii, ea se va transforma în realitatea-aşa-cum-este-ea. Nu te mai simţi îngrijorat, nu mai vezi nici o problemă, căci problema nu se datora realităţii, ci incapacităţii tale de a o accepta. Tu ţi-ai fi dorit ca realitatea să urmeze cursul impus de tine.

Reţineţi: viaţa nu urmează niciodată cursul impus de voi. Voi sunteţi cei care sunteţi nevoiţi să o urmaţi, indiferent dacă vă place sau nu. Depinde numai de voi dacă o urmaţi scrâşnind din dinţi sau zâmbind fericiţi. Dacă veţi scrâşni din dinţi, nemulţumiţi de cursul pe care îl iau lucrurile, veţi fi nefericiţi. 

Atunci când mănânci, atunci când dormi, atunci când respiri, atunci când faci dragoste, atunci când plângi – trebuie să accepţi realitatea aşa cum este. Această acceptare trebuie să devină un mod de viaţă pentru tine; nu trebuie să te gândeşti la ea, să-ţi baţi capul cu ea, ci doar să fii foarte natural, să fii cel care eşti. În acest fel trebuie integrată acceptarea. Ea trebuie digerată, trebuie să devină una cu sângele tău, să se transforme în oasele tale, să bată la unison cu bătăile inimii tale.

Cuvântul „acceptare” nu este foarte potrivit în acest context. El s-a degradat, din cauza semnificaţiei pe care i-o atribuiţi voi. Voi nu acceptaţi decât atunci când vă simţiţi neajutoraţi. Acceptaţi realitatea, dar o faceţi scrâşnind din dinţi, împotriva voinţei voastre, sau cu inima îndoită. O acceptaţi numai atunci când nu puteţi face nimic, dar în adâncurile fiinţei ştiţi foarte bine că aţi fi fost mult mai fericiţi dacă lucrurile ar fi luat o altă turnură. Acceptaţi aşa cum o face un cerşetor, nu aşa cum o face un rege. Iar diferenţa este enormă.

Dacă te părăseşte soţia, mai devreme sau mai târziu accepţi această realitate. Ce mai poţi face? Plângi nopţi la rând, îţi faci tot felul de griji, suferi şi te chinuieşti… dar, la urma urmelor, ce mai poţi face? Timpul vindecă orice rană. Reţineţi: rănile sunt vindecate în timp numai din cauza neînţelegerii voastre. Dacă aţi înţelege, ele s-ar vindeca instantaneu.

Timpul este necesar numai din cauza lipsei voastre de înţelegere. Trec astfel şase luni, opt, un an – iar peste amintiri începe să se aştearnă praful. Pe scurt, începi să uiţi…

Din când în când, rănile se mai redeschid. Vezi o femeie pe stradă şi îţi aminteşti subit. Ceva îţi aduce aminte de soţia ta, poate felul în care păşeşte, poate altceva – şi rana se redeschide. Te îndrăgosteşti apoi de altcineva, iar peste amintiri se aşterne şi mai mult praf. Totuşi, rănile vechi nu sunt complet închise. Când te aştepţi mai puţin, ele se pot redeschide.

Aceste răni sunt atât de dureroase din cauza ataşamentului vostru faţă de trecut. Voi nu sunteţi dispuşi să renunţaţi la nimic; de aceea sunteţi atât de împovăraţi. Nu renunţaţi la nimic! Aţi fost cândva copil; copilul este încă prezent. Aţi fost cândva un tânăr fără experienţă; acesta este încă prezent, cu toate greşelile lui, cu toate prostiile pe care le-a făcut, cu toate suferinţele sale. Voi duceţi în cârcă întregul vostru trecut, până la ultima amintire. Din când în când, aceste amintiri erup la suprafaţă, iar voi regresaţi în trecut.

Dacă se întâmplă ceva şi vă simţiţi neajutoraţi, începeţi să plângeţi la fel ca un copil. Practic, aţi regresat în timp, iar copilul din voi a preluat conducerea. Copilul este mai eficient în arta plânsului, aşa că preia conducerea. Puteţi chiar să începeţi să daţi din picioare, la fel ca un copil care face o criză.

De ce trebuie să duceţi cu voi o asemenea povară? Deoarece voi nu ştiţi ce înseamnă cu adevărat acceptarea. Atunci când accepţi cu adevărat un lucru, acesta nu poate deveni o povară, o rană sufletească. Dacă l-ai acceptat, nu mai ai motive să îl porţi după tine. Acceptarea presupune automat transcenderea lui. Dacă nu accepţi un lucru decât cu jumătate de inimă, pentru că te simţi neputincios în faţa lui, vei continua să-l duci cu tine ca pe o povară.

Reţineţi: mintea nu uită nimic din ceea ce este incomplet. Ea nu poate renunţa decât la lucrurile complete. Mintea are tendinţa să ducă mai departe situaţiile neterminate, întrucât speră că mai devreme sau mai târziu le va rezolva. Câţi oameni nu îşi mai aşteaptă încă soţia care i-a părăsit de mult, sau chiar zilele bune de altădată?… Ei nu şi-au transcens niciodată trecutul.

Din cauza acestor poveri din trecut, voi nu sunteţi capabili să trăiţi în prezent. Prezentul vostru este atât de încurcat din cauza trecutului, iar viitorul vostru nu va putea fi diferit, căci trecutul va deveni din ce în ce mai greu. Fiecare nouă zi va deveni din ce în ce mai apăsătoare.

Atunci când accepţi cu adevărat, fără resentimente şi fără să te simţi neajutorat, pur şi simplu înţelegi că aceasta este natura lucrurilor. De pildă, dacă doresc să ies afară din această cameră, eu mă voi îndrepta către uşă, nu către zid, căci aceasta este natura lucrurilor. Dacă voi încerca să ies prin zid, nu voi face decât să mă lovesc la cap. Ar fi o prostie fără seamăn. Aceasta este natura zidului: să te lovească. De aceea, nu are rost să încerci să treci prin el! Natura uşii este să te lase să treci prin ea, căci orice uşă reprezintă un spaţiu gol.

Atunci când un buddha acceptă, el face acest lucru exact ca în exemplul cu uşa şi cu zidul. El trece întotdeauna prin uşă; nu încearcă să treacă prin zid. Este conştient că aceasta este singura posibilitate. Voi încercaţi întotdeauna să treceţi prin zid şi vă răniţi în milioane de feluri. Nu acceptaţi să treceţi prin uşă decât când nu mai puteţi, când vă simţiţi învinşi, deprimaţi, căzuţi la pământ, răniţi în toate felurile cu putinţă. Aţi fi putut să treceţi prin uşă de la bun început. De ce a trebuit să vă luptaţi cu zidul?

Atunci când percepi realitatea exact aşa cum este, când vezi clar, nu faci astfel de prostii; nu încerci să treci prin zid. Dacă iubirea a dispărut, asta este! S-a creat astfel un zid. Nu încercaţi să treceţi prin el. Poarta nu mai există. Iubirea soţiei a dispărut; inima ei s-a deschis către altcineva. Nu eşti singurul în această situaţie.

Poarta s-a închis. Ea s-a transformat într-un zid. Nu te mai izbii cu capul de el, căci te vei răni fără ca acest lucru să fie necesar. Când eşti rănit şi învins, nici chiar uşa nu ţi se mai pare uşor de trecut.

Priviţi întotdeauna realitatea în faţă. Dacă există o cale naturală, nu mai forţaţi lucrurile, încercând să o luaţi pe o altă cale, nenaturală. Alegeţi întotdeauna uşa şi ieşiţi din actuala situaţie. Voi încercaţi în fiecare zi să treceţi prin zid, dar acest lucru este o prostie. Nu numai că nu veţi reuşi, dar vă veţi amplifica şi mai mult confuzia. Veţi trăi într-o angoasă continuă, după care veţi căuta o meditaţie care să vă scoată din ea!

De ce nu poate privi omul realitatea în faţă? De ce nu acceptă el faptele aşa cum sunt? Din cauza dorinţelor sale. El continuă să spere, chiar şi în situaţiile lipsite de orice speranţă. Aţi devenit cu toţii cazuri imposibile.

Atunci când apare o situaţie conflictuală, nu vă mai doriţi nimic, căci dorinţele nu vor face decât să vă rătăcească şi mai mult de pe calea cea dreaptă. Nu vă mai faceţi speranţe şi nu vă mai imaginaţi diferite scenarii. Priviţi realitatea în faţă. Subit, în faţa voastră se va deschide o uşă şi nu veţi mai fi nevoiţi să treceţi prin zid. Veţi putea trece prin uşă lejer, fără zgârieturi şi fără răni. În acest fel, nu veţi mai fi nevoiţi să purtaţi după voi o nouă povară.

Reţineţi: realitatea-aşa-cum-este-ea înseamnă înainte de toate o înţelegere, nu un destin implacabil. Diferenţa este enormă. Există oameni care cred în destin. Ei spun: „Ce pot să fac? Aşa vrea Dumnezeu. Copilul meu a murit, dar aceasta este voinţa lui Dumnezeu şi soarta mea. Aşa mi-a fost scris. Trebuia să se întâmple”. Sună a acceptare, dar nu este. În adâncul conştiinţei lor, ei resping ce s-a întâmplat, dar caută pretexte ca să pară că acceptă. Cine îl cunoaşte pe Dumnezeu? Cine îşi poate cunoaşte destinul, ce i-a fost scris? Acestea sunt simple argumente aduse de minte, simple consolări.

Acceptarea realităţii nu are nimic de-a face cu atitudinea fatalistă. Ea nu îl aduce în discuţie pe Dumnezeu, sau soarta. Tot ce face ea este să privească realitatea în faţă, să o înţeleagă. Această atitudine conduce la deschiderea unei uşi. Această uşă se numeşte transcendenţă. Atunci când accepţi o anumită realitate, o transcenzi.

Adevărata acceptare a realităţii se face din toată inima, nu pentru că te simţi neajutorat.

Osho – Cartea despre Nimic, Editura MIX

Poti achizitiona cartea AICI

6


About the Author:

Multumim pentru interesul acordat recomandarilor de carti si de evenimente. Materialele extrase din carti pe care le vei gasi pe acest site, sunt puse la dispozitie prin amabilitatea editurilor partenere ale site-ului MinuneMica.eu si se afla sub protectia drepturilor de autor si a legii copyright-ului. Conform Legii nr. 8/1996 privind proprietatea intelectuala, reproducerea sau preluarea partiala sau integrala a acestor materiale prin mijloace mecanice sau electronice, este interzisa. De asemenea, mai multe informatii despre evenimentele asupra carora te poti informa pe acest site, poti obtine de la organizatorii acestora, ale caror coordonate le gasesti in materialele de promovare.

Discussion

  1. manuelavasilescu  November 12, 2012

    minunat text, curata si adanca gandire, dar din pacate traim intr-un timp si spatiu neadecvat acestor vorbe…si atunci cum Doamne-iarta-ma sa le aplicam…ar trebui sa fim cu totii zen si sa nu ne gandim la nimic decat la acceptare clipa de clipa…mult prea greu pentru romanul care sta de ceva timp mai mult cu burta goala si se gandeste daca vine sau nu sfarsitul lumii…e greu sa privesti dincolo de gard atata timp cat speranta nu mai este..e greu sa crezi ca daca iti accepti soarta sau viata sau destinul, cum vreti sa-i spuneti, totul se schimba in bine…toate cate ne sunt date sunt de dus, indiferent ca le acceptam sau nu…Doamne-ajuta si sa auzim de bine!

    (reply)
    • Mona Georgescu  November 12, 2012

      Manuela, buna seara!
      In opinia mea, in aceste vremuri despre care ati amintit, lipseste curajul de a folosi usa, dar este prezenta compulsia la repetitie … repetitia de a incerca sa iesim prin zid – ma folosesc de sensul figurat, ca si Osho. Chiar si in situatii evidente lipsite de speranta, acest popor continua sa spere. Se regaseste – din nefericire – in acest articol, aceasta atitudine a acestui popor, asa cum poate ati remarcat. Probabil pentru ca, din anumite motive, nu isi mai aminteste cum este sa priveasca realitatea in fata. Contributia la aceasta realitate nu apartine doar unei ”tabere”, ci aici s-a ajuns cu contributia tuturor actorilor, dintre care o parte probabil sunt cei la care va referiti – cu sau fara stiinta sa, fiecare a contribuit cu ceva. Este vorba despre asumarea responsabilitatii – iar Osho nu este deloc indulgent cand atrage atentia asupra acestor lucruri, asumare care porneste de la propria persoana si se poate extinde la societatea in care traim. Adevarul nu este usor de privit in fata intotdeauna …
      Important este ca fiecare sa faca tot ce poate face pentru a folosi usa … nu zidul 😉
      Pe curand, cu drag 🙂

      (reply)
  2. Raul  November 24, 2012

    Buna Mona,
    Eu nu prea pot accepta, realizez ca asta imi creaza o neliniste totala, o asa mare neliniste incat ma face sa fiu mereu putin nervos.
    Ce te face mai exact sa te multumesti cu ceea ce ai?
    O fi varsta de vina sau tine de temperament?

    (reply)
    • Mona Georgescu  November 26, 2012

      Raul, buna ziua!
      Cand nu accepti, ai reusit sa iti clarifici ce anume nu accepti, de fapt? Daca identifici corect aspectul pe care nu il poti accepta, vei afla ca este vorba despre tine, nu despre ceva din exterior. Nu sunt sigura ca varsta este responsabila de nivelul acceptarilor noastre, cat educatia pe care am primit-o si experientele care au venit peste aceasta educatie 🙂 Obisnuinta oamenilor este sa fie ”in reactie”, in loc sa fie in acceptare, suntem obisnuiti de cele mai multe ori sa reactionam, in loc sa actionam in/din interior. O zi frumoasa, cu drag!

      (reply)
  3. Marcus  December 5, 2012

    Cei care au schimbat lumea (realiatea) in bine sau in rau, nu au acceptat realitatea asa cum este, sau cum era si au fost deschizatori de drumuri, lansand idei si solutii.

    (reply)
    • Mona Georgescu  December 5, 2012

      Buna ziua Marcus,
      Rumi spunea asa: “Yesterday I was clever, so I wanted to change the world. Today I am wise, so I am changing myself.”
      Eu cred ca cei care au schimbat realitatea au produs mai intai schimbari in interiorul lor … iar realitatea exterioara i-a urmat 🙂 Daca s-ar fi luptat sa schimbe realitatea … nu stiu ce succes ar fi avut. Si ma refer la numele importante, repere pentru mine, care sunt promovate pe acest site sau in alte locuri similare.
      Cat despre o buna parte dintre cei care lupta sa schimbe lumea din jurul lor … o pot schimba in bine, sigur ca da. Insa in primul rand prin acceptare si doar dupa ce vor face in propriile interioare acele schimbari pe care le doresc in exterior.
      O zi frumoasa, cu drag,
      Mona

      (reply)

Add a Comment